ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 115/2017

Decizia nr. 115/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC D. SA constatarea nulității absolute a clauzelor 5.1 lit. a) din Contractul de credit și garanție din 2007 și art. 3 din actul adițional din 2009 la acest contract; 5.1 lit. a) din Contractul de credit și de garanție din 2008 și art. 2 din actul adițional din 2010 la acest contract, precum și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și la plata dobânzii legale, calculate, potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 1341 (art. 992 din V.C.C.) și următoarele, art. 1635 și urm. din N.C.C., art. 1349 (art. 998 din V.C.C.) și următoarele din N.C.C., art. 453 din N.C.P.C. (art. 274 din V.C.P.C.).

Prin sentința civilă nr. 5781 din 21 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins pentru lipsa calității procesuale active acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, reclamanții fiind obligați la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 6.610,14 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B. și C.

Prin Decizia civilă nr. 1861A/2015 din 18 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul, ca nefondat, și a obligat apelanții la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 6.610,14 lei către intimată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A., B. și C., invocând dispozițiile art. 486 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs autorii căii extraordinare de atac au arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, decizia atacată fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2. alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin menținerea hotărârii instanței de fond în sensul excluderii reclamanților din categoria consumatorilor și includerea lor in categoria profesioniștilor.

Recurenții-reclamanții au susținut, în esență, că instanța de apel a respins în mod nelegal, motivul de apel conform căruia este lipsită de semnificație categoria de produs bancar de care a beneficiat apelantul, considerând că simpla calitate de persoană fizică nu exclude posibilitatea încheierii contractelor în scopul realizării unei activități comerciale și că nu se pot prevala de faptul că banca nu a acționat împotriva acestora.

În acest context, au arătat reclamanții, clauzele din contractele încheiate de către recurenți menționează, în mod expres, că aceste credite sunt facilități de credit, pentru nevoi personale nenominalizate (conform art. 3 din condițiile speciale ale contractelor), iar creditele au fost utilizate pentru nevoi personale nenominalizate (conform art. 6.1 din condițiile speciale ale contractelor). După redarea conținutului acestor articole, recurenții au concluzionat că nu au fost acordate în scop comercial creditele, ci pentru acoperirea unor nevoi personale nenominalizate.

Obligația contractuală expresă prevăzută la art. 13.4 din condițiile speciale ale ambelor contracte impuneau pârâtei să declare exigibilitatea anticipată a creditelor în cazul în care se constata că reclamanții au furnizat date nereale cu privire la scopul acordării creditului, iar faptul că „banca nu a acționat" nu poate fi considerat fără relevanță, ci este o dovada clară a faptului că reclamanții au folosit aceste sume pentru acoperirea acestor nevoi, au mai susținut recurenții.

În continuare, recurenții-reclamanții au subliniat că instanța de apel (ca și instanța de fond) a acordat importanță valorii creditelor, statuând că aceasta depășea nivelul unor nevoi private curente, deși nu exista vreo prevedere legală în acest sens.

S-a mai arătat că, instanța de apel (ca și instanța de fond) a statuat că reclamantul B. a împrumutat banii, în cadrul amplu al unei activități imobiliare, având caracter comercial, ceea ce face ca acesta să-și piardă calitatea de consumator, deși prevederile art. 2. alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sunt exprese în ceea ce privește definiția consumatorului, amintindu-se în acest context cauza C-110/14 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Costea vs. Volksbank) care stabilește condițiile în care se poate face o legătură între activitățile comerciale și calitatea de consumator în cadrul unui contract de credit.

Recurenții-reclamanți au opinat că, instanța de apel a menținut considerentele instanței de fond în ceea ce privește activitatea comercială a reclamantului legată de creditele care fac obiectul acțiunii pendinte, deși acest lucru nu rezulta din probatoriul administrat în cauză. Totodată, au susținut că acordarea împrumuturilor nu este legată de activitatea comercială a recurenților-reclamanți, neexistând vreo dovadă în sensul că împrumuturile ar fi fost făcute pentru a finanța aceste activități și că sunt aplicabile litigiului de față concluziile din cauza C-110/14 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Costea vs. Volksbank), solicitând ca acestea să fie avute în vedere în speță.

In ceea ce privește soluția instanței de apel legată de calitatea de garanți a recurenților-reclamanți, A. Și C. în sensul că aceștia nu ar avea calitatea de consumatori, s-a arătat că, în cazul în care, ca urmare a valorii mari a comisioanelor de acordare, recurentul-reclamant B. s-ar afla în imposibilitatea de a achita ratele, executarea silită ar avea repercusiuni și asupra acestora, astfel că ei au calitate procesuală, justificând un interes legitim, născut si actual, personal si direct.

Concluzionând, recurenții-reclamanți au susținut că sunt persoane fizice, care acționează în afara activității lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, neavând relevanță cuantumul sumei împrumutate, nefiind dovedită existența vreunei activități comerciale legate de accesarea acestor credite, instanța de apel încălcând și aplicând greșit normele de drept material (art. 2. alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și a sentinței civile nr. 5781 din 21 noiembrie 2014, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată, cu consecința trimiterii cauzei spre continuarea judecații la instanța de fond, precum și respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâtă în fața instanțelor de fond si apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă SC D. SA, a solicitat, în principal, anularea recursului întrucât motivele de casare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., conform prevederilor art. 489 C. proc. civ. coroborate cu art. 493 alin. (5); în subsidiar, a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 22 septembrie 2016 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de

10 octombrie 2016, părțile au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat judecarea recursului în ședință publică.

Prin încheierea din 20 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 26 ianuarie 2017, pentru judecata recursului.

Prealabil, Înalta Curte reține că

excepția nulității recursului

raportat la faptul că motivele de recurs nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.,

invocată de

intimata-pârâtă SC D. SA, prin întâmpinare,

a fost respinsă în ședința publică din 26 ianuarie 2017, conform motivelor expuse în practica.

Analizând recursul declarat de reclamanții A., B. și C., raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8

C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când

aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Calitatea procesuală activă este o condiție esențială pentru exercitarea acțiunii civile în justiție ce presupune existența unei identități între titularul dreptului dedus judecății și cel care are calitatea de titular al cererii de chemare în judecată.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamanții s-au prevalat de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 193/2000 numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 “prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.”

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noțiunii de consumator trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 este consumator orice persoană fizică acționând în scopuri ce se află în afara activității sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Înalta Curte reține că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja în cauza C-110/14 (Horațiu Ovidiu Costea împotriva SC Volksbank România SA) "că una și aceeași persoană poate acționa în calitate de consumator în cadrul anumitor operațiuni și în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora". A subliniat totodată că "noțiunea „consumator”, în sensul art. 2 lit. (b) din Directiva nr. 93/13, are (…) un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real".

Instanța de fond, ca și instanța de apel au acționat în limitele de competență recunoscute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul Directivei și a legii naționale de transpunere, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

Înalta Curte constată că hotărârea curții de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, instanța judecătorească a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și analizând cu rigurozitate dispozițiile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000

a statuat în mod corect că reclamantul

B.

a contractat creditul în cadrul amplu al unei activități imobiliare având caracter comercial prin perseverența și repetitivitatea de care acesta

a dat dovadă, fiind exceptat astfel de la protecția specifică unui consumator.

S

-a reținut în mod judicios

că esențial este elementul subiectiv care denotă intenția de a desfășura fapte de comerț obiective în mod repetat și, deci, profesional și că

strânsa legătură dintre activitățile imobiliare și împrumuturile obținute extinde scopul comercial și asupra contractelor de credit contestate în cauză, exceptând, așadar, împrumutatul de la protecția specifică unui consumator.

Instanța de apel a reținut în mod corect că sub imperiul V.C.C. și a C. com. (art. 7 coroborat cu art. 3 C. com.), incidente în cauză, și persoana fizică deținea calitatea de comerciant, desfășurând prin urmare activități comerciale, dacă săvârșea fapte de comerț obiective cu caracter de profesiune în scopul obținerii unui profit.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. com., constituie fapte de comerț obiective cumpărările făcute nu numai în scop de revânzare, dar și de închiriere, în aceiași formă sau într-o formă îmbunătățită, esențială fiind în acest caz intenția de revânzare manifestă la momentul cumpărării, nefiind relevantă realizarea efectivă ulterioară a acestor finalități.

Pentru dobândirea calității de comerciant de către persoana fizică (exceptată astfel de la protecția legislației speciale incidente) este suficientă probarea situației de fapt specifice, caracterul profesional, și nu accidental, izolat al săvârșirii faptelor de comerț. Pentru a determina dacă o persoană are calitatea de consumator, trebuie analizată poziția persoanei în legătură cu un anumit contract, având în vedere natura și scopul acelui contract, deoarece aceeași persoană poate fi privită ca un consumator în legătură cu anumite tranzacții și ca un profesionist în raport cu altele.

În speță, e

sențial pentru clarificarea acestei chestiuni este scopul urmărit prin încheierea contractelor de credit, iar pentru identificarea acestui scop apar ca relevante valoarea ridicată a împrumutului, faptul că reclamantul

B.

a împrumutat banii pentru restituirea unor credite anterioare obținute de la persoane fizice pentru achiziționarea unor terenuri pe care intenționa să le revândă, precum și pentru construirea unui bloc.

Astfel, instanța de apel în mod corect a reținut că, este lipsită de semnificație categoria de produs bancar de care a beneficiat apelantul, simpla calitate de persoană fizică neexcluzând posibilitatea încheierii contractului în scopul realizării unei activități comerciale, iar partea neputându-se prevala de faptul că banca nu a înțeles să acționeze împotriva sa din acest motiv.

De asemenea, în mod judicios, prin exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumente juridice, și prin evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției, s-a reținut că valoarea creditelor acordate nu are relevanță luată în mod distinct, dar coroborată cu răspunsurile la interogatoriu demonstrează faptul că aceasta depășea nivelul unor nevoi private curente, nefiind indicată de reclamanți necesitatea acoperirii unor nevoi private excepționale.

Se constată că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 193/2000 subiectele raportului juridic ce intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu și pe de altă parte, consumatorul care achiziționează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist.

Prin urmare, reclamanții A. și C., în calitate de garanți, nu au calitate de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000, astfel nu pot invoca dispozițiile legale privind protecția consumatorilor, deoarece raportul juridic încheiat între aceștia și pârâtă este distinct de raportul juridic principal, născut în baza contractului de credit.

În aceste condiții s-a argumentat corect că prima instanță s-a raportat în analiza sa la calitatea de parte contractantă a reclamantului B. în condițiile în care ceilalți doi reclamanți nu sunt beneficiarii direcți ai împrumutului, deținând doar calitatea de garanți, iar prezenta acțiune are ca obiect exclusiv nulitatea unor clauze din contractele de credit la a căror negociere și semnare nu puteau fi în mod formal implicați, nu și nulitatea unor clauze din contractele accesorii de garanție.

Nu în ultimul rând, este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Din această perspectivă, criticile privind aprecierea probelor în sensul că respectivele credite nu au fost acordate în exercițiul activității profesionale și reținerea greșită a situației de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției pronunțată în apel.

Drept urmare, Înalta Curte constată că din perspectiva cerințelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea normelor de drept substanțial, decizia recurată este la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat,

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, motiv pentru care, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziții și a obliga recurenții-reclamanți A., B. și C., în solidar, la plata sumei de 2.691,48 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă

SC D. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 1861A/2015 din 18 noiembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți

A., B. și C., în solidar,

la plata sumei de 2.691,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC D. SA.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2017.