ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3694/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. x/2014 la Judecătoria Năsăud, astfel cum a fost precizată și restrânsă prin cererea din data de 24.02.2015, reclamanții A. si B. au solicitat instanței să se constate că pârâții C. si D. au dobândit dreptul de proprietate pe cale de uzucapiune asupra imobilului teren în suprafață de aproximativ 1900 mp, situat in localitatea Rodna, intre vecinii E., F., G. si drum comunal, imobil înscris in CFx Rodna top x, si C.F x Rodna top x/1; să se constate validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 28.07.2014, între pârâții C. și D. și reclamanți cu privire la terenul sus menționat, pentru un preț de 5000 RON; să fie obligați promitenții vânzători să le predea act apt pentru întabulare iar în caz de refuz să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de transmitere a proprietății; să se dispună înscrierea în CF a dreptului de proprietate asupra terenului astfel dobândit, pe numele reclamanților; să se dispună radierea din CF x Rodna top x a casei de locuit situată la nr. adm. x.

Prin sentința civilă nr. 1385/2016 pronunțată de Judecătoria Năsăud a fost admisă în parte acțiunea civilă și, în consecință, s-a constatat că, prin joncțiunea posesiilor, pârâții C. și D. au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra unui teren în suprafață de totală de 1.817 mp, identificat prin întregi terenurile înscrise în CF x, Rodna, top. x în suprafață totală de 1759 mp și cu suprafața de 58 mp ce face parte din întregul teren înscris în CF x Rodna, top x/1 în suprafață totală de 385 mp; s-a constatat validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 28.07.2014, prin care pârâții C. și D. s-au obligat să vândă reclamanților A. și B., un lot în suprafață de 1.817 mp, deținut de promitenții-vânzători cu titlu de uzucapiune, potrivit celor susmenționate, pentru un preț de 5000 RON, achitat integral la aceeași dată; promitenții-vânzători au fost obligați să predea act apt pentru întabulare promitenților-cumpărători, în caz contrar hotărârea să țină loc de act autentic de transmitere a proprietății; s-a dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate asupra terenului astfel dobândit, pe numele reclamanților, cu titlu de vânzare-cumpărare, potrivit documentației tehnice întocmită în cauză de expert H., tabel de mișcare parcelară nr. x de la f.x dosar fond; restul suprafeței a rămas înscris pe vechii proprietari tabulari; s-a respins, ca neîntemeiat, petitul de radiere construcții din CF; s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă precizată și restrânsă formulată împotriva pârâtului G.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița Năsăud.

Prin decizia civilă nr. 91/A din 02 martie 2018, Tribunalul Bistrița Năsăud, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârât și l-a obligat pe acesta, la plata către intimații-reclamanți, a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița Năsăud, înregistrat la Tribunalul Bistrița Năsăud.

Cererea de recurs a fost înaintată spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 17 septembrie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 18 septembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la 18 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel.

În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale."

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității."

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumeră izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată."

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare."

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bistrița Năsăud revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâtul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița - Năsăud împotriva deciziei nr. 91/A din 2 martie 2018 a Tribunalului Bistrița Năsăud, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18.10.2018.