ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1843/2018

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tg-Jiu, la data de 5 august 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a art. 1.2 din contractul de credit, în ceea ce privește caracterul variabil al marjei din componența dobânzii; - să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 1.3. lit. a) din contractul de credit referitor la comisionul de acordare; - să se dispună restituirea sumei de 4880 CHF reținută de către bancă la data de 18.10.2007 cu titlu de comision de acordare perceput în mod abuziv și dobânda legală calculată de la data plății și până la data restituirii efective a sumei; - să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 1.3. lit. c) din contractul de credit referitor la comisionul de conversie; - să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 6.3. din contractul de credit referitor la efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către reclamanți a diferențelor de curs valutar; - să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu și efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de executare a contractului; - să se dispună restituirea sumelor plătite în plus ca diferență între sumele achitate la cursul de la data plății și sumele ce trebuiau achitate la cursul de la data acordării creditului; - să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a art. 2. din Actul adițional nr. x/16.06.2010 la contractul de credit în ceea ce privește majorarea marjei; - să se dispună restituirea tuturor sumelor achitate de reclamanți cu titlul de dobândă majorată, respectiv a diferenței dintre sumele calculate la dobânda conținând marja de 6,3% începând cu luna mai 2009 și dobânda cu marja de 4,3% care trebuia percepută în mod legal; - să se constate caracterul abuziv și a nulitatea absolută a art. 3. din Actul adițional nr. x/16.06.2010 la contractul de credit referitor la comisionul de restructurare; - să se dispună reducerea soldului creditului cu suma de 2440 CHF reprezentând comision de restructurare impus abuziv prin clauza de la art. 3. din Actul adițional nr. x/16.06.2010; - să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 2. din Actul adițional nr. x/31.05.2011 la contractul de credit referitor la comisionul de restructurare; - să se dispună reducerea soldului creditului cu suma de 298,48 CHF reprezentând comision de restructurare impus abuziv prin clauza de la art. 2. din Actul adițional nr. x/31.05.2011; - să se constate caracterul abuziv și a nulitatea absolută a art. 2. din Actul adițional nr. x/27.02.2012 la contractul de credit referitor la comisionul de restructurare, să se dispună reducerea soldului creditului cu suma de 469,08 CHF reprezentând comision de restructurare impus abuziv prin clauza de la art. 2. din Actul adițional nr. x/27.02.2012; - să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 1 din Actul adițional nr. x/18.09.2012 la contractul de credit referitor la comisionul de restructurare și să se dispună restituirea sumei de 473,52 CHF reprezentând comision de restructurare impus abuziv prin clauza de la art. 1 din Actul adițional nr. x/18.09.2012 achitată în perioada octombrie 2012 - februarie 2013 în 6 tranșe lunare conform extrasului de cont, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 și Legea nr. 296/2004.

Prin sentința civilă nr. 6769/2016 din 23 septembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu, secția civilă a fost respinsă excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului de conversie, excepție formulată de către pârâta C. S.A.. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A. și B.. Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei suma de 7337,78 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Gorj. Prin sentința nr. 385/2017 din 17 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 6769 din 23 septembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu, a fost schimbată sentința în sensul admiterii acțiunii reclamanților A. și B.. A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor prev. la art. 1.2, 1.3 lit. a), 1.3 lit. c), 6.3 din contract, art. 2 și 3 act adițional x/16.06.2010, art. 2 act adițional x/31.05.2011, art. 2 act adițional x/27.02.2012, art. 1 act adițional x/2012.dispune înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu și efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă a acestuia. A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în plus, precum și sumele percepute în baza clauzelor constatate abuzive. A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate în plus față de rata lunară compusă din indicele de referință la care se adaugă marja fixă a băncii de la data încheierii contractului. A fost înlăturată obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă. A fost obligată pârâta la 2480 RON cheltuieli de judecată către reclamanți. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, sub dosarul nr. x/2015. Prin decizia nr. 176/2017 din 15 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost admisă excepția necompetenței instanței, iar cauza declinată în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 27 noiembrie 2017.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Gorj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 17 mai 2017, deci anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial, așa încât efectele sus-menționatei decizii nu sunt aplicabile. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.