ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3089/2018

Prin cererea inițial înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, la data de 06.07.2015, și, ulterior, declinată la Judecătoria Novaci, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. BUCUREȘTI și S.C. C. S.R.L. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de la pct. 5 teza 3, din contractele de credit bancar nr. x din 3.04.2008 și nr. x din 17.06.2008 încheiate cu B. S.A.- SUCURSALA GORJ; restituirea tuturor sumelor încasate în plus potrivit acestei clauze abuzive, actualizate la zi la data plății efective cu rata inflației și indicele total al prețurilor de consum; constatarea nulității cesiunii de creanță, în conformitate cu Legea nr. 193/2000, Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, punctul I lit. N).); acordarea de daune interese privind folosul nerealizat cauzat de încasarea ilegală a sumelor prevăzute în toate clauzele constatate abuzive, în procent de 2% din valoarea contractelor de la momentul încasării abuzive până la plata efectivă a daunelor și acordarea de daune morale în sumă de 50.000 RON, reprezentând atingerea adusă reputației, demnității și onoarei, prin trecerea reclamantului în baza de date ca "rău platnic"; activarea polițelor de asigurare aferente contractelor, având în vedere că se află în situația prevăzută în polițe, aceea că a căpătat o incapacitate de muncă, ce îl împiedică să desfășoare o activitate remunerată- pct. 3 teza a II-a din evenimentele asigurate și în condițiile în are a intervenit pensionarea sa. Pârâta B. S.A. București a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamant: prin soluționarea cu prioritate a următoarelor excepții: excepția netimbrării cererii de chemare în judecată; excepția necompetenței materiale și teritoriale a Judecătoriei Târgu Jiu. Competența de soluționare a litigiului revine Tribunalului București; excepția lipsei de interes a reclamantului cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune, excepția autorității de lucru judecat, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a băncii cu privire la capătul de cerere privind "activarea polițelor de asigurare", iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 71/2017 de la 23 ianuarie 2017, pronunțată de Judecătoria Novaci în dosar nr. x/2015, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. S-a admis excepția lipsei de interes a reclamantului cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei cu privire la capătul de cerere privind activarea polițelor de asigurare. S-a admis excepția autorității de lucru judecat, cu privire la capătul de cerere prin care se solicită să se constate caracterul abuziv al clauzei de la pct. 5, teza III din contractele de credit bancar nr. x din 03.04.2008 și nr. x din 17.06.2008, încheiate cu B. SA- Sucursala Gorj, cu privire la capătul de cerere prin care se solicită să se constate restituirea inflației și indicele total al prețurilor de consum și cu privire la capătul de cerere privind nulitatea contractului cesiunii de creanță nr. 7853/26.11.2012. S-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtelor B. S.A. București și S.C. C. S.R.L. București. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal și motivat reclamantul A., solicitând, în principal, schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, și, în secundar, casarea sentinței instanței de fond, cu rejudecarea cauzei la instanța competentă. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 736/2017 din 15 noiembrie 2017 a Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul- reclamant A. împotriva sentinței nr. 71/23.01.2017 pronunțată de Judecătoria Novaci, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele- pârâte B. S.A. București și S.C. C. S.R.L. București, având ca obiect constatare nulitate act. A fost anulată sentința, și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, recurenta-pârâtă B. S.A. BUCUREȘTI, iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Gorj- prin intermediul Curții de Apel Craiova, prin adresa emisă la 26.02.2018 și înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/16.03.2018. F. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Craiova.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul: "Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.