ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 937/2018

Ședința publică din data de 15 martie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Timișoara la data de 20 aprilie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1, pct. 1.1 lit. (b) și art. 6.1. alin. (1), în contractul de credit nr. x/30.09.2008, privind comisionul de procesare achitat de către reclamanți la momentul încheierii contractului, în cuantum de 1879,9 CHF și să se dispună eliminarea acestor clauze și obligarea pârâtei la restituirea acestui comision; să se constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.7. și la art. 6, pct. 6.1 alin. (2), privind comisionul de rambursare anticipată a creditului, în cuantum de 3% și orice alte clauze referitoare la perceperea vreunui comision de rambursare anticipată a creditului și să se dispună eliminarea acestor clauze; să se constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 6, pct. 6.2 in contractul de credit nr. x/30.09.2008, privind comisionul de administrare lunară de 0,15%, și orice alte clauze referitoare la perceperea vreunul comision de administrate lunară a creditului și să se dispună eliminarea acestor clauze și obligarea pârâtei la restituirea tuturor comisioanelor percepute in baza acestor clauze; să fie obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală pentru sumele încasate în mod abuziv, cu titlu de comision procesare și comision administrare lunară, pentru perioada cuprinsă între data achitării acestora și până la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11671 din 15 noiembrie 2016, Judecătoria Timișoara a admis cererea precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1, pct. 1.1 lit. (b) și art. 6.1. alin. (1), în contractul de credit nr. x/30.09.2008, privind comisionul de procesare achitat de către reclamanți la momentul încheierii contractului, în cuantum de 1879,9 CHF și dispune eliminarea acestor clauze și obligarea pârâtei la restituirea acestui comision.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5,7. și la art. 6, pct. 6.1 alin. (2), privind comisionul de rambursare anticipată a creditului, în cuantum de 3% și orice alte clauze referitoare la perceperea vreunui comision de rambursare anticipată a creditului și dispune eliminarea acestor clauze.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 6, pct. 6.2 în contractul de credit nr. x/30.09.2008, privind comisionul de administrare lunară de 0,15%, și orice alte clauze referitoare la perceperea vreunul comision de administrate lunară a creditului și dispune eliminarea acestor clauze și obligarea pârâtei la restituirea tuturor comisioanelor percepute în baza acestor clauze.

A obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală pentru sumele încasate în mod abuziv, cu titlu de comision procesare și comision administrare lunară, pentru perioada cuprinsă între data achitării acestora și până la data restituirii efective.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.7 din contractul de credit nr. x/30.09.2008, referitoare la modificarea ratei anuale a dobânzii "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii".

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.2 din contractul de credit nr. x/30.09.2008, prin care banca optează în locul clientului pentru aplicarea unei dobânzi aniversare revizuibile.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit nr. x/30.09.2008, în măsura în care modificarea valorii ratelor este urmarea modificării valorii dobânzii revizuibile.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 14.4 din contractul de credit nr. x/30.09.2008, în partea referitoare la posibilitatea băncii de a modifica valoarea ratelor de credit și valoarea dobânzii curente în mod unilateral și în lipsa semnării unui act adițional.

A constatat nulitatea absolută a actului adițional încheiat în anul 2010, obligând pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 895/A din 12 septembrie 2017 a respins cererea de apel formulată de apelanta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 11671 din 15 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. x/2016 și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 2.255,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă.

Prin adresa emisă la 13 noiembrie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 895/A din 12 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 16 noiembrie 2017.

La termenul de judecată din 15 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Timișoara.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Timișoara, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Timiș.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Timiș, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 895/A din 12 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2018.