ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 18.04.2018

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1205/2018

HOTĂRÂRE
18.04.2018
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1205/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 18 aprilie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B., C. și D., solicitând rezoluțiunea contractului de întreținere, contract încheiat de autorul reclamantului E., cu pârâta și autorul celorlalți pârâți, autentificat sub nr. x/19.07.2002 la B.N.P. - F. și repunerea pârtilor în situația anterioară, prin reînscrierea dreptului de proprietate al defunctului E., în cartea funciară Sibiu nr. 14.502 nr. top. x și y; obligarea pârâților la plata sumei de 19,200 RON, reprezentând valoarea neachitată a obligației pârâților față de defunctul E., pentru perioada 11.03.2011 - 02.11.2103, așa cum s-a dispus prin DECIZIA CIVILĂ NR. 24/2013 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Sibiu, urmare transformării întreținerii datorată contractual de cat re pârâți, în prestație lunară în bani și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții B., C. și D. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat respingerea petitului privind rezoluțiunea contractului de întreținere încheiat între E. si B. și G. de BNP F. sub nr. x/19.07.2002; să se constate că a operat compensarea de plin drept pentru suma de 6341,5 RON între creanța certă, lichidă și exigibilă a pârâților (cheltuieli de judecata din dosarul x/2011 și dosarul x/2013) și creanța deținută de autorul reclamantului; să se constate ca in perioada 11.03.2011 - 02.11.2013 au efectuat pârâții pentru defunctul E. cheltuieli în sumă de 2297,05 RON reprezentând plăți pentru utilități la imobilul unde acesta trebuia să locuiască și să se compenseze aceasta suma cu parte din debitul pârâților către reclamant; să se respingă acțiunea de obligare a pârâților la plata diferenței de 10.561,45 RON; să se admită cererea reconvențională și să fie obligat reclamantul pârât reconvențional să înmâneze actele necesare radierii din CF x Sibiu (CF vechi x) nr. top x, 3244/2 a interdicției de înstrăinare și grevare înscrise în favoarea antecesorului pârâtului reconvențional sub B2 și a dreptului de uzufruct viager înscris sub CI din aceeași carte funciară, iar in caz de refuz sentința să țină loc de consimțământ; să fie obligat reclamantul - parat reconvențional la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6737 din 13.12.2016, pronunțată de Judecătoria Sibiu, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților B., C. și D.; s-a dispus rezilierea contractului de întreținere autentificat sub nr. x din 19.07.2012 de BNP F. și repunerea în situația anterioară de carte funciară; a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâții - reclamanți B., C. Si D., în contradictoriu cu reclamantul -pârât reconvențional A.; s-a luat act că pârâții sunt creditori ai defunctului E. pentru suma de 6341,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin decizia civilă nr. 24/2013, decizia civilă nr. 549/2013 și decizia civilă nr. 724/2013 și în consecință reclamantul, în calitate de unic moștenitor al defunctului E., are obligația de a achita aceste sume; a fost obligat reclamantul, în calitate de unic moștenitor al defunctului E., la plata către pârâți a sumei de 2297,05 RON reprezentând cheltuieli efectuate de pârâți pentru întreținerea locuinței defunctului; a fost respinsă în rest cererea reconvențională, au fost compensate în parte cheltuielile de judecata și obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial).

Tribunalul Sibiu, secția I civilă prin decizia nr. 873/2017 din 09 octombrie 2017, a respins atât apelul principal declarat de apelanții B., C. și D., cât și apelul incident declarat de intimatul A. împotriva sentinței civile nr. 6736 din 13.12.2016 pronunțată de Judecătoria Sibiu, pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei decizii, pârâții B., C. și D. au declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Sibiu, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 27 decembrie 2017.

Prin rezoluția completului din data de 08 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 18 aprilie 2018.

În ședința publică din data de 18 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

Din perspectiva art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reținut că,,(...) dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești".

Prin aceeași decizie a Curții Constituționale s-a mai reținut la paragraful nr. 21 că, în accepțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituțională a reținut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înțelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Sibiu în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Alba Iulia căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenții-pârâți B., C. și D. împotriva deciziei nr. 873/2017 din 09 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2018.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2018-03-13
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 835/2018
Ședința publică din data de 13 martie 2018 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 13.10.2014 pe rolul Judecătoriei Săliște, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., prin lichidator
ÎCCJ 2018-03-13
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 846/2018
Ședința publică din data de 13 martie 2018 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18.05.2016 pe rolul Judecătoriei Sibiu, secția Civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solic
ÎCCJ 2019-07-02
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1321/2019
Ședința publică din data de 2 iulie 2019 Asupra recursului civil de față Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2016 pe rolul Judecătoriei Sibiu, secția civilă, reclamantul A.
ÎCCJ 2020-07-24
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1464/2020
apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 18/2018, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal în dosarul nr. x/2015, și a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că: A admis
ÎCCJ 2018-04-24
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1325/2018
nții A. și B.. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A. și B., care a fost soluționat prin decizia nr. 1229/2017 din 1 noiembrie 2017 a Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în s
Sursă