ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1378/2019

Ședința publică din data de 19 septembrie 2019

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 795 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de către de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A. prin SUCURSALA BOTOȘANI, D. și E. și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei contractuale privind perceperea comisionului de acordare a creditului, obligând pârâta să restituie reclamanților suma de 1.686,40 CHF, în echivalent RON, la cursul oficial al BNR, din data plății, precum și dobânda legală, calculată începând cu data achitării comisionului - 02.04.2008 și până la data restituirii, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 13/2011, fiind respinse, ca nefondate, restul pretențiilor deduse judecății. Totodată, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 1.000 RON - cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu expert.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A., B. cât și pârâta C. S.A. București.

Prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a fost respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței nr. 795 din 28 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâta C. S.A., împotriva sentinței nr. 795 din 28 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Verificând cu prioritate excepția tardivității apelului, Curtea de apel a apreciat-o ca întemeiată reținând că sentința atacată a fost comunicată reclamanților la data de 07.07.2017 (dovada de primire - fila x), iar apelul a fost trimis prin fax la data de 10 august 2017, peste termenul legal de 30 zile de la comunicare prevăzut de art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile în care termenul limită de declarare a căii de atac era 7.08.2017, inclusiv.

Curtea a constatat că apelul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE, au caracter de clauze abuzive, clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și care sunt în contradicție cu exigența de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Directiva nr. 93/13/CEE a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, care la art. 4 alin. (1) arată că: este abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi contractuale, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Așadar, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată cu consumatorul; clauza creează prin ea însăși un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului; nu a fost respectată cerința bunei credințe.

Protecția oferită de Directiva 93/13 are în vedere situația de inferioritate în care se găsește un consumator față de furnizori, atât cu privire la puterea de negociere cât și posibilitatea de informare, care conduc la acceptarea condițiilor redactate în prealabil, fără a putea influența în vreun mod conținutul acestora.

Art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000 stabilește că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a oferi consumatorului posibilitatea de a influența natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.

Al. 3 al aceluiași articol de lege instituie o prezumție relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumție ce poate fi răsturnată doar prin dovada contrarie, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului sau a unor clauze ale acestuia.

În speță, avem de-a face cu un contract standard ale cărui clauze au fost preformulate de către bancă și comunicat către reclamanți.

Prin urmare, fiind în prezența unui contract preformulat, operează prezumția lipsei de negociere, prezumție care, raportat la probatoriul administrat, corect s-a reținut de către instanța de fond că nu a fost răsturnată de către pârâtă.

Nu s-a făcut dovada că reclamanții au avut posibilitatea de a influența în vreun mod clauzele contractuale iar împrejurarea că, cuantumul acestui comision nu este întotdeauna același în toate contractele de credit încheiate de către C. nu poate conduce la răsturnarea prezumției relative de lipsă a negocierii. Relevant pentru răsturnarea prezumției este a se dovedi posibilitatea, odată ales un produs al băncii, de a influența clauzele contractuale preformulate din oferta băncii privitoare la acel produs, ceea ce în speță nu s-a dovedit. Prin urmare, critica din apel referitoare la caracterul negociat al clauzei referitoare la comisionul de acordare nu poate fi primită.

Cât privește celelalte condiții, se reține că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare și fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, ci presupune înțelegerea de către consumator care sunt prestațiile băncii în schimbul unei sume pretinse cu titlu de comision de acordare. Mai exact care sunt serviciile efectuate de bancă în favoarea consumatorului în schimbul sumei primite cu acest titlu. (cauza Matei, C 143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Or, așa cum au fost formulate clauzele vizând comisionul de acordare atât în contractul de creditare cât și în condițiile generale de creditare, nu se poate decela ce servicii se obligă banca să presteze în favoarea reclamanților în schimbul comisionului în discuție astfel că se poate considera că prevederile contractuale nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil și de urmare, au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, care se află într-o poziție juridică mai puțin favorabilă.

În fine, cât privește cea de-a treia condiție, a existenței relei credințe a băncii, se reține că, pentru a se ști dacă dezechilibrul creat este "în contradicție cu cerința de buna credință", este important a se verifica dacă furnizorul/profesionistul, acționând corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta ca acesta să accepte clauza în discuție în urma unor negocieri individuale.

Or, nu se poate reține că pârâta a negociat clauzele privitoare la comisionul de acordare iar lipsa oricăror informații cu privire la serviciile prestate de bancă în schimbul acestuia exclud existența bunei credințe, ca și ideea negocierii și acceptării în urma negocierilor a acestei clauze de către consumator.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs A. și B. și chematul în garanție D. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate doar cu privire la apelul formulat de aceștia invocând în drept motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenții consideră că instanța de apel a fost în eroare cu privire la termenul de declarare a apelului acestora, apelul fiind formulat în termen.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.

Prin decizia atacată, apelul recurenților din prezenta cauză, a fost respins ca tardiv formulat, instanța de apel reținând că sentința atacată a fost comunicată reclamanților la data de 07.07.2017 iar apelul a fost trimis prin fax la data de 10 august 2017, peste termenul legal de 30 zile de la comunicare prevăzut de art. 468 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte, potrivit art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea poate fi atacată cu apel în termen de 30 zile de la comunicare iar în conformitate cu prevederile art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește.

Contrar celor reținute de instanța de apel, din conținutul dovezilor de înmânare aflate la filele x ale dosarului Tribunalului Botoșani, reiese că sentința nr. 795 din 28 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost comunicată apelanților reclamanți la data de 12 iulie 2017.

În raport de dispozițiile art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., apelul putea fi declarat până la 12 august 2017.

Din înscrisul aflat la dosarului Curții de Apel Suceava rezultă că apelul reclamanților a fost declarat la 10 august 2017, așadar înăuntrul termenului de apel prevăzut de lege.

Potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Conform art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Dispozițiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale, nulitatea fiind condiționată de producerea unei vătămări.

În cauză vătămarea produsă este evidentă întrucât apelul reclamanților nu a mai fost analizat în fond ca urmare a soluției de respingere a acestuia ca tardiv formulat.

Având în vedere că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 468 C. proc. civ. cu privire la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de declarare al apelului, decizia atacată este lovită de nulitate, situație în care nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurenți.

Față de considerentele reținute, se constată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. motiv pentru care Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe, pentru judecata apelului formulat de reclamanții A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. și de chematul în garanție D. împotriva deciziei nr. 371 din 19 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecata apelului formulat de reclamanții A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2019.