ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3148/2018

Ședința publică din data de 27 iunie 2018

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 27.01.2014 și completată la 29.09.2014, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. să se constate caracterul abuziv și, prin urmare, nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute la art. 4.3 din contractul de credit x încheiat la 15.06.2007; să se constate că nivelul ratei dobânzii aplicabil Contractului de credit x încheiat la 15.06.2007 este de 7,95 % pe an și să se dispună restituirea sumelor încasate de către pârâtă peste acest nivel al ratei dobânzii de la data de 15.06.2007 până la data de 29.05.2014, în cuantum de 2000 franci elvețieni, precum și obligarea acesteia la plata dobânzii legale asupra acestei sume de la data încasării până la data restituirii efective; să se constate caracterul abuziv și, prin urmare, nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute la art. 4.1 din Contractul de credit x încheiat la 15.06.2007; să se dispună restituirea sumelor percepute în mod abuziv și nelegal ca urmare a aplicării comisionului de administrare la valoarea soldului creditului, în cuantum total de 4.771 franci elvețieni, și a comisionului de acordare credit în cuantum de 625 franci elvețieni, precum și a dobânzii legale asupra acestor sume de la data încasării până la data plății efective, în virtutea principiului restitutio in integrum, urmare a constatării nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 4.1; să se constate caracterul abuziv, și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 1.1., în ceea ce privește exprimarea creditului și a ratelor de credit în franci elvețieni (CHF) și că valoarea ratelor de credit stabilite în franci elvețieni trebuie raportată la cursul valutar franc elvețian/leu, de la data contractării creditului, având în vedere voința reală a împrumutatului la momentul încheierii contractului, respectiv de a încheia creditul în RON; totodată, obligarea împrumutatului la rambursarea ratelor în valuta în care s-a acordat creditul, precum și posibilitatea rambursării ratelor de credit în RON, prin raportarea ratei de credit stabilită în scadențarul semnat la data încheierii contractului de credit, la cursul de schimb valutar de la data contractării creditului, respectiv 2,18 RON.

Judecătoria Sectorului 4 București prin sentința civilă nr. 11678/25.10.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzei 4.3 din contractul încheiat între părți și a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 5353 din 28 decembrie 2017, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 11678 din 25.10.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București; a respins cererea de apel incident formulată de apelanta-reclamantă A..

Împotriva acestei decizii reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A au declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul București, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 23 aprilie 2018.

Prin rezoluția completului s-a stabilit termen de judecată pentru 27 iunie 2018.

În ședința publică din data de 27 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul București în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel București căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. și recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 5353 din 28 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2018.