ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4523/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2274 din 24 mai 2017, Judecătoria Suceava a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și modificată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. - Sucursala Suceava, a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 5 teză finală din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părți, în ce privește sintagma "După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă", a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 2.10.a din Condițiile generale de creditare la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părți, a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 8 lit. a) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părți, în ce privește comisionul de acordare credit de 2,75% flat, a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 8 lit. b) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părți, în ce privește comisionul de administrare de 19,00 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1, a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 8 alin. (1) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părți, în ce privește comisionul de rambursare anticipată.

A obligat pârâtele la modificarea Convenției de credit nr. x din 14 septembrie 2006 încheiat între părți, în sensul eliminării clauzelor abuzive.

A obligat pârâtele la restituirea în favoarea reclamanților a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit, comision de administrare credit, comision de rambursare anticipată și dobândă încasată în plus față de dobânda rămasă după înlăturarea dobânzii de referință variabilă, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, începând cu data de 14 septembrie 2006 și până la data implementării Actului adițional nr. 1 la convenția de credit nr. x din 14 septembrie 2006, precum și la plata dobânzii legale aferente acestora calculate de la data încasării și până la data restituirii efective.

A obligat pârâtele la plata în favoarea reclamanților a sumei de 1.740 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins cererea în rest, ca neîntemeiată și a luat act de faptul că pârâta C. S.A. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în fapt, reclamanții A., în calitate de împrumutat și B., în calitate de garant ipotecar, pe de o parte și pârâta C. S.A. Sucursala Suceava, în calitate de instituție de credit, pe de altă parte, au încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006, având ca obiect acordarea în beneficiul împrumutatului a unui credit în valoare de 38.000 euro pentru cumpărare imobil, pe o perioadă de 300 luni de la data primei trageri.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții apelanți A. și B. precum și pârâta apelantă C. S.A.

Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 315 din 18 aprilie 2018, a admis apelul formulat de apelanții reclamanți A., în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.A.

A admis apelul formulat de apelanta pârâtă societatea C. S.A. în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B.

A schimbat în parte sentința civilă nr. 2274 din 24 mai 2017 în sensul că:

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 1 și art. 7 lit. a) din actul adițional nr. 1 din data de 20 septembrie 2010 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006.

A obligat pârâtul la plata sumei reprezentând diferența dintre dobânda încasată și dobânda rezultată din formula Euribor 6 luni+1,9%, începând cu al doilea an de creditare, precum și la plata dobânzii legale calculată de la data încasării până la data plății.

A înlăturat mențiunea referitoare la limitarea obligației pârâtului la restituirea sumelor încasate până la data implementării actului adițional nr. 1 din data de 20 septembrie 2010 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 14 septembrie 2006.

A înlăturat mențiunea referitoare la constatarea caracterului abuziv al comisionului de rambursare anticipată.

A menținut celelalte prevederi ale sentinței.

A compensat în parte cheltuielile de judecată și a obligat intimatul pârât societatea C. S.A. la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C. S.A. BUCUREȘTI.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Suceava, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 315 din 18 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19.10.2018.