ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1014/2018

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 29 mai 2015, sub nr. 63031/299/2015, reclamantul A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta B. să se constate îndeplinit contractul de Mandat autentificat sub nr. 768 din 18 iunie 2007 de BNP C., modificat prin actul adițional și Contractul de mandat autentificat sub nr. 367 din 20 aprilie 2006 de BNP C. și de Convenția legalizată sub nr. 271 din 1 martie 2006 de BNP C.; obligarea pârâtei la plata contractului de mandat cu titlu oneros, respectiv transmiterea în proprietate a suprafeței de 2.131 mp, reprezentând 10% din terenul situat în București, sector 1; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 752 din 14 iunie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției, invocată de pârâtă, a respins cererea, ca prescrisă și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.

Prin Decizia civilă nr. 187 A/2017 din 28 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția A IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 752 din 14 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata pârâtă B.

Împotriva Deciziei civile nr. 187 A/2017 din 28 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs A.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Examinându-se cererea de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 486 C. proc. civ. s-a constatat că, cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486.

În raport de dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că recursul este legal timbrat conform O.U.G. nr. 80/2013.

Recursul este formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La 17 iulie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului către intimată, cu mențiunea de a depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile.

La 21 august 2017 s-a constatat că s-a depus întâmpinare care a fost comunicată, recurentul depunând răspuns la întâmpinare.

În baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017 potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 31 ianuarie 2018, a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen la data de 21 martie 2018, în vederea soluționării recursului

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor

Recurentul arată că instanța de apel a soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, respectiv referire la o convenție și un contract de mandat care nu privesc părțile în cauză și obiectul cererii de chemare în judecată, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la Contractul de mandat nr. 367 autentificat de B.N.P C. la data de 20 aprilie 2006 rectificat prin încheierea de rectificare nr. 893 din 9 mai 2008, arată că acesta este un contract de mandat remunerat, deci un contract sinalagmatic și oneros, cota de 40% din prețul minim de 320 de euro/mp reprezentând o obligație de plată a remunerației mandatarilor datorată de debitoarea B. Aceasta era beneficiară a unui termen de plată sub condiția realizării unui eveniment viitor, respectiv vânzarea cotei indivize de 50% proprietatea ei, din imobilele situate în șos. București - Ploiești, la prețul minim menționat, deci o obligație condițională conform art. 1885 alin. (1) C. civ. vechi, respectiv art. 1411 - 1413 noul C. civ.

Având în vedere cele menționate, soluția admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie. Obligațiile rezultate din contractul de mandat cât și din convenție au fost afectate de un termen suspensiv care nu a afectat existența obligației ci doar exigibilitatea ei.

În conformitate cu prevederile art. 1885 C. civ. prescripția unei creanțe condiționale sau cu termen nu poate să înceapă să curgă decât în momentul în care s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.

În speță, deși mandatarii au obținut titlul de proprietate și procesul-verbal de punere în posesie în cursul anului 2006 - 2007, titlul de proprietate obținut nu a putut fi valorificat întrucât s-a solicitat în instanță anularea sa de către Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa SA, cauza fiind soluționată definitiv și irevocabil în anul 2014.

Urmare acestor litigii mandatarii nu au putut solicita transmiterea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 2.131 mp și nici mandanții nu ar fi putut transfera dreptul de proprietate deoarece exista pe rolul instanțelor litigiu cu privire la legalitatea titlului de proprietate formând obiectul Dosarelor nr. x/2008 nr. y/299/2011 privind constatarea nulității absolute a titlului de proprietate, litigiu ce greva cartea funciară. Litigiul a fost soluționat definitiv și irevocabil prin Decizia nr. 2848/2014 pronunțată în 23 septembrie 2014 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă prin care a fost respins recursul formulat de Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa.

În conformitate cu prev. art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 prescripția dreptului la acțiune privitor la un drept eventual începe să curgă de la data când acesta s-a format în mod complet fiind vorba de o creanță condițională a cărei naștere era afectată de îndeplinirea condiției, în speță îndeplinirea contractului de mandat.

Dat fiind că emiterea titlului de proprietate, respectiv îndeplinirea mandatului a fost pus sub semnul întrebării prin introducerea unei cereri de chemare în judecată cu privire la anularea titlului obținut de mandatari, în speță a existat o cauză de întrerupere a cursului prescripției în conformitate cu prev. art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 aplicabil în speță, respectiv cererea de chemare în judecată formulată de Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa SA, pentru anularea titlului obținut de mandatari.

Efectul întreruptiv a durat pe tot parcursul soluționării litigiului, termenul de prescripție s-a reluat odată cu rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care a fost respinsă cererea de anulare a titlului, respectiv la data de 23 septembrie 2014 când a fost pronunțată decizia nr. 2948 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă prin care a fost respins recursul formulat de Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa SA. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în data de 29 mai 2015 deci înlăuntrul termenului de prescripție.

Instanța de apel nu face niciun fel de analiză a apărărilor formulate de reclamantul A. în sensul în care obligația de plată a remunerației nu putea să devină scadentă la data de 17 octombrie 2007 deoarece conform înțelegerilor părților, mandatarii își luaseră obligația de a vinde imobilele și din prețul obținut să își primească remunerația. În aceste condiții creanța era afectată de un termen de plată, momentul înstrăinării de către mandatari a imobilelor la prețul minim menționat în contractul de mandat, fiind evidentă existența unei obligații condiționale și a unei creanțe afectate de un termen suspensiv. Instanța de fond face referire doar la litigiul existent pe rolul instanțelor prin care s-a solicitat nulitatea titlului obținut de mandatari, apreciind că, întrucât aceștia nu au fost părți în dosar, nu ar exista o cauză de întrerupere și nici de suspendare a termenului prescripției.

Instanța nu a făcut niciun fel de analiză cu privire la termenul de la care apreciază că a fost îndeplinit contractul de mandat și deci data de la care curge termenul de prescripție. În opinia instanței acest termen ar curge de la momentul în care mandatarii au obținut titlul de proprietate în beneficiul intimatei B.. Instanța nu are în vedere că, în conformitate cu prevederile contractului de mandat, părțile au convenit ca plata remunerației să fie făcută după ce mandatarii găseau potențiali cumpărători din prețul obținut în urma vânzării imobilului, preț care nu trebuia să fie mai mic de 320 euro pe mp. Astfel, înainte de găsirea unor potențiali cumpărători și înainte de vânzarea acestui teren, mandatarii nu ar fi putut solicita plata remunerației. În speță sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, art. 7 alin. (3) în cazul titlurilor executorii care indică un termen la care creanța devine exigibilă sau prin care s-a acordat termen de executare a obligației prescripția începe să curgă la împlinirea termenului. Totodată trebuie avute în vedere și prevederile alin. (1) ale art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în speță data când se poate considera mandatul ca îndeplinit, respectiv vânzarea bunului. Dacă acțiunea ar fi fost intentată de mandatari înainte de îndeplinirea acestei obligații ar fi fost respinsă ca prematură, având în vedere înțelegerea părților că remunerația mandanților să se facă din prețul obținut în urma vânzării. Astfel, în intervalul dintre momentul nașterii raportului juridic obligațional și cel al realizării condiției, condiția suspensivă presupune că obligația încă nu există. De aici decurg o serie de consecințe printre care și aceea ca nu se poate cere executarea obligației, respectiv plata de la debitor iar prescripția extinctivă curge numai de la data îndeplinirea condiției (art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958).

În speță însă, chiar emiterea titlului de proprietate respectiv îndeplinirea mandatului a fost pus sub semnul întrebării prin introducerea unei cereri de chemare în judecată cu privire la anularea titlului obținut de mandatari, prin urmare a existat o cauză de întrerupere a cursului prescripției în conformitate cu prev. art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 respectiv cererea de chemare în judecată formulată de Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa SA pentru anularea titlului obținut de mandatari.

Efectul întreruptiv a durat pe tot parcursul soluționării litigiului, curgerea termenului de prescripție s-a reluat odată cu rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care a fost respinsă cererea de anulare a titlului, respectiv la data de 23 septembrie 2014 când a fost pronunțată Decizia nr. 2848 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă prin care a fost respins recursul formulat de Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa SA.

Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în data de 29 mai 2015 deci înlăuntrul termenului de prescripție.

Instanța nu a analizat apărările formulate de reclamantul A. în sensul în care obligația de plată a remunerației nu putea să devină scadentă la data de 17 octombrie 2007 deoarece, conform înțelegerilor părților, mandatarii își luaseră obligația de a vinde imobilele iar din prețul obținut să își primească remunerația. În aceste condiții creanța era afectată de un termen de plată, respectiv momentul înstrăinării de către mandatari a imobilelor la prețul minim menționat în contractul de mandat.

Un alt motiv de nelegalitate este calificarea dată de către instanțe cererii formulate de recurentul reclamant A.. Arată recurentul că în speță avem de a face cu o acțiune mixtă respectiv o acțiune în constatare, capătul 1 de cerere, imprescriptibil din punct de vedere extinctiv, care vizează constatarea de către instanța de judecată a îndeplinirii contractului de mandat și, totodată, o acțiune în realizarea dreptului care formează capătul doi de cerere ce vizează obligația intimatei pârâte la plata prețului contractului de mandat, hotărârea instanței de judecată de a respinge cererea în ansamblu ca prescrisă fiind neîntemeiată.

Susține recurenta că cererile în constatarea unui drept sunt considerate ca fiind imprescriptibile, aspect care decurge din imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesual și rezultă din împrejurarea că dreptul subiectiv există sau nu există ca atare. Întrucât partea nu are la îndemâna calea unei acțiuni în realizare, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a obține constatarea existenței sau inexistenței dreptului subiectiv civil oricând are interes.

Instanța de apel a dat o interpretare greșită art. 35 C. proc. civ. în sensul în care primul capăt de cerere al acțiunii formulate de recurent sub aspectul îndeplinirii contractului de mandat nu este o acțiune în constatare și prin urmare nu are caracter imprescriptibil. Astfel, în mod greșit instanța de apel a apreciat că primul capăt de cerere nu poate constitui o cerere distinctă și de sine stătătoare și prin urmare s-a raportat la al doilea capăt de cerere vizând realizarea dreptului respectiv remunerarea contractului de mandat cu titlu oneros.

Contrar instanței de apel, cele două capete de cerere sunt cereri distincte reclamantul având interesul să se constate în primul rând îndeplinirea contractului de mandat deoarece fără o analiza a acestei cereri capătul de cerere 2 ce vizează plata remunerației convenite este unul subsidiar, o cerere subsecventă constatării îndeplinirii contractului de mandat.

În speță reclamantul dorește ca instanța de judecată să constate îndeplinirea mandatului. Obligația asumată de a vinde terenul nu se poate îndeplini din culpa mandantului deoarece imobilul formează obiectul unei executări silite motiv pentru care mandatarul nu a mai putut și nu mai poate înstrăina imobilul.

Art. 2502 alin. (2) pct. 2 noul C. civ. prevede că sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că, contractul de mandat respectiv clauzele acestuia privind înstrăinarea terenului și negocierea prețului ar fi rămas fără efecte deoarece acesta ar fi fost declarat nul de către părți prin Convenția nr. 768 din 18 iunie 2007 care în fapt este convenție sub legalizare de semnătură încheiată la data de 1 martie 2006 care nu putea în niciun caz să anuleze contractul de mandat autentificat câteva luni mai târziu. În realitate Convenția nr. 271/2006 nu a fost declarată nulă de către părți ci menționată în mod expres în contractul de mandat.

Instanța de apel în mod greșit a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă de la 17 octombrie 2007 când a fost obținut titlul de proprietate și când mandatarii au intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului deși contractul de mandat prevedea și alte obligații în sarcina mandatarilor.

În ceea ce privește Convenția nr. 720 din 24 februarie 2006 legalizată de BNP D. ca și Contractul de mandat nr. 768 din 18 iunie 2007 aceste înscrisuri nu privesc prezenta cauză și sunt acte încheiate de B. cu alte persoane fizice care nu au legătură cu prezenta cauză, prin urmare raportarea instanței de apel la aceste convenții sau contracte care nu privesc părțile din prezenta cauza este străină de natura și obiectul cererii de chemare în judecată și nu poate face obiect de analiză în aprecierea curgerii termenului de prescripție.

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere Contractul de mandat nr. 367/2006 și Convenția nr. 271/2006 la analizarea excepției cu referire la părțile din dosar, reclamantul A., respectiv autorul acestuia E. și pârâta B.. Or, din analiza acestor înscrisuri rezultă cu prisosință că una din obligațiile asumate de mandatari era aceea de a găsi potențiali cumpărători și de a vinde terenul din acest preț urmând a fi remunerați.

Analizând recursul, Înalta Curte îl va admite, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru considerentele care succed.

Recursul reclamantului a fost fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și supune analizei instanței de recurs greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv existența motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii cu referire la o convenție și un contract de mandat ce nu privesc părțile în cauză.

În analiza recursului, Înalta Curte reține că acțiunea dedusă judecății este una în răspundere contractuală fundamentată pe îndeplinirea Contractului de mandat autentificat sub nr. 768 din 18 iunie 2007 de BNP C., modificat prin actul adițional și pe Contractul de mandat autentificat sub nr. 367 din 20 aprilie 2006 de BNP C. și pe Convenția legalizată sub nr. 271 din 1 martie 2006 de BNP C. Reclamantul a cerut obligarea pârâtei la plata contractului de mandat cu titlu oneros, respectiv transmiterea în proprietate a suprafeței de 2.131 mp, reprezentând 10% din terenul situat în București, șos. București - Ploiești sector 1.

Greșita aplicare a legii de către curtea de apel se referă în esență la aprecierile potrivit cărora instanțele au soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Criticile recurentului-reclamant deduc instanței împrejurarea că plata remunerației mandatarului reprezintă o obligație condițională iar conform art. 1885 alin. (1) C. civ. prescripția unei creanțe condiționale sau cu termen nu poate să înceapă să curgă decât în momentul în care s-a împlinit condiția sau termenul.

Criticile astfel formulate sunt fondate.

Cu privire la Contractul de mandat nr. 367 din 20 aprilie 2006 rectificat prin Încheierea nr. 893 din 9 mai 2008 se reține că mandatarii aveau următoarele obligații: să îndeplinească toate formalitățile obținerii titlului de proprietate; să efectueze toate demersurile necesare în vederea ieșirii din indiviziune; să identifice potențialii cumpărători; să negocieze prețul final de vânzare; să plătească 40% reprezentând contravaloarea rezultată din Convențiile nr. 271 din 1 martie 2006 și 720 din 24 februarie 2006.

Se observă astfel că îndeplinirea mandatului nu se rezumă doar la obligația de îndeplinire a formalităților obținerii titlului de proprietate ci și la obligații a căror realizare a fost împiedicată de intervenția unor factori externi.

Astfel, deși titlul de proprietate a fost emis în termenul stabilit, acesta nu a putut fi valorificat deoarece s-a solicitat în instanță anularea acestuia, cauza fiind soluționată irevocabil în 2014. Urmare litigiului, mandatarii nu au putut solicita transmiterea dreptului de proprietate deoarece era contestată în instanță legalitatea titlului.

Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în speță de când se poate considera mandatul îndeplinit, respectiv vânzarea bunului iar nu, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel, de la data obținerii titlului de proprietate.

Având în vedere că litigiile prin care a fost contestată legalitatea titlului au împiedicat executarea mandatului nici dreptul la acțiune nu s-a născut cât timp a durat această situație.

În aceste condiții, rezultă că dreptul la acțiune a început să curgă de la data când litigiul care a împiedicat executarea mandatului a fost soluționat irevocabil prin Decizia nr. 2848 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Cum acțiunea a fost introdusă la 29 mai 2015 rezultă că nu a fost depășit termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la incidența prescripției asupra primului capăt de cererea respectiv constatarea îndeplinirii mandatatului, criticile recurentului sunt fondate.

Acțiunea în constatare reprezintă acea acțiune în justiție prin care reclamantul solicită instanței doar să constate existența unui drept subiectiv al său față de pârât ori, după caz, inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.

Atât jurisprudența, cât și doctrina corespunzătoare reglementării anterioare Noului C. civ. au adoptat soluția imprescriptibilității acțiunii în constatare, având în vedere că această soluție decurge din imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesual, cât și din împrejurarea că dreptul subiectiv există sau nu există ca atare, iar, întrucât partea nu are la îndemână calea unei acțiuni în realizare, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a obține constatarea existenței sau inexistenței dreptului subiectiv civil oricând are interes.

Această soluție este confirmată de noul C. civ. care prevede în mod expres, în art. 2502 alin. (2) pct. 2, imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea existenței sau inexistenței unui drept.

Ca atare, soluția instanței de apel pe acest aspect este greșită, acțiunea în constatare având caracter imprescriptibil.

Referitor la celelalte critici, Înalta Curte nu le va mai analiza având în vedere că, fiind găsite fondate criticile asupra modului de soluționare a excepției prescripției, litigiul urmează să fie soluționat în fond sub toate aspectele și ținând seama de toate apărările formulate. În consecință, în rejudecarea apelului instanța de apel va analiza temeinicia cererii de chemare în judecată și chestiunile legate de stabilirea existenței și întinderii pretențiilor, precum și celelalte aspecte deduse judecății.

De aceea, având în vedere considerentele dezvoltate în această decizie și văzând dispozițiile art. 497 C. proc. civ. în conformitate cu care Înalta Curte, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casata, va fi admis recursul declarat în cauză, va fi casată decizia și va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 187 A/2017 din 28 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2018.

Procesat de GGC - LM