ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4758/2018

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. x/2015 la data de 19.06.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. și B. S.A. Agenția Târgu-Jiu, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 3 pct. 3.1, 3.2, 3.6, 3.7, 3.8, 3.9, 3.10, 3.11, 3.12 și 3.14 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 și să se dispună eliminarea din contract a acestor clauze; să se constate nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 2.14 din actul adițional aferent contractului de credit din data de 17.10.2012 referitoare la perceperea comisionului de administrare și înlăturarea acestor prevederi; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision lunar de administrare și de comision de procesare a creditului de la data de 15.09.2008 până la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, sume actualizate până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului datorat; constatarea nulității absolute a clauzelor inserate în contractul de credit la secțiunea 4 din condițiile generale privind efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar și să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF- leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga valabilitate a contractului, precum și obligarea pârâtelor să restituie sumele plătite în plus; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 963 din 8.02.2016, s-a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

S-a respins excepția lipsei de interes a reclamantului și excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzută de art. 3.14 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 în ce privește comisionul de administrare, invocate de pârâta B. S.A. prin întâmpinare, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, având ca obiect anulare act, pretenții, formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. S.A. și B. S.A. Agenția Târgu-Jiu.

S-a constatat că este abuzivă clauza prevăzută de art. 3.12 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 în ce privește comisionul de procesare a creditului și, în consecință, constată nulitatea absolută a acestei clauze contractuale.

S-a respins capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă și a nulității absolute a clauzei prevăzută de art. 3.14 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 în ce privește comisionul de administrare, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă și a nulității absolute a clauzei prevăzută de art. 2.14 din Actul adițional din 17.10.2012 la contractul de credit nr. x/15.09.2008 în ce privește comisionul de administrare cont curent, ca neîntemeiat.

Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului suma încasată cu titlu de comision de procesare a creditului și să plătească reclamantului dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data încasării comisionului de procesare a creditului și până la momentul plății efective.

S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor să restituie reclamantului comisionul de administrare și comisionul de administrare cont curent, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 4 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 privind efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către reclamant a diferențelor de curs valutar, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3, art. 4.4, art. 4.5, art. 4.6, art. 4.7, art. 4.8, art. 4.9, art. 4.10, art. 4.11 din contractul de credit nr. x/15.09.2008, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF/leu, pentru efectuarea plăților în temeiul convenției de credit încheiate între părți, la valoarea de la data încheierii contractului de credit și privind efectuarea calculului și plății ratelor de rambursare a creditului pentru contractul de credit nr. x/15.09.2008 la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului de credit, respectiv 15.09.2008, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și obligarea pârâtelor la restituirea sumelor reținute în plus, ca neîntemeiat.

S-a luat act de renunțarea contestatorului la judecarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor înscrise la art. 3.1, art. 3.2, art. 3.6, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10 și art. 3.11 privind dobânda și dobânda penalizatoare din contractul de credit nr. x/15.09.2008.

S-a luat act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul, cât și pârâta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Tribunalul Gorj, secția a II-a Civilă prin decizia nr. 721/2017 din 07 noiembrie 2017 a respins excepția de necompetență materială a secției a II-a Civilă.

A admis apelul declarat de apelantul reclamant A., împotriva sentinței nr. 963 din 8.02.2016, pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu, având ca obiect constatare nulitate act.

A schimbat sentința.

A constatat ca fiind abuzive clauzele prin care suportarea riscului valutar este lăsat exclusiv în sarcina consumatorului.

A dispus restituirea sumelor încasate în plus de bancă la data reținerii, până la data restituii efective - sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală.

A obligat banca la cheltuieli de judecată.

A respins apelul incident formulat de apelanta pârâtă B. S.A..

Prin adresa emisă de Tribunalul Gorj, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 02 iulie 2018.

În ședința publică din data de 08 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 se reține faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanța supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanței de contencios constituțional.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Gorj în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Craiova căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 721/2017 din 07 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2018.