ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 630/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 la Tribunalul Iași, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul SPITALUL CLINIC DE PSIHIATRIE SOCOLA IAȘI și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.435.092,47 RON, reprezentând despăgubiri, compusă din:

- 634.672,15 RON sume rămase de facturat conform contractelor în derulare începând cu data de 02.08.2012, până la data încheierii contractului de închiriere nr. x/01.10.2004 de drept, datorită anulării autorizației de funcționare;

- 320.570,32 RON, sume reprezentând cheltuieli pe care societatea a fost nevoită să le suporte începând cu data de 02.08.2012 și până la data de 31.12.2012, cu titlu de cheltuieli de relocare, cheltuieli cu menținerea utilajelor în stare de funcționare, cheltuieli cu menținerea personalului;

- 479.850 RON, cu titlu de beneficiu minim nerealizat datorită neparticipării la licitațiile organizate de Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie "Elena Doamna" Iași, Spitalul Clinic de Recuperare Iași și Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iași, ca urmare a anulării autorizației de funcționare.

Prin sentința nr. 307/2015 civ din 3 iunie 2015, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iași.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 307/2015 civ din 3 iunie 2015 a Tribunalului Iași, invocând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii.

Prin decizia civilă nr. 60/2016 din 28 ianuarie 2016, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 307/2015 civ din 3 iunie 2015 a Tribunalului Iași.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 969 din vechiul C. civ., referitoare la obligativitatea contractului în raporturile dintre părțile contractante și pe art. 1084 - 1086 din același cod, referitoare la modalitatea de evaluare a despăgubirilor (daune - interese) pe cale judiciară.

Cererea de chemare în judecată a fost structurată pe argumentarea îndeplinirii fiecăreia dintre condițiile generale de atragere a răspunderii civile și anume: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate între fapta ilicită - prejudiciu și vinovăție, fără a se diferenția între cele două tipuri de răspundere civilă (delictuală și contractuală), fără însă a se face distincție pentru fiecare din componentele sumei de 1.435.092,47 RON cărui tip de răspundere civilă îi corespunde.

A reținut instanța de apel că o primă critică a apelantei S.C. A. S.R.L. vizează faptul că instanța de fond a interpretat greșit cererea de chemare în judecată și temeiul juridic al acțiunii susținând că, de fapt, suntem în prezenta unei răspunderi contractuale, rezultată din nerespectarea obligațiilor contractuale stipulate în contractul de închiriere și de furnizare utilități nr. 8239/2004, dar și a unei răspunderi civile delictuale rezultată din comportamentul pârâtului care, în mod deliberat, a indus-o în eroare, prin declinarea calității de furnizor de gaze naturale.

Deși apelanta a invocat comportamentul pârâtului ca o condiție a antrenării răspunderii civile delictuale, Curtea a reținut că, de fapt, se invocă un viciu de consimțământ la încheierea contractului de furnizare utilități și anume dolul (eroarea provocată).

Cu alte cuvinte, apelanta susține că dacă ar fi cunoscut că pârâtul nu are calitatea de furnizor de gaze naturale și acesta nu ar fi indus-o în eroare în legătură cu acest aspect, nu ar mai fi încheiat respectivul contract, considerând că lipsa calității de furnizor de gaze naturale și comportamentul acestuia (facturarea utilităților la suprapreț, efectuarea de lucrări neautorizate la instalațiile de alimentare de gaze) țin de faza precontractuală și de incidența unei răspunderi civile delictuale.

Curtea a reținut, însă, că mecanismul propus de apelantă este greșit, deoarece încheierea contractului nu poate fi despărțită de elementele ținând de validitatea acestuia, iar validitatea contractului presupune analiza mecanismului de formare a acordului de voință, adică a condițiilor esențiale pentru validitatea convenției (art. 948 C. civ.), printre care și consimțământul.

Anterior încheierii contractului există o perioadă denumită precontractuală (la care a făcut referire apelanta) și care se referă la: tratative, ofertă, precontract, însă, în cauză contractul a fost încheiat și o parte invocă un viciu de consimțământ, astfel că prejudiciul rezultat este urmarea antrenării răspunderii civile contractuale.

Curtea a mai reținut că răspunderea născută în legătură cu un contract care a fost desființat (total sau parțial), întrucât a fost nul sau anulabil, este, de asemenea, tot o răspundere delictuală.

Analizând obiectul cererii de chemare în judecată, curtea a observat că reclamanta a formulat o acțiune în pretenții având drept componente: sumele neîncasate în perioada cât apelanta nu a deținut autorizație de funcționare (2.08.2012 - 31.12.2012); sumele afectate pentru relocare și menținerea în funcțiune a utilajelor, plata personalului, prejudiciul suferit ca urmare a imposibilității participării la diferite licitații.

Conform contractului nr. x/1.10.2004 de furnizare utilități, furnizorul-pârât se obliga să furnizeze utilitățile contractate prin instalațiile de furnizare proprii, iar consumatorul-reclamant să plătească contravaloarea utilităților folosite.

Urmare a controalelor efectuate de către Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.) și concretizate prin rapoartele de verificare nr. 36175/24.07.2012 și nr. 36944/30.07.2012, intimatul Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iași a fost sancționat contravențional prin procesul-verbal nr. x/3.08.2012 pentru încălcarea dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 351/2004 și art. 145 alin. (5) din Legea nr. 123/2012 reținându-se că, în calitate de client final, acesta nu avea voie să vândă gaze naturale către S.C. A. S.R.L.

Prin procesul-verbal din 2.08.2012 B., Regiunea Est a dispus întreruperea alimentării cu gaze naturale a intimatei.

Procesul-verbal nr. x/3.08.2012 a fost comunicat apelantei cu adresa nr. x/7.08.2012 și cu încunoștințarea necesității de a înainta furnizorului de gaz documentația necesară în vederea separării consumului de gaze naturale.

Curtea a reținut că părțile au încheiat contract de furnizare gaze naturale prin fraudarea legii, adică prin încălcarea normei imperative prevăzute de art. 143 din Legea nr. 123/2012 și că intimata s-a aflat în situația de a nu mai putea să-și execute obligațiile contractuale deoarece, pentru ea, obiectul contractului a devenit imposibil de realizat. În acest caz, cea care putea debloca situația și pentru care obiectul contractului devenea posibil de realizat era apelanta, prin demararea procedurilor necesare pentru încheierea unui contract propriu de furnizare a gazelor naturale.

Dacă apelanta făcea aceste demersuri pentru încheierea unui contract de furnizare gaze naturale cu furnizorul B., pentru prejudiciul suferit pe durata suspendării activității, aceasta era îndreptățită la daune-interese rezultând din neexecutarea contractului, dar numai raportat la prejudiciul suferit din contractul încheiat cu Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iași.

Pentru prejudiciul suferit ca urmare a rezilierii contractelor de prestări servicii cu alte unități spitalicești, a relocării și imposibilității participării la alte licitații, răspunderea nu poate fi decât delictuală.

Curtea de apel a apreciat că apelanta este în culpă pentru nedemararea procedurii vizând intrarea în legalitate, ceea ce presupunea încheierea unui contract propriu de furnizare a gazelor naturale pentru spațiul închiriat de la spital, motiv pentru care aceasta nu mai este îndreptățită la plata de daune materiale, nici pe calea răspunderii contractuale și nici pe cea a răspunderii delictuale.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 60/2016 din 28 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, motivele fiind, în esență, următoarele:

În motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ., recurenta invocă încalcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4), art. 237 alin. (2) pct. 3, art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală, din noul C. proc. civ., norme de procedură care au viciat legalitatea procesului civil.

Arată, în acest sens că, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (4) din noul C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecații, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

Recurenta precizează că a stabilit cadrul procesual prin motivele de fapt și de drept indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, solicitând judecarea pricinii sub incidența normelor care reglementează răspunderea civilă contractuală.

Deși Curtea de Apel lași a fost învestită cu verificarea, în principal, a soluției apelate din perspectiva interpretării în mod greșit a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită și a dispozițiilor legale pe care și-a fundamentat recurenta-reclamantă demersul juridic, instanța de control a acordat aceeași calificate acțiunii introductive, fără a respecta dispozițiile art. 22 alin. (4) teza finală, conform cărora judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă a cererii.

Recurenta invocă și încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 237 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ., respectiv obligația judecătorului de a examina fiecare apărare și pretenție în parte, respectiv lipsa unei analize a motivului de apel dezvoltat la punctul anterior și preluarea efectivă a ideii acreditate de instanța de fond că cererea de chemare în judecată are ca obiect răspunderea civilă delictuală.

De asemenea, nu sunt analizate criticile referitoare la faptul că Tribunalul lași a dezvoltat în considerentele sentinței pronunțate o serie de constatări proprii, contrare soluției enunțate în dispozitiv, din care reiese că, în esență, magistratul fondului și-a însușit punctul de vedere exprimat de recurenta S.C. A. S.R.L. sub următoarele aspecte:

- "este necontestat" că pârâtul a revândut energie electrică, cu nerespectarea prevederilor legale în materia respectivă și că reclamantului i-a fost suspendată temporar activitatea, măsura fiind determinată de neîndeplinirea condițiilor de funcționare, prin sistarea de către B. a furnizării de gaz metan necesar desfășurării procesului tehnologic;

- în sarcina pârâtului se poate pune în discuție culpa contractuală pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul nr. x/1.10.2004 de furnizare utilități.

În opinia recurentei, aceste deficiențe au generat și eroarea instanței cu privire la cadrul procesual cu care a fost învestită, care rezultă și din aprecierea regăsită în teza finală a ultimului alineat de pe pagina 5 a sentinței nr. 307/2015civ, potrivit căreia neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de furnizare utilități și, în consecință, daunele-interese solicitate de către reclamant nu ar face obiectul acestei cauze, respectiv acestui contract.

Referitor la încălcarea prevederilor art. 425 din noul C. proc. civ., recurenta evidențiază faptul că necesitatea unei analize punctuale a fiecărui capăt de cerere și expunerea considerentelor de înlăturare a argumentelor prezentate de părți, constituie un imperativ și o garanție a calității actului de justiție, instanța de apel limitându-se la invocarea sumară a inexistenței motivelor pentru admiterea apelului și implicit a cererii de chemare în judecată, fără a indica raționamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia magistraților.

În opinia recurentei, precaritatea motivării hotărârii instanței de fond se reflectă în pronunțarea unei decizii care nu respectă nici garanțiile prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici jurisprudența C.E.D.O. (cauza Albina contra României și Gheorghe contra României), ce vizează obligația de a examina efectiv, real și consistent, mijloacele, argumentele și probatoriile părților, pentru a le aprecia, în determinarea situației de fapt și de drept, incidența într-o cauză.

Concluzionând, sub aspectul primului motiv de recurs invocat, recurenta solicită să se constate incidența dispozițiilor art. 175 din noul C. proc. civ., încălcarea normelor procedurale creând o vătămare a intereselor sale legitime.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, respectiv pronunțarea unei hotărâri care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta arată că, deși Curtea de Apel Iași a analizat condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, a concluzionat că reclamanta nu este îndretățită la plata de daune materiale pe calea răspunderii contractuale, aserțiunile avansate fiind, deopotrivă, străine de natura cauzei, neîncadrându-se pe motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.

În ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 și următoarele și a art. 1084-1086 din vechiul C. civ., indicate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată.

Arată în acest sens recurenta că, urmare a verificărilor A.N.R.E., a rezultat că intimatul, nu numai că în perioada 2004-2012 nu a deținut licența de furnizor, dar a și facturat utilitățile la suprapreț, efectuând lucrări neautorizate asupra instalațiilor de alimentare cu gaze.

În ceea ce privește daunele-interese solicitate, arată că, raportat la prevederile art. 1084-1086 din vechiul C. civ., acestea trebuie să cuprindă atât pierderea suferită, cât și câștigul nerealizat.

Dispozițiile art. 1085 teza finală din vechiul C. civ., se instituie o excepție de la regula generală în materia răspunderii contractuale, debitorul fiind ținut să repare nu numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, ci și prejudiciul imprevizibil, dacă neexecutarea obligației contractuale îmbracă forma dolului.

Recurenta reiterează aspecte de fapt, arătând că întreruperea alimentării cu gaze naturale s-a realizat conform precesului-verbal încheiat de B., ca urmare a montării în mod ilegal a unor aparate consumatoare de combustibili gazoși.

A susținut că în speță a operat punerea de drept în întârziere a intimatului, raportat la specificul obligației neexecutate, atât doctrina, cât și jurisprudenta reținând ca reprezentând un caz distinct celor evidențiate prin dispozițiile art. 1079 alin. (2) din vechiul C. civ., situația obligațiilor continue, cum sunt obligațiile de furnizare a unei utilități, de folosință a unui spațiu etc., sens în care nu este necesară formularea unui demers distinct privind punerea în întârziere.

Aplicarea greșită a legii reiese, în opinia recurentei, și din constatarea unei pretinse neglijențe a reclamantului, care în accepțiunea Tribunalului lași avea dreptul să transmită solicitarea către B. de încheiere a unei convenții în nume propriu de furnizare a gazului metan.

Arată, în acest sens, recurenta că probatoriul administrat în cauză reflectă o concluzie contrară celei la care a ajuns instanța de apel.

Din această perspectivă a motivării Curții de Apel Iași, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria culpă și a validat atitudinea culpabilă a pârâtului, atât din punct de vedere contractual, cât și delictual, cât și latura contravențională a faptelor constatate de A.N.R.E., care fac dovada răspunderii civile delictuale ce trebuie reținută în sarcina intimatului-pârât.

Arată recurenta că prin răspunsul la întâmpinare depus în dosarul Tribunalului lași, care urma să fie analizat de Curtea de Apel lași, a combătut susținerile pârâtului-intimat cu privire la apărarea de fond fundamentată pe dispozițiile art. 3 lit. b) alin. (5) din contractul de furnizare nr. x/2004, apreciind că aspectele învederate de Spitalul de Psihiatrie Socola Iași se subsumează principiului "nemo potest propriam turpitudinem allegans".

De asemenea, recurenta arată că a clarificat și elementele expuse de pârât prin interogatoriu, arătând faptul că S.C. A. S.R.L. a utilizat pe parcursul derulării raportului contractual cu pârâtul SPITALUL CLINIC DE PSIHIATRIE SOCOLA IAȘI instalațiile de furnizare puse la dispoziție de către intimat, conform obligațiilor asumate în baza contractului de închiriere nr. x/2004 și a contractului de furnizare utilități înregistrat sub același număr.

În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 1084-1086 din vechiul C. civ., întrucât acestea nu au mai făcut obiectul analizei instanței de apel, recurenta arată că se rezumă la a face trimitere la considerațiile expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată și a cererii de apel.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8, art. 492, art. 496 și art. 497 din noul C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 05 octombrie 2016, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, arătând că își însușește concluziile acestuia.

Prin încheierea de ședință din data de 15 februarie 2017 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 05 aprilie 2017.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ., vizează încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4), a art. 237 alin. (2) pct. 3 și a art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală din noul C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul Cpd de procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Art. 22 alin. (4) din același cod statuează că "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă."

Argumentele recurentei, în sensul încălcării de către instanța de apel a obigației instituite de dispozițiile art. 22 alin. (4) din noul C. proc. civ., nu pot fi reținute. Așa cum reiese din decizia recurată, o primă critică a apelantei S.C. A. S.R.L. o reprezintă greșita interpretare de către instanța de fond a cererii de chemare în judecată și a temeiului juridic al acesteia.

Instanța de apel a analizat criticile apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L., motiv pentru care nemulțumirea părții cu privire la soluția dată nu poate fi interpretată în sensul că judecătorul a încălcat obligația de a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății și de a pune în discuție calificarea juridică exactă.

Potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ., în etapa de cercetare a procesului, instanța "va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul".

Textul de lege invocat impune instanței să analizeze pretențiile și apărările părților pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul, recurenta neaducând niciun argument concret care să se circumscrie obligațiilor instituite de acest articol.

Art. 425 alin. (1) lit. b) impune ca hotărârea, în considerente, să menționeze obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Contrar argumentelor expuse de recurentă, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare.

Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, respectiv pronunțarea unei hotărâri care cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei, recurenta arată că instanța de apel, care a analizat condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, a concluzionat că reclamanta nu este îndreptățită la plata de daune materiale, pe calea răspunderii contractuale, argumentele fiind, deopotrivă, străine de natura cauzei.

Aceste argumente nu pot fi reținute, în condițiiile în care, așa cum s-a menționat anterior, instanța a analizat criticile apelantei ce vizau greșita interpretare de către instanța de fond a cererii de chemare în judecată și a temeiului juridic al acesteia, motiv pentru care a făcut referire, în considerente, atât cu privire la răspunderea civilă contractuală, dar și cu privire la răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiile art. 969, a art. 1084-1086 din vechiul C. civ.

Înalta Curte constată că toate argumentele expuse de recurentă cu privire la încălcarea și greșita aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate vizează situația de fapt, modul în care a decurs relația contractuală, mijloacele de probă administrate în cauză (înscrisuri, interogatoriu) și apărările părților (răspunsul la întâmpinare).

Aceste aspecte nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, fapt ce excede căii de atac a recursului, motiv pentru care nu vor fi analizate.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 60/2016 din 28 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 60/2016 din 28 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2017.