ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 35/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 28.12.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: anularea în parte a Deciziei nr. 2508 din 14 noiembrie 2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv a articolului 2; obligarea pârâtului la plata sumei de 406.000 RON către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei de 406.000 RON, calculată de la data de 14 noiembrie 2016 și până la data achitării efective a sumei respective; și obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată prilejuite de acest demers procesual.

Prin Sentința civilă nr. 2288/12 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VII a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile atacate a formulat recurs reclamantul A., invocând critici care vizează cazurile prev. de art. 488 pct. 6, 8 C. proc. civ. În susținerea recursului a depus un set de înscrisuri solicitând încuviințarea probei cu înscrisuri.

Susține recurentul că judecătorul fondului a încălcat dispozițiile articolului 425 (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că a omis să se pronunțe asupra motivelor de fapt și de drept pentru care a respins contestația, limitându-se la menționarea unor argumente cu caracter general, fără legătură directă cu situația de fapt dedusă judecății.

Din întreaga motivare, se poate observa cu ușurință că instanța și-a fundamentat concluziile pe susținerile intimatei, preluând din argumente invocate de aceasta din urmă, demonstrând pe această cale lipsă de echidistanță și părtinire. Practic, motivarea sentinței este lipsită de concretețe și fundament juridic, atât timp cât nu se poate decela niciun motiv de respingere a contestației care să fi rezultat în urma unei argumentări logice care să aparțină instanței, iar nu intimatei.

Mai mult decât atât, pentru susținerea concluziei de respingere a contestației, instanța nu a făcut nicio referire directă cu privire la probele depuse la dosarul cauzei de către recurent, menționând în schimb, mai multe înscrisuri despre care a făcut vorbire intimata și care au fost depuse la dosarul cauzei de către aceasta din urmă.

Se mai arată că acest mod de abordare devoalează faptul că judecătorul fondului nu a trecut prin propriul filtru de apreciere documentele și argumentele expuse de ambele părți, ci a ales să își însușească în mod direct toate argumentele intimatei pentru a justifica decizia de respingere.

Referitor la practica jurisprudențială depusă la dosarul cauzei, subliniază că singura parte care a depus documente doveditoare este recurentul (inclusiv decizii pronunțate chiar de către Curtea de Apel București cu privire la despăgubirile obținute de terțe persoane ca urmare a prejudiciilor morale suferite în urma unor accidente rutiere). Însă, instanța de fond a ales să ignore toată practica depusă de recurent și să respingă contestația în baza unor formulări cu titlu general, fără a preciza cazurile similare pe care și-a fundamentat sentința.

În opinia recurentului, toate aceste aspecte denotă, în fapt, că judecătorul a avut o abordare superficială asupra fondului cauzei și că a respins contestația fără să aprofundeze datele speței. Practic, motivarea lacunară a instanței echivalează cu lipsa unei motivări concrete, fundamentată și aplicată pe particularitățile cauzei deduse judecății.

Dintr-o altă perspectivă, recurentul a criticat sentința instanței de fond, susținând că, greșit a fost refuzată încuviințarea probelor solicitate în judecata fondului.

Se susține că, având în vedere limitarea probatoriului din faza prealabilă care s-a desfășurat în fața intimatei, precum și specificul acestui dosar în care se solicită demonstrarea unui prejudiciu moral (fiind antamate aspecte sensibile, care țin de situația de fapt și de situația intimă a persoanei care suferă), instanța ar fi trebuit să încuviințeze și să administreze cât mai multe mijloace de probă cu scopul de a afla adevărul și de a da o soluție justă în prezenta cauză.

Recurentul arată că deși a solicitat administrarea probei cu martori, instanța a respins administrarea acestei probe, fără o motivare concretă, ci pentru simplul fapt că în cadrul procedurii prealabile din fața intimatei, art. 14 din Legea nr. 213/2015 prevede doar posibilitatea depunerii de înscrisuri, iar nu și administrarea unor alte probe.

Însă, susține că la o analiză meticuloasă a dispozițiilor legale din materie, se poate extrage concluzia potrivit căreia instanța de fond, spre deosebire de intimată, nu are nicio limitare legală în ce privește posibilitatea administrării oricărui mijloc de probă.

Astfel, spre deosebire de procedura reglementată în fața intimatei, în care Legea nr. 213/2015 limitează expres posibilitatea unui petent de a propune probe, la depunerea unor înscrisuri, în cazul judecății pe fond a cauzei, nu există absolut nicio limitare, redevenind aplicabil C. proc. civ. și întregul arsenal probatoriu reglementat de acesta.

Prin urmare, nelegalitatea sentinței dată de instanța de fond, rezultă și din perspectiva faptului că prin aceasta, judecătorul a nesocotit și încălcat mai multe principii fundamentale de drept: principiul potrivit căruia excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare și, ca o consecință directă, negarea dreptului la apărare al recurentului, care a fost limitat prin imposibilitatea încuviințării și administrării altor mijloace de probă cu excepția înscrisurilor.

Privit dintr-un alt unghi, este de esență prejudiciului moral ca acesta să fie dificil de cuantificat, cu atât mai mult cu cât fiecare persoană poate să resimtă diferit pierderea mamei, în funcție de nivelul de educație, atașamentul existent între mamă și fiu, vârsta fiului etc.

În concret, cuantificarea prejudiciului moral nu este o chestiune matematică, care poate fi încadrată în anumite limite care nu suportă niciun fel de excepție. Dimpotrivă, având în vedere multitudinea de elemente relative care pot interveni în procesul de cuantificare a prejudiciului, rezultă că aprecierea acestuia este e chestiune intimă, care ține de particularitățile fiecărei spețe și care trebuie făcută de instanță "ex proprii sensibus", fără a ține cont de normele interne ale unei societăți de asigurare.

Așadar, apreciază că având în vedere particularitățile de ordin strict personal al aceste cauze, instanța de fond ar fi trebuit, de la sine putere, să administreze cât mai multe mijloace de probă pentru a se elucida cu privire la daunele suferite de recurent, iar nu să respingă "de plano" orice mijloc de probă prin aplicarea analogiei în cazul unei excepții (limitarea probelor în cadrul procedurii în fața intimatei).

Un alt motiv de recurs, se referă la faptul că instanța de fond a respins contestația reținând că recurentul a formulat cererea de despăgubiri, în conformitate cu dispozițiile legale - Anexa nr. 3 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Din această perspectivă, se arată că recurentul a formulat o cerere tipizată, cerută prin Legea nr. 213/2015 privind funcționarea Intimatei ("Legea nr. 213/2015"), al cărei format a fost stabilit de legiuitor și care nu permite, prin însăși modul în care a fost concepută, dezvoltări sau explicații vaste cu privire la prejudiciul suferit de o persoană.

Însă, instanța de fond a ales să atribuie în sarcina recurentului culpa pentru faptul că legiuitorul a fost laconic atunci când a conceput modelul cererii tipizate. Această abordare este nelegală și inechitabilă deoarece interpretează eronat dispozițiile legale și, în egală măsură, ignoră atât faptul că recurentul a avut de la bun început un câmp limitat de acțiune cât și faptul că acest câmp a fost limitat chiar de către legiuitor (în ce privește posibilitatea de dezvoltare a motivelor care ar fi ținut de demonstrarea prejudiciilor morale suferite).

Practic, raționamentul instanței este viciat întrucât pleacă de la premisa că recurentul ar fi putut să modifice anexele unei legi. Dacă ar fi procedat în acest mod, soluția logică care s-ar fi conturat ar fi fost respingerea de către intimată a cererii de despăgubiri ca fiind inadmisibilă sau ca fiind făcută fără respectarea cerințelor formale impuse de lege.

Totodată, se susține că greșit prima instanță a statuat că recurentul a invocat motive și probe noi în contestație față de cererea de despăgubiri formulată față de intimată.

Se apreciază că la o analiză exhaustivă atât a cererii de despăgubiri cât și a contestației rezultă că toate motivele invocate pe calea cererii de despăgubiri au fost dezvoltate în cadrul contestației (nefiind invocate motive noi, astfel cum a reținut instanța de fond), iar probele pe care le-a solicitat recurentul pe calea cererii de despăgubiri (înscrisuri) sunt aceleași cu cele solicitate și în cadrul contestației formulată către instanță.

Amintește că, în legătură cu motivele dezvoltate de recurent pe calea contestației, acestea nu ar fi putut să facă obiectul unei dezvoltări în cadrul cererii tipizate prevăzuta la Anexa nr. 3 din Norma nr. 16/2015 din motive obiective, care țin de modul în care a fost concepută cererea de despăgubiri de către legiuitor (formular tipizat).

Un ultim motiv de recurs invocat are în vedere nelegalitatea sentinței din perspectiva faptului că instanța a aplicat normele interne ale societății de B. S.A. în procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Se susține în acest sens că argumentul inițial al instanței, potrivit căruia ar fi existat anumite criterii obiective de stabilire a cuantumului prejudiciului moral este contrazis câteva paragrafe mai jos de argumentul potrivit căruia intimata nu ar fi avut la dispoziție niciun criteriu legal de stabilire a cuantumului daunelor morale. În acest context, se desprinde concluzia că motivarea instanței se fundamentează pe argumente care se exclud reciproc, rezultând așadar caracterul ambiguu și echivoc al acesteia. Or, o atare motivare nu poate să reflecte dezideratul unei sentințe juste, echitabile și dată cu respectarea exigențelor legale, fapt pentru care se impune intervenția instanței de control judiciar în sensul cenzurării sentinței.

A mai precizat recurentul că potrivit articolului 50 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule ("Norma nr. 23/2014"), au fost stabilite anumite criterii, pentru acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite, în cazul decesului unei persoane. Potrivit articolului menționat anterior, criteriile de care ar fi trebuit să țină cont instanța de fond sunt legislația și jurisprudență din România.

În acest context, a anexat contestației formulate o serie de decizii ale instanțelor din România în care au fost acordate cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, sume mult mai mari decât cea primită de recurent, deși în spețele respective nu s-a evocat întru totul decesul unei persoane, ci acordarea de despăgubiri pentru vătămări corporale. Toate aceste decizii de jurisprudență anexate de recurent au fost ignorate complet de instanța de fond, acestea nefiind nici măcar menționate în cadrul sentinței.

În ce privește folosirea criteriului reprezentat de Ghidului Fondului de Protecție a Victimelor Străzilor în procesul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, menționează că acesta nu este aplicabil întrucât presupune o ipoteză diferită: aceea a victimelor accidentelor rutiere cu autor necunoscut sau a victimelor accidentelor în care cel vinovat de accident nu ar fi deținut o poliță RCA.

Ultimul criteriu avut în vedere de intimată la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale, respectiv normele interne ale B., nu reprezintă altceva decât un document intern, care ține de organizarea unei societăți (ajunse în faliment) și care nu poate fi validat de instanță fără nicio obiecție în procesul de stabilire a despăgubirilor.

Se susține că în concret, instanța a ignorat deliberat criteriile stabilite de lege, la care ea însăși face referire în cadrul sentinței (legislație și jurisprudență) în favoarea unor norme interne ale B. (societate falimentară) care oricum nu se mai aplică și pe care legiuitorul nu le-a menționat în cadrul criteriilor care ar putea să fie luate în calcul de instanță în procesul de soluționare a unei cauze.

De altfel, nu există nicio dispoziție legală care să consacre posibilitatea pentru instanță de a lua în considerare un document intern, de ordin privat, al unei societăți de asigurare, în procesul de stabilire a despăgubirilor acordate pentru daune morale.

Apreciază recurentul că un astfel de raționament este profund viciat, întrucât se poate presupune că există alte societăți de asigurare care funcționează pe baza unor regulamente care presupun acordarea de despăgubiri mai mari într-un caz asemănător celui dedus judecății. Or, raționamentul de mai sus intră în coliziune cu cel expus de instanță în cadrul sentinței, respectiv că intimata ar fi utilizat criterii obiective în procesul de stabilire a despăgubirilor.

Cu alte cuvinte, normele interne ale B. nu pot fi considerate ca fiind un criteriu real de stabilire a cuantumului prejudiciului suferit de recurent, întrucât le lipsește prezumția de obiectivitate solicitată de legiuitor. Metoda avută în vedere de intimată și validată de instanța de fond, particularizează, în loc să asigure un cadru obiectiv de stabilire a despăgubirilor.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Se susține că în cadrul primului motiv de recurs, recurentul susține fără niciun temei că sentința pronunțată în cauză nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază. Intimatul arată că nu a susținut în decizie și nici în întâmpinare considerentele avute în vedere de instanța de fond privind limitele învestirii și probele administrate. Or, în măsura în care aceste susțineri nu se regăsesc, pretinsa părtinire este lipsita de orice temei.

Pe de altă parte, se arată că aprecierea asupra probatoriului este apanajul exclusiv al instanței, părțile putând doar propune probe, iar judecătorul, în aplicarea art. 22 C. proc. civ., le poate încuviința sau nu.

Totodată, nimic nu îl împiedică pe recurent să susțină printr-un memoriu anexat cererii de plată tot ceea ce considera relevant sub aspectul daunelor morale solicitate sau să facă o cerere de plată motivata pe larg, existența cererii tipizate nefiind un impediment pentru motivarea detaliata a cererilor ce îi sunt adresate, mulți petenți făcând astfel de cereri detaliate.

De asemenea, nimic nu îl oprea pe recurent sa depună în susținerea cererii de plată formulată către intimat a unor declarații autentice ale martorilor pe care acesta intenționa să îi audieze în instanța, astfel că pretențiile constând în daune morale să poată fi evaluate și dispozițiile Legii nr. 213/2015 sub aspectul probatoriului - anexa 3 - să fie respectate.

Intimatul mai precizează că suma de 44.000 RON reprezintă o sumă superioară celei acordate de asigurător pe cale amiabila între anii 2011 - 2012 de asigurătorul B. S.A., și că această sumă se apropie de valoarea medie, ținând cont și de valoarea sumelor pe care asigurătorul le-a plătit în urma sentințelor judecătorești emise cu acest obiect în același interval de timp. La stabilirea sumelor reprezentând despăgubiri morale are în vedere procedura internă validată de asigurătorul B. S.A. și folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, potrivit adresei nr. x/17.01.2017, justificat de faptul ca toate creanțele de asigurări ce sunt plătite din fondurile sale sunt înscrise cu același titlu în procedura de faliment, iar înscrierea nu este doar o operațiune administrativă, lichidatorul judiciar având obligația să verifice fiecare sumă plătită și temeiul acesteia (de aceea, după plata, toate dosarele plătite sunt returnate spre verificare lichidatorului judiciar al B. S.A., și acesta, analizând plata și dosarele de daună, accepta înscrierea creanței în tabel împotriva B. sau poate refuza acest lucru. Sub acest aspect toate susținerile recurentului sunt lipsite de temei, legea impunând verificarea creanțelor înainte de înscriere, iar creanțele Fondului nu fac și nu pot face excepție).

Totodată, suma reprezentând despăgubiri morale plătită recurentului este justificată și de scopul înființării și funcționării Fondului de garantare a asiguraților, Fondul nefiind un asigurător, neavând resursele unui asigurător, iar practica judiciară în materia daunelor morale trebuie sa aibă în vedere cauzele în care Fondul este parte și nu asigurătorii.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului așa cum a fost formulat.

II. Soluția instanței de recurs

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În acest sens, trebuie amintit că obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate în litigii (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanța de fond și-a fundamentat concluziile doar pe susținerile intimatei, preluând din argumente invocate de aceasta din urmă, demonstrând pe această cale lipsă de echidistanță și părtinire. Mai mult, se impută instanței faptul că nu a ținut cont și nu a făcut nicio referire directă la probele depuse la dosarul cauzei de către recurent, menționând în schimb, mai multe înscrisuri despre care a făcut vorbire intimata.

În primul rând, se constată că susținerile recurentului nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 așa cum a fost analizat mai sus. Este de principiu că doar o preluare în bloc a argumentelor unei părți, fără ca instanța să efectueze un raționament propriu și să analizeze și susținerile celeilalte părți, poate conduce la o casare a hotărârii pentru lipsa cercetării pretențiilor deduse judecății.

În cauza de față, însă, instanța fondului a realizat o analiză a tuturor argumentelor invocate de ambele părți, a statuat asupra limitelor controlului pe care îl exercită precum și a motivelor pentru care nu a acceptat probatorii suplimentare față de cererea de despăgubire soluționată administrativ.

Din verificarea considerentelor hotărârii atacate nu se poate concluziona că instanța și-a însușit doar argumentele intimatului, dimpotrivă prima instanță a ținut cont de toate împrejurările cauzei și a analizat situația nelegalității actului administrativ atacat din perspectiva criticilor invocate.

Pe de altă parte, împrejurarea că motivarea sentinței este succintă nu poate conduce de plano la nelegalitatea acesteia, în condițiile în care, s-a apreciat că motivele invocate de parte nu pot constitui reale critici care să conducă la reformarea actului administrativ emis de autoritate.

Totodată, practica judecătorească depusă de recurentul reclamant la dosar nu reprezintă înscrisuri în temeiul disp. art. 265 C. proc. civ. și prin urmare nu constituie o probă la care instanța să facă referire în mod expres în conținutul hotărârii. Mai mult, neconstituind izvor de drept în legislația noastră, practica judiciară reprezintă o modalitate în care instanța de judecată se orientează în formarea unei opinii raportat la spețe similare. Ca atare, lipsa de referire în hotărâre asupra practicii judiciare depuse la dosar de parte nu constituie un motiv de nelegalitate al hotărârii pronunțate și nici o premisă a faptului că instanța nu a ținut cont de susținerile respectivei părți.

Pe cale de consecință, nu se poate vorbi de o motivare lacunară a sentinței atacate, Înalta Curte observând că prima instanță a statuat asupra faptului că motivele de nelegalitate invocate de reclamant în acțiunea sa nu pot fi circumscrise unui abuz de autoritate, aceasta acționând în limitele sale de apreciere.

Motivul de recurs privind refuzul de administrare a probei testimoniale, este de asemenea nefondat. Atâta vreme cât s-a stabilit că în cuprinsul cererii de plată a despăgubirii nu a invocat niciunul din motivele invocate în contestația cu care a sesizat instanța de contencios administrativ și că întreaga contestație formulată de reclamant se întemeiază pe motive și probe noi, ce nu au fost invocate în termenul și condițiile imperativ prevăzute de art. 14 din Legea nr. 213/2015, încuviințarea de probe noi în cadrul acțiunii judiciare era inutilă.

Astfel, este de principiu că nu se poate constata nelegalitatea unui act administrativ pentru motive ce nu au putut fi cercetate în faza emiterii lui și cu argumente ce nu au putut fi antamate de autoritate. Susținerile recurentului, în sensul că a fost împiedicat să își expună motivele și să administreze probe în faza administrativă de formularul tipizat cuprins în anexa legii și care are un caracter limitat, nu pot fi primite.

Faptul că în art. 14 din Legea nr. 213/2015 legiuitorul a făcut referire la o cerere tip care se depune la Fondul de Garantare nu are natura unei limitări a motivelor pe care părțile le pot prezenta în susținerea solicitărilor lor de plată. Această teorie este confirmată chiar de alin. (4) al textului de lege indicat, care arată că în cerere se vor menționa, în principal, următoarele elemente: natura creanței, momentul nașterii sale și cuantumul sumei pretinse, fără însă ca legea să limiteze susținerile pe care o parte le poate formula în justificarea pretențiilor formulate.

Pe de altă parte, înscrisurile menționate în același text de lege pot cuprinde inclusiv declarații autentificate de martori, legea nerestrângând conținutul acestora, așa cum rezultă din alin. (3) al aceluiași text, astfel că susținerile recurentului sunt nefondate sub acest aspect.

Totodată, împrejurarea că în fața instanței de fond, părțile au dreptul să administreze orice probă consideră necesară, așa cum s-a susținut în recurs, nu constituie un motiv de reformare a hotărârii, deoarece probatoriile solicitate de parte trebuie să îndeplinească cerințele de la art. 255 și 258 C. proc. civ., respectiv să fie concludente și utile soluționării cauzei.

Ca atare, față de obiectul cererii de chemare în judecată și conținutul actului administrativ atacat, instanța de control judiciar apreciază că, în mod legal a fost refuzată administrarea probei testimoniale, considerentele privind prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, obiectul cererii de chemare în judecată, limitele controlului exercitat de instanța de contencios administrativ, termenul de propunere a probelor și probele pe baza cărora se pronunță Fondul de Garantare a Asiguraților, fiind pertinente.

În plus, nu poate fi imputat autorității un comportament abuziv sau nelegal în condițiile soluționării cererii de plată a recurentului reclamant raportat la motivele invocate și la înscrisurile depuse de acesta, așa cum legal a reținut și prima instanță.

A mai fost criticată sentința din perspectiva faptului că instanța a aplicat normele interne ale societății de B. S.A. în procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Această critică este total nefondată, întrucât o atare situație de fapt nu rezultă din considerentele hotărârii atacate, instanța reținând că "pentru a stabili cuantumul daunelor morale acordate, pârâtul a avut în vedere criterii obiective de stabilire a acestora, aplicabile tuturor persoanelor ce au formulate cereri de despăgubire și aflate în situații similare."

Or, este de principiu că în literatura de specialitate dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Instanța supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează ci se stabilesc de instanța de judecată prin evaluare și în acest scop, pentru ca evaluarea sa nu fie una subiectivă ori pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită precum și de toate consecințele acesteia, așa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Nu în ultimul rând, atât instanțele naționale cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Astfel, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate sau al actului administrativ atacat, prin care s-au stabilit despăgubiri morale în cuantumul de 44.000 RON, având în vedere că din cererea de plată depusă de reclamant și înscrisurile doveditoare depuse nu rezultă că acesta s-ar afla într-o situație diferită de petenți cărora li s-au acordat despăgubiri în cuantum similar și nu poate pretinde o situație mai favorabilă față de alte persoane îndreptățite la despăgubiri din partea FGA.

Împrejurarea că din cuprinsul deciziei rezultă că la stabilirea cuantumului daunelor morale pârâtul a avut în vedere prevederile art. 50 din Norma ASF 23/2014, Ghidul FPVS și practica societății B., nu poate constitui un argument de nelegalitate, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, în lipsa unor criterii obiective de evaluare, autoritatea a folosit pentru cuantificare toate orientările menționate, tocmai pentru a nu se crea situații de discriminare între persoane aflate în situații similare și pentru a justifica principiul echității acordării despăgubirilor de acest gen.

La toate acestea se adaugă și faptul că, în concret, stabilirea de către autoritatea publică și de instanța de fond a cuantumului despăgubirilor reprezintă o operațiuni de apreciere subiectivă, ce nu poate fi verificată de instanța de control judiciar deoarece nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reprezentând o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea 544/2004 și disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2288 din 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - NN