ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 27.02.2019

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 120/2019

HOTĂRÂRE

27.02.2019

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 120/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 236/F din data de 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, contestația la executare formulată de contestatoarea A. împotriva măsurilor asigurătorii dispuse prin Sentința penală nr. 30 din 14 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a I-a penală.

Contestatoarea a fost obligată la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca suma de 130 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu să fi suportată din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, la data de 5 iunie 2018, sub nr. x/2018, persoana condamnată A. a formulat contestație împotriva începerii executării măsurilor asigurătorii dispuse prin Sentința penală nr. 30 din 14 februarie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel București, secția I penală.

În motivarea cererii, aceasta a arătat că împotriva hotărârii de condamnare a declarat apel la data de 19 februarie 2018. De asemenea, împotriva respectivei sentințe a formulat și contestație în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție invocând, în principal, faptul că măsura asigurătorie s-a dispus printr-o sentință penală fără a fi pusă în discuția părților.

Analizând cererea contestatoarei A., Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

- reglementând procedura contestării măsurilor asigurătorii dispuse în timpul judecății, art. 250

C. proc. pen., stabilește în alin. (1) că împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestatei (...).

- la redactarea dispozițiilor art. 250

C. proc. pen., legiuitorul a avut în vedere numai situația în care măsurile asigurătorii sunt dispuse prin încheiere de către instanța de judecată, iar nu și ipoteza în care respectivele măsuri au fost luate prin sentința sau decizia pronunțată în cauză.

Înalta Curte a mai reținut că rațiunea pentru care nu au fost prevăzute aceste două situații, este aceea că, în ipoteza în care respectivele măsuri ar fi luate prin sentință (așa cum este situația în speța dedusă judecării contestației), dispoziția respectivă ar fi oricum supusă apelului, urmând a fi cenzurată de instanța ierarhic superioară, iar în cazul în care ar fi luate direct prin decizia instanței de apel, principiul securității raporturilor juridice se opune la desființarea, totală sau parțială, a unei hotărâri judecătorești definitive, în alt mod decât printr-o cale extraordinară de atac, învederând că respectiva măsură asigurătorie nu a fost luată printr-o încheiere, potrivit dispozițiilor art. 250

alin. (1) C. proc. pen. și că, recunoașterea unei căi de atac în situați neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac.

Curtea de Apel a constatat că petenta a mai arătat că contestarea măsurilor asigurătorii nu este suspensivă de executare în cazurile prevăzute de art. 250 alin. (2) și art. 250

alin. (3), deci atunci când a dorit ca o cale de atac să nu suspende executarea, legiuitorul a stabilit acest lucru, concomitent cu asigurarea unor garanții procedurale adecvate care constau în soluționarea urgentă a contestațiilor depuse.

În speță, legiuitorul nu stabilește că apelul nu este suspensiv de executare și nu stabilește vreo garanție privind soluționarea urgentă a eventualei căi de atac privind măsurile asigurătorii, astfel că, în opinia sa, formularea apelului suspendă executarea măsurilor asigurătorii stabilite conform dispozițiilor art. 397 alin. (2) C. proc. pen. și, prin urmare, orice măsură care se adaugă celor deja stabilite de organul de urmărire penală (și necontestate de noi) se execută fără a avea o hotărâre definitivă și utilizând un titlu executoriu al cărui efect a suspendat prin depunerea apelului.

De altfel, a făcut referire și la art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. care prevede că o hotărâre poate fi pusă în executare numai dacă a rămas definitivă, iar măsurile asigurătorii au fost dispuse prin hotărâre, astfel că lipsa caracterului definitiv al acesteia reprezintă un temei juridic suficient pentru a admite contestația.

Totodată instanța a reținut că, orice indisponibilizare a sumelor reprezintă un prejudiciu, căci sumele poprite sunt purtătoare de dobânzi, acestea fiind rezultatul unei erori judiciare, întrucât nu se poate dispune condamnare și extinde măsuri asigurătorii fără a avea prejudiciu în cauză, astfel că, în opinia sa, Statul va fi obligat la repararea prejudiciului cauzat de această eroare a judecătorului fondului, iar judecătorii care au acționat cu rea-credință sau gravă neglijență în cauză vor putea răspunde, la rândul lor, pentru această eroare "intenționată".

Mai mult decât atât, această măsură nu a fost pusă în discuție, ci a apărut direct în cuprinsul sentinței. În acest sens, a precizat că această măsură nu poate fi modificată pe nicio cale, întrucât contestația este inadmisibilă și singura modalitate în care pot fi contracarate efectele acestei măsuri ar fi contestația la executare pentru că s-a interpretat pe cale administrativă, la nivelul Curții de Apel că astfel de măsuri, dispuse prin sentință, ar fi executorii și s-au emis acele adrese în sensul că toate bunurile prezente și viitoare să fie poprite.

Chiar intenția din decizia Curții Constituționale a fost în sensul că atunci când în cursul judecății se dispun măsuri suplimentare de sechestru, să poată fi atacate separat pentru ca, de îndată, o instanță de control judiciar, să se pronunțe, fiind considerată de către Curtea Constituțională o măsură extrem de intruzivă.

Împotriva Sentinței penale nr. 236/F din data de 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, în termen legal, contestatoarea A. a declarat contestație, prin care a reiterat solicitările făcute în fața instanței de fond, susținând că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În fața instanței de control judiciar, contestatoarea A. a invocat excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) și f) și art. 31 alin. (1) lit. c), prin raportare la art. 32 alin. (4) și (7), toate din Legea nr. 304/2004 solicitând sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra excepțiilor invocate.

În susținerea cererii, a arătat, că referitor la fondul excepțiilor de neconstituționalitate invocate, acestea intră în conflict cu dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituția României, care prevăd, în mod expres, faptul că organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor de judecată, a Ministerului Public și a Curții de Conturi se reglementează prin lege organică.

A apreciat că dispozițiile cu privire la care au fost invocate excepțiile de neconstituționalitate, au legătură cu soluționare cauzei, întrucât în ceea ce privește compunerea completurilor de judecată, nelegala compunere a acestora atrage nulitatea, care afectează, de plano, de la acest moment, validitatea acestui act de judecată.

Inculpata contestatoare a susținut că excepțiile îndeplinesc toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv vizează dispoziții din legi care au legătură cu soluționarea cauzei și nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituționale, a fost ridicată de una din părți, în cursul unui proces judiciar (în accepțiunea dată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992), în fața unei instanțe judecătorești și este motivată.

I.Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatoarea A., Înalta Curte apreciază că aceasta este inadmisibilă.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a verifica constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Ca atare, instanța nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

În ceea ce privește solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) și f) și art. 31 alin. (1) lit. c) raportat la art. 32 alin. (4) - (7) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte constată că acestea au fost invocate în fața instanței judecătorești învestită cu soluționarea contestației formulată de autorul excepției, textul de lege criticat fiind în vigoare la data solicitării.

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, formulată de contestatoarea A., Înalta Curte apreciază că aceasta întrunește doar trei din cele patru condiții cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, respectiv invocarea de către o parte din proces, în fața unei instanțe de judecată, a neconstituționalității unor texte de lege aflate în vigoare, care nu au fost încă sancționate de instanța de contencios constituțional, nefiind îndeplinită cerința legăturii cu cauza.

Sub acest ultim aspect, Înalta Curte arată că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

Dispozițiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, a căror neconstituționalitate a fost invocată, nu sunt incidente în cauză, întrucât se referă la înființarea de completuri specializate, noțiune prin care se înțelege altceva decât completurile care asigură activitatea de judecată obișnuită în raport cu toate cauzele dintr-o anumită materie, din cadrul fiecărei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, completurile specializate sunt înființate pentru a judeca un anumit tip de cauze, cum ar fi, în materie penală, cele care judecă infracțiuni de corupție ori infracțiuni săvârșite de minori.

Or, Completul nr. 8 este un complet care judecă toate categoriile de cauze în materie penală aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Compunerea acestui complet nu a fost stabilită, așadar, în raport cu dispozițiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, ci a fost aprobată de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 19 lit. a)

din Regulamentul de organizare și funcționarea administrativă a instanței supreme, care dă ca atribuție, în competența organului colegial de conducere, aprobarea, între altele, a completurilor din cadrul secțiilor.

Deopotrivă, nici dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. a) și f) din Legea nr. 304/2004 nu au aplicabilitate în speță, atâta timp cât ele reglementează atribuțiile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, printre care și acelea de a aproba Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, precum și statele de funcții și de personal ale instanței supreme, precum și orice alte atribuții prevăzute în respectivul Regulament.

S-a mai reținut că nici dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) raportat la art. 32 alin. (4) - (7) din Legea nr. 304/2004 nu au aplicabilitate în speță, în condițiile în care prevederile criticate nu sunt apte să influențeze o eventuală soluție ce ar putea fi luată în speță, întrucât dispoziția legală criticată are în vedere normele privind judecata în apel, ele nu întrunesc cerința vizând legătura cu cauza, astfel cum este reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Față de cele dezvoltate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerințele prevăzute de normele legale, situație în care un asemenea demers este inadmisibil, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, urmează să respingă cererile de sesizare a Curții Constituționale formulate de contestatoarea A. cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) și f) și art. 31 alin. (1) lit. c) raportat la art. 32 alin. (4) - (7) din Legea nr. 304/2004.

II. Analizând contestația formulată de contestatoarea A., atât potrivit susținerilor orale ale apărătorului, cât și în raport cu conținutul actelor și lucrărilor de la dosar, dar și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin hotărârea atacată în cauză, în mod judicios Curtea de Apel București a respins, contestația la executare formulată de contestatoarea A. împotriva Sentinței penale nr. 30 din 14 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II penală, în esență, reținând că hotărârea împotriva căreia s-a formulat contestație la executare nu este definitivă, în cauză declarându-se apel, însă în ceea ce privește măsurile asigurătorii ce se execută în baza acestei sentințe, contestate în cauză, s-a reținut că dispoziția privind luarea măsurii asigurătorii este executorie, potrivit art. 397 alin. (4) C. proc. pen. și, prin urmare, conform legii, se pune în executare la data pronunțării, chiar dacă sentința penală nu este definitivă.

Potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen., "contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; (...)."

Art. 397 alin. (4) C. proc. pen. prevede că dispozițiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii și restituirea lucrurilor sunt executorii.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și față de motivele invocate de contestatoarea A. pe calea contestației la executare formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectele invocate de aceasta privind caracterul suspensiv de executare al apelului declarat în cauză, conform art. 416 C. proc. pen. și că în speță măsura dispusă prin sentința nedefinitivă contestată nu este executorie, nu se circumscriu cazului de contestație la executare prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. sau vreunui alt motiv dintre cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 598 C. proc. pen.

Se reține că, prin sentința nr. 30/F din 14 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, contestată în cauză, instanța de fond a dispus, printre altele, în ceea ce o privește pe inculpata A., condamnarea la o pedeapsă principală rezultantă de 4 ani închisoare.

De asemenea, prin această sentință, printre altele, s-au mai dispus:

"menține măsurile asigurătorii luate prin Ordonanțele nr. 700/P/2014 din 2 aprilie 2015 și 7 aprilie 2015 asupra bunurilor inculpaților B., C., D., E., F., G., H., A. și I., și ia măsura asigurătorie a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile prezente și viitoare, altele decât cele menționate în ordonanțele de mai sus, ale inculpaților B., C., D., E., F., G., H., A. și I., până la concurența sumelor la care sunt obligați față de partea civilă, la care se adaugă cuantumul sumelor confiscate, și cheltuielile judiciare stabilite în procesul penal, în fond și căile de atac."

Împotriva hotărârii instanței de fond, nr. 30 din 14 februarie 2018, s-a declarat apel, iar prin prezenta contestație la executare contestatoarea A., în esență, a solicitat, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., încetarea executării măsurilor asigurătorii dispuse prin această sentință penală și anularea actelor de executare efectuate, motivat de faptul că s-au început formele de executare a sentinței ce nu este definitivă, că nu sunt executorii dispozițiile privind măsurile asigurătorii, întrucât apelul declarat în cauză are caracter suspensiv în ceea ce privește executarea lor.

Fără a relua argumentele judicios prezentate de prima instanță în cuprinsul sentinței atacate, Înalta Curte de Casație și Justiție, la rândul său, constată că, potrivit art. 397 alin. (4) C. proc. pen., dispozițiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii și restituirea lucrurilor sunt executorii, motiv pentru care dispoziția instanței de fond din sentința de condamnare cu privire la aceste măsuri a fost pusă în executare.

Contrar apărării contestatoarei A. invocată în argumentarea contestației la executare formulate și astfel cum corect a reținut prima instanță, dispozițiile art. 397 alin. (4) C. proc. pen. constituie o excepție de la efectul suspensiv al apelului, prevăzută de teza finală a dispozițiilor art. 416 C. proc. pen. Această prevedere este în acord cu dispozițiile art. 550 C. proc. pen.

Excepția de la caracterul suspensiv al apelului rezultă din modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze dispozițiile aplicabile în materia măsurilor asigurătorii, prin acordarea caracterului executoriu al acestora și punerea lor de îndată în executare, chiar și în situația formulării căii de atac a apelului, cale de atac care suspendă punerea în executare a dispozițiilor cuprinse în respectiva sentință penală, cu excepția acelor dispoziții care au caracter executoriu.

Prin reglementarea caracterului executoriu al dispozițiilor privind luarea măsurilor asigurătorii, legiuitorul a urmărit acordarea posibilității de a indisponibiliza în mod imediat acele bunuri mobile și imobile aparținând inculpatului sau suspectului, până la soluționarea definitivă a cauzei, pentru a evita posibilitatea ca bunurile respective să fie înstrăinate, distruse, sustrase de la executare, aceasta, în situația în care, la data rămânerii definitive a hotărârii penale, bunurile respective ar fi fost folosite pentru garantarea plății despăgubirilor stabilite pentru latura civilă, pentru garantarea confiscării speciale sau pentru garantarea plății cheltuielilor judiciare.

Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză, măsura pusă în executare în baza sentinței penale contestate fiind executorie.

Pentru aceste considerente, în baza art. 425

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatoarea A. împotriva Sentinței nr. 62/F din 30 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 78 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I.Respinge, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale formulate de contestatoarea A. cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) și f) și art. 31 alin. (1) lit. c) raportat la art. 32 alin. (4) - (7) din Legea nr. 304/2004.

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.