ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 584/2018

Ședința publică din data de 28 februarie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13.02.2017 pe rolul Tribunalului Vrancea, pârâtul A. a formulat apel împotriva încheierilor din 12.10.2016, din 02.11.2016 și din 08.02.2017 pronunțate în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia civilă nr. 264/R din 6.04.2017, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în termen împotriva încheierii 12.10.2016, pronunțate de Judecătoria Focșani in dosarul nr. x, formulata de pârâtul apelant A., în contradictoriu cu intimata B., având ca obiect partaj bunuri comune/lichidarea regimului matrimonial vânzare bun.

Prin aceeași decizie a fost respins apelul în ceea ce privește încheierea din 12.10.2016 ca fiind prematur, în ceea ce privește încheierea din 02.11.2016,ca tardiv și ca nefondat, apelul declarat împotriva încheierii din 08.02.2017, pronunțate Judecătoria Focșani in dosarul nr. x/2014, formulat de pârâtul apelant A..

Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul Vrancea a reținut, în esență că prin încheierea din 12.10.2016 s-a repus cauza pe rol pentru a pune în discuția părților aplicabilitatea dispozițiilor art. 991 și urm. C. proc. civ. privind vânzarea prin bună învoială bunurilor ce fac obiectul judecății și s-a stabilit termen de judecată la 02.11.2016.

La termenul din 02.11.2016 părțile au refuzat atribuirea în natură a imobilului, iar părțile au arătat că sunt de acord cu vânzarea imobilului prin bună învoială sens în care au apreciat că un termen de 3 luni este suficient, s-a fixat un nou termen la 08.02.2017.

La termenul din 08.02.2017 instanța a constatat că imobilul nu a fost vândut prin bună învoială și a dispus vânzarea prin executorul judecătoresc din cadrul circumscripției Curții de Apel Galați, desemnat prin tragere la sorți.

Instanța a constatat și intervenirea sancțiunii decăderii pârâtului din dreptul de a formula apărări în contradictoriu cu partea adversă, din dreptul de a propune probe, din dreptul de a formula obiecțiuni față de rapoartele de expertiză, din dreptul de a cere drept probă o contraexpertiză, prin raportare la dispozițiile art. 336, 337, 336 alin. (2) C. proc. civ.

Vânzarea bunului s-a dispus de către prima instanță în baza art. 991, iar acesta în alin. (4) cuprinde următoarea dispoziție "Încheierile prevăzute în prezentul articol pot fi atacate separat numai cu apel, în termen de 15 zile de la pronunțare. Dacă nu au fost astfel atacate, aceste încheieri numai pot fi supuse apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului".

Încheierea din 12.10.2016 prin care instanța a repus pe rol cauza pentru a se pune discuția părților aplicabilitatea dispozițiilor art. 991 și urm. C. proc. civ. este o încheiere premergătoare iar art. 400 C. proc. civ. ce reglementează repunerea pe rol nu prevede vreo cale de atac împotriva unei asemenea încheieri. În aceste condiții, față de încheierea din 12.10.2016 este aplicabil art. 466 alin. (4) C. proc. civ., adică apelul se exercită odată cu fondul astfel că în acest caz, apelul formulat de către pârât este prematur formulat, cât timp instanța nu s-a dezinvestit de cauză.

În ceea ce privește repunerea în termenul de apel, aceasta nu a putut fi primită, deoarece termenul de apel împotriva încheierii din 12.10.2016 nu a început să curgă, acesta urmează să-și înceapă curgerea după soluționarea partajului pe fond prin hotărâre judecătorească ce se va comunica părților după pronunțare și redactare.

În ceea ce privește încheierea din 02.11.2016 s-a constatat că apelul trebuia exercitat în termen de 15 zile de la pronunțare, dar apelantul a formulat apelul la 13.02.2017 cu mult peste termenul legal, astfel că acesta este tardiv formulat potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește încheierea din 08.02.2017 a fost analizat apelul numai în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 991 C. proc. civ. privitoare la vânzarea imobilului prin executorul judecătoresc. Restul dispozițiilor instanței nu au putut fi verificate în cadrul acestui apel deoarece reprezintă dezlegări de drept care pot fi atacate doar odată cu hotărârea asupra fondului.

În ceea ce privește dispoziția instanței de vânzare a imobilului prin executorul judecătoresc, s-a reținut că aceasta este legală deoarece părțile nu au solicitat atribuirea imobilului la termenul din 02.11.2016 și atunci instanța a făcut aplicarea art. 991 C. proc. civ. în sensul că a dispus ca bunul să fie vândut prin bună învoială, sens în care s-a acordat și un termen de 3 luni, adică în limitele preverilor de art. 991 alin. (2) C. proc. civ.. Cum vânzarea imobilului nu s-a realizat instanța a procedat conform art. 991 alin. (3) C. proc. civ.

Față de dispozițiile legale reținute, s-a constatat că încheierea din 08.02.2017 în partea analizată de către instanța de apel, este legală și temeinică, apelul fiind respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul A. a declarat recurs.

La termenul din data de 4 octombrie 2017, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 138/R din 14 octombrie 2017, Curtea de Apel Galați a declinat competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul A., împotriva deciziei civile nr. 264/6.04.2017 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata B., în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație si Justiție examinarea în condițiile legii a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Alin. (4) din același text de lege menționează expres că în cazurile anume prevăzute de lege recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Conform dispozițiilor art. 96 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor tribunalelor doar în cazurile prevăzute de lege, cum ar fi cele prevăzute de dispozițiile art. 414, art. 421, art. 437 și art. 440 C. proc. civ.

Față de normele de competență invocate, s-a apreciat că interpretarea si aplicarea actualului C. proc. civ. în ceea ce privește calea de atac extraordinară a recursului este în sensul de a fi soluționat doar cu privire la legalitatea hotărârii recurate și doar de către Instanța Supremă de Casație.

Ca argument suplimentar, în sprijinul hotărârii de declinare, s-a evocat decizia Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, obligatorie pentru instanța de judecată, din care rezultă că "în viziunea actualului C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu excepțiile prevăzute de lege (art. 414, art. 421, art. 437 și art. 440 C. proc. civ. - s.n.) examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competența de soluționare a recursului aparține, cu excepțiile prevăzute de lege, Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece rolul acesteia, ca instanță de casație, este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție".

Recursul a fost înregistrat la data de 3 noiembrie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În ședința publică din 28 februarie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat din oficiu excepția de necompetență materială a instanței și a reținut cauza în pronunțare sub acest aspect.

Analizând cu prioritate excepția invocată din oficiu, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite cu următoarele considerente:

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

Din perspectiva art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reținut că,,(...) dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, rap. la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești".

Prin aceeași decizie a Curții Constituționale s-a mai reținut la paragraful nr. 21 că, în accepțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituțională a reținut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înțelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

În speța supusă examinării, Curtea de Apel Galați a apreciat că împotriva deciziei civile nr. 264 din 6 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Vrancea nu se poate exercita recursul la Curte, în condițiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ. Pe cale de consecință, a considerat că prevederile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. permit Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanță de apel.

Contrar celor reținute de către Curtea de Apel Galați, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ., enunțate mai sus.

În ceea ce privește decizia Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, pe care o invocă Curtea pentru a a-și argumenta soluția de declinare în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta nu vine în sprijinul deciziei de declinare. Prin paragraful nr. 26, Curtea Constituțională a specificat în contextul soluționării excepției de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. - așadar în contextul criticilor privind inegalitatea de tratament a celor interesați să utilizeze calea extraordinară de atac a recursului, instituită de legiuitor, în situația cererilor evaluabile în bani, atunci când hotărârile sunt pronunțate în primă instanță de tribunale - că in viziunea actualului C. proc. civ., recursul urmărește să supună atenției Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu excepțiile prevăzute de lege, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competența de soluționare a recursului aparține, cu excepțiile prevăzute de lege, Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece rolul acesteia ca instanță de casație, este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție.

Prin paragraful nr. 27 din aceeași decizie se arată că prin pragul valoric impus de dispozițiile de lege criticate, legiuitorul recunoaște explicit, că numai o parte a cererilor evaluabile în bani, și anume cele peste 1.000.000 RON, pot să beneficieze de controlul de legalitate, celelalte fiind excluse de la această garanție procedurală. Criteriul folosit de legiuitor pentru accesul la calea de atac a recursului - pragul valoric de peste 1.000.000 RON - conduce la clasificarea cererilor adresate instanțelor judecătorești în importante, ca valoare în bani, și mai puțin importante, ceea ce reprezintă o clasificare artificială și nejustificată, întrucât dificultatea unei probleme de drept nu poate fi evaluată în funcție de valoarea litigiului, ci de natura sa. (. . . . . . . . . .) Or, Curtea constituțională observă că singura justificare pentru stabilirea de către legiuitor a unui prag valoric pentru accesul la recurs a fost decongestionarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceste considerente ale deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 vin să întărească cele precizate anterior, și anume, că Înalta Curte de Casație și Justiție, în virtutea rolului său, trebuie să examineze conformitatea hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, în situația exercitării recursului conceput de legiuitor a se promova la instanța supremă.

În același context al soluționării excepției de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Curtea Constituțională a subliniat prin paragraful nr. 23 al deciziei nr. 369/2017 că urmează a se apleca, în limitele sesizării, asupra excepției invocate, în lumina textului de lege criticat, în raport de faptul că o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunțată de judecătorie, în prima instanță, nu va putea fi supusă recursului în nicio situație, în timp ce o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunțată de tribunal, în prima instanță, nu va putea fi supusă recursului când valoarea cererii este cuprinsă între 200.000 RON și 1.000.000 RON.

Numai sub acest din urmă aspect, al cererilor evaluabile în bani, cu referire la care legiuitorul a impus un prag valoric în ceea ce privește accesul la o cale de atac, și doar din perspectiva existenței normative a recursului și a prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care urmau să se aplice proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 95/2016, coroborate cu prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Curtea Constituțională s-a pronunțat.

Prin paragraful nr. 26 al deciziei amintite, Curtea Constituțională a subliniat încă o dată caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în antiteză cu caracterul de excepție instituit suplimentar de legiuitor. Această marjă de apreciere a legiuitorului în domeniul exercitării căii de atac a recursului, în fața instanței supreme, a fost sancționată cu ocazia evocatului control de constituționalitate.

În cazul de față însă, reclamanta a învestit judecătoria cu o cerere de partaj, care, în lumina dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. a)-j) C. proc. civ. prin coroborare cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., se soluționează printr-o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi atacată doar cu apel.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte va admite excepția de necompetență materială și va trimite cauza spre soluționare Curții de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 264 din 6 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în favoarea Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2018.