AFFAIRE TEHLEANU c. ROUMANIE

AFFAIRE TEHLEANU c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA TEHLEANU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 1578/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 septembrie 2008 DEFINIF 16/12/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Tehleanu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și de Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 august 2008, încuviințat la această dată, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 1578/03) îndreptată împotriva României și dintre care un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Tehleanu ( La 4 decembrie 2002, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Reclamantul este reprezentat de domnul Constantin. Cojocariu, avocat la Iași. Guvernul român (atît) este reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 23 martie 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAȚĂ CIRCONSTANȚELE DE LA L În cadrul restructurării armatei, care a început încă din 1995, au fost adoptate mai multe măsuri legislative pentru a încuraja militarii de carieră să solicite alocarea lor către armata de rezervă. La 31 martie 2000, acesta a fost repartizat armatei de rezervă și pensionat anticipat din cauza stării sale de sănătate și a restructurării menționate anterior. Se acordă dreptul la pensie și la alocație, calculat pe baza a 27 de solduri brute. În momentul plății acestei alocații, ministerul deduce din această alocație cuantumul impozitului pe venit, calculat în conformitate cu dispozițiile din Ordonanța 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit, reținând astfel o sumă de 40 555 552 vechi lei românești, adică aproximativ 1 655 EUR. Prin acțiune îndreptată împotriva Ministerului și împotriva Brigăzii Pompierilor din Iași, reclamantul a solicitat rambursarea impozitului perceput, care, în opinia sa, nu ar fi trebuit reținut, din moment ce legea nr. 138/1999 exonera de plata impozitului pe profit. O expertiză contabilă a fost administrată în speță, concluziile acesteia mergând în sensul pretențiilor reclamantului. Prin hotărârea din 27 iunie 2001, tribunalul de primă instanță din Iași a respins acțiunea reclamantului. 138/99 și din hotărârea nr. 73/99, Tribunalul a statuat că, deși alocarea era calculată în funcție de soldul lunar brut, această sumă trebuia să fie supusă impozitului, în temeiul ordonanței 73/99, menionând soldul net. Prin hotărârea definitivă din 6 iunie 2002, tribunalul departamental din Iași a respins recursul formulat de reclamant și a confirmat temeinicia hotărârii menționate anterior. El a considerat că normele privind succesiunea legilor în timp erau aplicabile în speță, în speță, în temeiul articolului 6 litera (f) din Ordonanța nr. 73/1999 introducea principiul impozitării veniturilor, pe care alocarea în cauză nu o includea printre excepțiile de la această regulă, și că ordonanța în cauză intrase în vigoare la ianuarie 2000, fie înainte de data calculării drepturilor de proprietate intelectuală. Pe de altă parte, această interpretare era confirmată de faptul că legiuitorul modificase art. 31 din Legea nr. 138/1999 prin adoptarea ordinului de urgență al guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000, care prevede în mod expres că alocațiile de sprijin trebuie calculate în funcție de soldul lunar net. II. LEGĂTURA INTERNĂ PERTINENTE 10. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Driha c. România 29556/02, §§ 10-17, 21 februarie 2008). 11.În special în ceea ce privește jurisprudența tribunalului județ din Iași, competent să examineze în ultimă instanță acțiuni similare cu acțiunile din speță în departamentul Iași, la momentul faptelor, în mai multe ocazii, ca și în hotărârile definitive din 6 noiembrie 2000, 6 decembrie 2001, 10 și 23 ianuarie, 23 mai și 3 în iulie 2002 pronunțate în acțiuni împotriva Ministerului lapei, instanța a confirmat caracterul neimpozabil al alocațiilor prevăzute la art. 31 din Legea 138/99. Hotărârile din 6 decembrie 2001 și din 10 ianuarie 2002 au fost pronunțate prin aceeași formare de judecată ca și hotărârea din 6 iunie 2002 pronunțată asupra acțiunii reclamantului care face obiectul prezentei cauze. Din informațiile furnizate de guvern reiese că procurorul general a formulat acțiuni în anulare, la cererea Ministerului, împotriva a trei dintre cele șase hotărâri definitive menționate anterior, alte zeci de acțiuni în anulare fiind formulate în special începând din 2002 împotriva unor hotărâri similare pronunțate în alte departamente. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 1, PÂNĂ LA ARTICOLUL 14 DIN CONVENȚIA 12. Reclamantul susține că alocația primită pentru pensionarea sa a fost supusă în mod ilegal impozitului și că a fost supusă unui tratament discriminatoriu față de alți colegi militari ale căror prestații nu au fost supuse impozitării, în temeiul hotărârilor pronunțate de aceeași instanță departamentală din Iași. 1 din Protocolul n Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 14 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. 13. Cu privire la admisibilitate. Cu privire la admisibilitate 14. Invocând în special jurisprudența Kopeckýc. Slovacia ([GC], nr 44912/98, CEDH 2004 IX), Guvernul consideră că reclamantul nu dispune de un bun actual, de o creanță sau de o speranță legitimă, astfel încât art. 1 din Protocolul nr. 1 să se aplice în speță, motivelor pe care persoana nu le beneficiază nici de o decizie definitivă în favoarea sa, nici de o dispoziție legală sau de o jurisprudență bine stabilită în acest domeniu care ar putea constitui o speranță legitimă; prin urmare, ar trebui să se respingă ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea consideră că este necesar să se ridice o excepție de la aplicarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1 și, având în vedere natura obiecțiunilor și elementele dosarului, consideră că este necesar ca această excepție să fie anexată la fond. 16. Pe de altă parte, Curtea constată că aceste două obiecții nu sunt în mod evident greșit întemeiate în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv d Potrivit guvernului, nu este vorba despre diferențe majore de jurisprudență națională în materie și nici despre lipsa unui mecanism care să permită eliminarea unor astfel de divergențe, având în vedere că, în special prin acțiunea în anulare, jurisprudența Curții Supreme de Justiție a devenit constantă în sensul impunerii prestațiilor în cauză. Cu toate acestea, anumite decizii definitive care judecă ilegal impunerea de prestații nu au făcut obiectul unei acțiuni în anulare din motive financiare, având în vedere suma redusă în joc sau de procedură, având în vedere în special lipsa interesului de a acționa al ministerelor în cauză în cazurile în care Ministerul de Finanțe a fost condamnat de tribunale să ramburseze el însuși sumele reținute cu titlu de impozit de către celelalte ministere ca urmare a instrucțiunilor pe care le-a dat. 18. Cu referire în special la cauzele Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia (hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A n 332) și Smokovits și alții c. Grecia 46356/99, § 32, 11 aprilie 2002), reclamantul susține că, în lumina articolului 31 din Legea nr. 138/99 și a jurisprudenței interne în momentul introducerii acțiunii sale, avea o speranță legitimă în ceea ce privește neimpunerea alocației sale și că acțiunile în anulare formulate la cererea ministerelor în cauză au avut ca efect răsturnarea jurisprudenței relevante după 2002. 73/1999 invocată de guvern nu putea constitui temeiul juridic al ingerinței suferite, aceasta nerespectând condițiile de precizie și previzibilitate. 19. Curtea constată că, în cauza Driha menționată anterior, similară cu prezenta cauză, aceasta a examinat aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1, concluzionând că reclamantul a suferit un În sensul jurisprudenței Curții cu privire la articolul menționat anterior, având în vedere suma care trebuia alocată acesteia în temeiul articolului 31 din Legea nr. 138/99, Comisia a concluzionat, de asemenea, că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 adoptat în mod individual și combinat cu art. 14 din convenție, din cauza ingerinței vădit ilegale în ceea ce privește dreptul intern reprezentat de impunerea alocației în cauză și a lipsei unor motive de natură să justifice tratamentul diferențiat al reclamantului față de alte persoane aflate într-o situație similară (Driha, citată anterior, §§ 22 - 33 și 37 - 39). 20. Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument care să ducă la o concluzie diferită în prezenta cauză. În la . la ï de la en ci o n a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138/99, reclamantul avea dreptul de a se aștepta ca alocația sa să fie exceptată de la plata impozitului, așa cum reiese din jurisprudența internă în momentul în care a contestat impozitarea în cauză. Ca și în cazul Driha Mai sus, ingerința reprezentată de impunerea alocației sale este în mod evident ilegală din punctul de vedere al dreptului intern și, prin urmare, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. Pe de altă parte, Curtea constată că alți militari repartizați rezervei au beneficiat de această alocare fără ca aceasta să fi fost efectuată în mod nediscriminatoriu și că Ön Õa și nici nu s-a dovedit lipsa unui tratament diferențiat între solicitant și colegii săi militari aflați într-o situație similară și nici nu a furnizat o justificare valabilă pentru un astfel de tratament diferențiat (punctele 10, 11 și 17) În fine, și Driha, citată anterior, § 38. 21. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepția de incompatibilitate rațională ridicată de guvern și concluzionează că, în speță, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, luată separat și combinată cu art. 14 din Convenție. II. PE ALTE VIOLAȚII ALEGATE 22. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de caracterul presupus inechitabil al procedurii, având în vedere jurisprudența contradictorie a instanțelor naționale, și de lipsa de independență și de imparțialitate a judecătorilor care au examinat acțiunea sa împotriva Ministerului. 23. Curtea amintește că litigiul fiscal nu intră sub incidența drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în pofida efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar în ceea ce privește situația contribuabililor ( Ferrazzini Italia [GC], n 44775/98, §§ 21-30, CEDH 2001 VII 24. Prin urmare, acest litigiu este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 din convenție. 3 și trebuie să fie respins în conformitate cu art. III din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte ^ i ^ i imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 648 EUR (EUR) pentru prejudiciul material suferit, și anume suma de aproximativ 1 655 EUR reținută de minister pentru plata impozitului, actualizată din 2000, precum și 5 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 27. În ceea ce privește acordarea unei sume ca urmare a prejudiciului material, Tribunalul susține, de asemenea, că o eventuală constatare a încălcării ar constitui, în sine, o despăgubire suficientă a prejudiciului moral invocat și consideră că: în orice caz, suma solicitată în acest sens este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în această privință. 28. Având în vedere încălcările constatate ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 adoptat în mod individual și combinat cu art. 14 din Convenție, Curtea consideră, hotărând în mod echitabil în conformitate cu prevederile articolului 41 din Convenție, că este necesar să se aloce reclamantului 2 000 EUR pentru prejudiciul material 29. Pe de altă parte, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la o stare de incertitudine și de suferință pe care o constatare a încălcării nu este suficientă pentru a o repara; Curtea consideră că suma de 1 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de solicitant. Costuri și cheltuieli de judecată 30. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 462 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții, sumă care urmează să fie plătită direct avocatului său și, în acest sens, furnizează o notă privind numărul de ore facturate și activitățile desfășurate. 31. Guvernul nu se referă la faptul că o sumă corespunzătoare cheltuielilor de judecată necesare și reale este plătită reclamantului, dar observă că o parte din cerere este speculativă, referindu-se la eventualele costuri și că numărul de ore facturate este excesiv. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 300 EUR pentru procedura în fața Curții, sumă plătibilă direct avocatului său. Interese moratoriu 33. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESURI, CURȚA, ÎN L 1 din Protocolul nr. 1 și respingerea cererii de a declara cererea admisibilă cu privire la obiecțiile reținute în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, luate și combinate cu art. 14 din Convenție și inadmisibile pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1, luate separat și combinate cu art. 14 din Convenție ; A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul art. 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (două mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii. 000 EUR (mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (iii. 300 EUR (mii trei sute EUR), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, care urmează să fie plătită direct avocatului său de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 16 septembrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

TEHLEANU c. ROUMANIE

(Requête n

o

1578/03)

ARRÊT

STRASBOURG

16 septembre 2008

DÉFINITIF

16/12/2008

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Tehleanu c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura-Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 août 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

1578/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat,

M. Gheorghe Tehleanu («

le requérant

»), a saisi la Cour le 4 décembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Constantin. Cojocariu, avocat à Iași. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 23 mars 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1950 et réside à Iași.

5.

Dans le cadre de la restructuration de l’armée, entamée dès 1995, plusieurs mesures législatives furent adoptées pour encourager les militaires de carrière à demander leur affectation à l’armée de réserve. L’article 31 de la loi n

o

138 du 20 juillet 1999 («

la loi n

o

138/1999

») leur donnait droit à une «

allocation de soutien

» («

l’allocation

») exonérée d’impôt et calculée en fonction de la solde mensuelle brute.

6.

Le requérant bénéficiait du statut de militaire, étant pompier au sein du ministère de l’Intérieur («

le ministère

»). Le 31 mars 2000, il fut affecté à l’armée de réserve et mis à la retraite anticipée, en raison de son état de santé et de la restructuration susmentionnée. Il se vit accorder le droit à pension et à l’allocation précitée, calculée sur la base de vingt-sept soldes brutes. Au moment du versement de cette allocation, le ministère déduisit de celle-ci le montant de l’impôt sur le revenu, calculé selon les dispositions de l’ordonnance

n

o

73 du 27

août 1999 relative à l’impôt sur le revenu («

l’ordonnance n

o

73/1999

»), retenant ainsi un montant de 40

555

552 anciens lei roumains, soit environ 1

655 euros.

7.

Par une action dirigée contre le ministère et contre la brigade des pompiers de Iași, le requérant demanda le remboursement de l’impôt perçu, qui, selon lui, n’aurait pas dû être retenu, dès lors que la loi n

o

138/1999 exonérait l’allocation de l’impôt. Une expertise comptable fut administrée en l’espèce, les conclusions de celle-ci allant dans le sens des prétentions du requérant.

8.

Par un jugement du 27 juin 2001, le tribunal de première instance de Iași rejeta l’action du requérant. Relevant que le problème à résoudre en l’espèce tenait de l’application concomitante des dispositions de la loi

n

o

138/1999 et de l’ordonnance n

o

73/1999, le tribunal jugea que même si l’allocation était calculée en fonction de la solde mensuelle brute, il convenait de soumettre ce montant à l’impôt, puisque l’ordonnance

n

o

73/1999 mentionnait la solde nette.

9.

Par un arrêt définitif du 6 juin 2002, le tribunal départemental de Iași rejeta le recours formé par le requérant et confirma le bien-fondé du jugement susmentionné. Il jugea que les règles concernant la succession des lois dans le temps étaient applicables en l’espèce, puisque l’article 6 f) de l’ordonnance n

o

73/1999 avait introduit le principe de l’imposition des revenus, que l’allocation en question ne comptait pas parmi les exceptions à cette règle, et que l’ordonnance précitée était entrée en vigueur le

1

er

janvier

2000, soit avant la date du calcul des droits de l’intéressé. Par ailleurs, cette interprétation était confirmée par le fait que le législateur avait modifié l’article

31 de la loi n

o

138/1999 par l’adoption de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

138 du 14 septembre 2000, celle-ci prévoyant expressément que les allocations de soutien devaient être calculées en fonction de la solde mensuelle nette.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

10.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans l’arrêt

Driha c. Roumanie

(n

o

29556/02, §§

10-17, 21

février

2008).

11.

S’agissant en particulier de la jurisprudence du tribunal départemental de Iași, compétent pour examiner en dernier ressort des actions similaires à celle de l’espèce dans le département de Iași, à l’époque des faits, à plusieurs occasions, comme par les arrêts définitifs du 6

novembre 2000, du 6

décembre 2001, et des 10 et 23 janvier, 23 mai et 3

juillet 2002 rendus dans des actions contre le ministère de l’Intérieur, le tribunal a confirmé le caractère non imposable des allocations prévues par l’article 31 de la loi

n

o

138/1999. Les arrêts du 6 décembre 2001 et du 10

janvier 2002 ont été prononcés par la même formation de jugement que l’arrêt du 6 juin 2002 rendu sur l’action du requérant qui fait l’objet de la présente affaire. Il ressort des renseignements fournis par le Gouvernement que des recours en annulation ont été formés par le procureur général, à la demande du ministère, contre trois des six arrêts définitifs susmentionnés, d’autres dizaines de recours en annulation étant formés notamment à partir de 2002 contre des arrêts similaires rendus dans d’autres départements.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1, PRIS SEUL ET COMBINÉ AVEC L’ARTICLE

14 DE LA CONVENTION

12.

Le requérant allègue que l’allocation reçue à son départ à la retraite a été illégalement soumise à l’impôt et qu’il a subi un traitement discriminatoire par rapport à d’autres collègues militaires dont les allocations n’ont pas été soumises à l’imposition, en vertu d’arrêts rendus par le même tribunal départemental de Iași. Il invoque en substance l’article

1 du Protocole n

o

1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention ainsi libellés

:

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Article 14

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

13.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

14.

Invoquant notamment la jurisprudence

Kopecký c. Slovaquie

([GC], n

o

44912/98, CEDH 2004

‑

IX), le Gouvernement estime que le requérant ne dispose pas d’un bien actuel, d’une créance ou d’une espérance légitime afin que l’article 1 du Protocole n

o

1 soit applicable en l’espèce, aux motifs que l’intéressé ne bénéficie ni d’une décision définitive en sa faveur ni d’une disposition légale ou d’une jurisprudence bien établie en la matière susceptibles de fonder une espérance légitime. Partant, il conviendrait de rejeter le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 comme incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention.

15.

La Cour considère que l’argument du Gouvernement revient à soulever une exception d’irrecevabilité pour incompatibilité

ratione materiae

au regard de l’application de l’article 1 du Protocole n

o

1 et, eu égard à la nature des griefs et aux éléments du dossier, estime qu’il convient de joindre cette exception au fond.

16.

Par ailleurs, la Cour constate que ces deux griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.

B.

Sur le fond

17.

Selon le Gouvernement, il ne s’agit pas de divergences majeures de jurisprudence nationale en la matière ni de l’absence d’un mécanisme permettant d’effacer de telles divergences, vu que par l’intermédiaire notamment du recours en annulation la jurisprudence de la Cour suprême de justice est devenue constante dans le sens de l’imposition des allocations en cause. Certaines décisions définitives jugeant illégale l’imposition des allocations n’ont toutefois pas fait l’objet d’un recours en annulation pour des raisons financières, vu le faible montant en jeu, ou de procédure, vu notamment le défaut d’intérêt d’agir des ministères concernés dans les cas où le ministère des Finances a été condamné par les tribunaux à rembourser lui-même les montants retenus à titre d’impôt par les autres ministères à la suite des instructions qu’il avait données.

18.

S’appuyant notamment sur les affaires

Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique

(arrêt du 20 novembre 1995, série A n

o

332) et

Smokovits et autres c. Grèce

(n

o

46356/99, § 32, 11 avril 2002), le requérant soutient qu’au vu de l’article 31 de la loi n

o

138/1999 et de la jurisprudence interne au moment de l’introduction de son action, il bénéficiait d’une espérance légitime quant à la non-imposition de son allocation et que les recours en annulation formés à la demande des ministères concernés ont eu pour effet le renversement de la jurisprudence pertinente après 2002. Selon l’intéressé, l’ordonnance n

o

73/1999 invoquée par le Gouvernement ne pouvait constituer la base légale de l’ingérence subie, celle-ci ne respectant pas les conditions de précision et prévisibilité.

19.

La Cour constate que dans l’affaire

Driha

précitée, similaire à la présente affaire, elle a examiné l’applicabilité de l’article 1 du Protocole n

o

1, concluant que le requérant bénéficiait d’un «

bien

» au sens de la jurisprudence de la Cour sur l’article précité, vu le montant qui devait lui être alloué en vertu de l’article 31 de la loi n

o

138/1999. Elle a conclu également à la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention, en raison de l’ingérence manifestement illégale sur le plan du droit interne représentée par l’imposition de l’allocation en cause et de l’absence de motifs de nature à justifier le traitement différencié du requérant par rapport à d’autres personnes se trouvant dans une situation similaire (

Driha

, précité, §§ 22 à 33 et 37 à 39).

20.

La Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans la présente affaire. A l’instar de l’affaire susmentionnée, elle considère que l’article 1 du Protocole n

o

1 trouve à s’appliquer en l’espèce, étant donné qu’en vertu des dispositions claires de l’article

31 de la loi n

o

138/1999, le requérant était en droit de s’attendre à ce que son allocation soit exemptée d’impôt, tel qu’il ressortait d’ailleurs de la jurisprudence interne au moment où il a contesté l’imposition en question. Comme dans l’affaire

Driha

précitée, l’ingérence représentée par l’imposition de son allocation s’avère manifestement illégale sur le plan du droit interne et, par conséquent, incompatible avec le droit au respect des biens du requérant. Par ailleurs, la Cour observe que d’autres militaires affectés à la réserve ont bénéficié de cette allocation sans qu’elle fût grevée d’impôt et que le Gouvernement n’a ni prouvé l’absence d’un traitement différencié entre le requérant et ses collègues militaires se trouvant dans une situation similaire, ni fourni de justification valable pour un tel traitement différencié (paragraphes 10, 11 et 17

in fine

ci

‑

dessus, et

Driha

,

précité

, § 38).

21.

Partant, la Cour considère qu’il y a lieu de rejeter l’exception d’incompatibilité

ratione materiae

soulevée par le Gouvernement et conclut qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

22.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du caractère prétendument inéquitable de la procédure, eu égard à la jurisprudence contradictoire des juridictions nationales, et du défaut d’indépendance et d’impartialité des juges ayant examiné son action contre le ministère.

23.

La Cour rappelle que le contentieux fiscal échappe au champ des droits et obligations de caractère civil, en dépit des effets patrimoniaux qu’il a nécessairement quant à la situation des contribuables (

Ferrazzini

c.

Italie

[GC], n

o

44759/98, §§

21-30, CEDH 2001

‑

VII).

24.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article

35

§

4.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

26.

Le requérant réclame 2

648 euros (EUR) au titre du préjudice matériel subi, à savoir le montant d’environ 1

655 EUR retenu par le ministère au titre de l’impôt, actualisé depuis 2000, ainsi que 5

000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

27.

Le Gouvernement s’oppose à l’octroi d’une somme au titre du dommage matériel. Par ailleurs, il soutient qu’un éventuel constat de violation constituerait en soi une réparation suffisante du préjudice moral allégué et estime qu’en tout état de cause, la somme sollicitée à ce titre est excessive par rapport à la jurisprudence de la Cour en la matière.

28.

Compte tenu des violations constatées de l’article 1 du Protocole n

o

1 pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention, la Cour considère, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, qu’il y a lieu d’allouer au requérant 2

000 EUR

au titre du dommage matériel.

29.

Par ailleurs, la Cour considère que les événements en cause ont entrainé pour le requérant un état d’incertitude et des souffrances qu’un constat de violation ne suffit pas à réparer. Elle estime que la somme de 1

000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par le requérant.

B.

Frais et dépens

30.

Le requérant demande également 3

462 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour, montant à verser directement à son avocat, et fournit à ce titre une note relative au nombre d’heures facturées et aux activités déployées.

31.

Le Gouvernement ne s’oppose pas à ce qu’une somme correspondant aux dépens nécessaires et réels soit versée au requérant, mais note qu’une partie de la demande est spéculative, se référant à des frais éventuels, et que le nombre d’heures facturées est excessif.

32.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1

300 EUR pour la procédure devant la Cour, montant directement payable à son avocat.

C.

Intérêts moratoires

33.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Joint au fond

l’exception préliminaire du Gouvernement relative à l’inapplicabilité

ratione materiae

de l’article 1 du Protocole n

o

1 et la

rejette

;

2.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 1 du Protocole n

o

1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention, et irrecevable pour le surplus

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention ;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur

au taux applicable à la date du règlement

:

i.

2

000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel

;

ii.

1

000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

iii.

1

300 EUR (mille trois cents euros), pour frais et dépens, à verser directement à son avocat

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 septembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep

Casadevall

Greffier

Président