ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4581/2018

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01.08.2016 pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x/2016, contestatoarea A. S.A. în contradictoriu cu intimatul B. a formulat contestație privind îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în ceea ce privește Notificarea din data de 18.07.2016 formulată conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 de către debitor privind darea în plată a imobilului situat în Timișoara str. x et. 2 ap. 35 jud. Timiș, în vederea stingerii creanței provenite din Contractul de credit nr. x/7.07.2008. A solicitat admiterea contestației și constatarea neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate în ceea ce privește Notificarea din data de 18.07.2016 formulată de debitor, cu cheltuieli de judecată.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, art. 148 alin. (2) din Constituție, art. 17 din Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Prin încheierea de ședință de la data de 25.11.2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, dosarul a fost repartizat completului C18, secția I a Judecătoriei Timișoara.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 1843/10.02.2017, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoarea A. S.A., în contradictoriu cu intimatul B..

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș la data de 28.04.2017, solicitând admiterea cererii de apel, modificarea în totalitate a sentinței civile criticate și pe cale de consecință admiterea contestației formulate, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă civilă nr. 141/NLP/A din 12 februarie 2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, cu opinie majoritară: a admis apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1843/10.02.2017, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul pârât B..

A modificat în tot sentința apelată în sensul că a admis contestația formulată de apelantă împotriva cererii de dare în plată comunicată de intimat prin notificarea de dare în plată și a dispus repunerea părților în situația anterioară notificării; totodată, a obligat intimatul la plata către apelanta a sumei de 20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Opinia minoritară, a fost în sensul respingerii apelului și obligării apelantei la plata către intimat a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, recurentul B. a declarat recurs, în temeiul art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând litigiul în fond, să respingă apelul formulat și să mențină drept temeinică și legală sentința de fond, cu cheltuieli de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 18 mai 2018; a fost fixat termen de judecată la 1 noiembrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Timișoara, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Timiș, în apel, într-o cerere având ca obiect o contestație în baza art. 7 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, respectiv o decizie pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Potrivit dispozițiilor art. 94 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având ca obiect contestația în baza Legii nr. 77/2016, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 141/NLP/A din 12 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2018.