ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 99/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 99/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia
nr. 99/2018
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, la data de 18 septembrie 2015,
reclamantul A. a solicitat obligarea Consiliului Local al Municipiului Oradea
și a Municipiului Oradea, prin Primar, la plata sumei de 26.281,60 lei,
reprezentând despăgubiri pentru autoturismul proprietatea reclamantului,
avariat ca urmare a ruperii unui copac aflat pe domeniul public.
Prin
sentința civilă nr. 4159 din 23 mai 2016, pronunțată de
Judecătoria Oradea, secția civilă, s-a admis cererea
formulată și precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu
pârâții Consiliul Local al Municipiului Oradea și Municipiul Oradea,
prin Primar, au fost obligați pârâții, în solidar, la plata în
favoarea reclamantului a sumei de 26.281,60 lei, cu titlu de despăgubiri,
s-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție
formulată de pârâtul Municipiul Oradea, prin Primar, împotriva chematei în
garanție B. SA, au fost obligați pârâții, în solidar, la plata
în favoarea reclamantului a sumei de 3.394 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată. Totodată, s-a respins cererea pârâților privind
obligarea chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată.
Apelul
declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Oradea și
Municipiul Oradea, prin Primar, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr.
793/A din 12 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția
I civilă.
Împotriva
acestei decizii, pârâții Consiliul Local al Municipiului Oradea și
Municipiul Oradea, prin Primar, au formulat recurs.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, urmare a adresei de înaintare nr. x/271/2015
emisă la data de 3 noiembrie 2017 de Tribunalul Bihor și trimis, spre
soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului
nr. 5.
Prin
rezoluția completului din data de 23 noiembrie 2017, s-a fixat termen de
judecată la 18 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței
materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în
judecarea cererii de recurs.
La acest
termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției
necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de
față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) și art.
483 alin. (4) C. proc. civ.
La acest
termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de
necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor
argumente:
Decizia
supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în
calea de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu
valoare mai mică de 200.000 lei.
Potrivit
primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele
măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum
și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
C. proc. civ., „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare
a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu
sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...),
precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la
1.000.000 lei inclusiv”.
Prin Decizia
nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017,
Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și
în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind
unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,
precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind C. proc. civ., este neconstituțională.
În ceea ce
privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,
distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit
dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte
de Casație și Justiție soluționează recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în
litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000
lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de
către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].
Obiectul
controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de
dispoziția legală constatată ca fiind contrară
Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a
fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile
vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII
alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Curtea
Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric
al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu
asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la
această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului
la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)
și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).
Din
considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul
nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului
la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat
de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin.
(1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în
măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate
litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea
Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este
asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste
litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o
anumită instanță.
În
absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia
Curții Constituționale o statuare asupra încălcării
dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la
instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa,
Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul
liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile
judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de
lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei
nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.
Of. nr. 635/03.08.2017).
Chiar atunci
când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din
Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea
jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea
Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a
absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la
Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe
acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în
competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație
și Justiție”, ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa
că nu toate recursurile intră de plano în competența de
soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așadar,
în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență
revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei
Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of.
la data de 20 iulie 2017.
Competența
de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de
către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în
interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
În acest
context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea
dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța
competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv [litigii
soluționate în primă instanță de către
judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.], în timp
ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a
recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în
cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de
200.000 lei.
Astfel, în
ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a
dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta
Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile
declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a
altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în
interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice
alte cereri date prin lege în competența sa”.
Din norma de
competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că
Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează
recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile
curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în
mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.
Prin urmare,
art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație
și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și
numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor
împotriva altor hotărâri.
Astfel
formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de
competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,
indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă
recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu
statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate
recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor
instanțe.
Reformularea
art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță
de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu
este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea
nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei
reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit
art. 122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite
numai prin modificarea normelor prezentului cod”.
Nici
dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o
altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia
recursului, care ar aparține instanței supreme.
Astfel,
potrivit textului menționat, „recursul urmărește să
supună Înaltei Curți de Casație și Justiție
examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile”.
Rezultă
că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare
natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul
căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce
privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de
instanța supremă, el se determină și circumscrie conform
normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare,
potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă
instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar
să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere
expresă a legii în privința altor hotărâri.
În
speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste
ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel,
în privința căreia nu există o dispoziție legală
expresă atributivă de competență în favoarea instanței
supreme.
În acest
context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată
către Curtea de Apel Oradea, căreia îi aparține competența,
ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat
decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Declină
competența de soluționare a recursului declarat de pârâții
Consiliul Local al Municipiului Oradea și Municipiul Oradea, prin Primar,
împotriva deciziei nr. 793 din data de 12 septembrie 2017 pronunțată
de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel
Oradea.
Fără
cale de atac.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2018.