ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 389/2018

Decizia nr. 389/2018

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău în data de 4

ianuarie 2017 sub nr. x/2017 reclamantul Primarul municipiului Buzău a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B., obligarea

pârâților la plata sumei de 534 lei reprezentând: 470 lei despăgubiri

calculate la valoarea chiriei lunare, pentru perioada lunii noiembrie 2012 -

septembrie 2016, 64 lei dobândă legală calculată de la data

promovării acțiunii și evacuarea pârâților de pe

suprafața de 74,53 mp teren ce aparține imobilului naționalizat

situat la adresa din mun. Buzău, imobil care face parte din domeniul public

al statului român, administrat de Primăria municipiului Buzău.

Prin Sentința civilă nr.

2890 din 17 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Buzău, s-a

respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de către pârâtul A., s-a admis cererea de

chemare în judecată, s-a dispus obligarea pârâților la plata

către reclamant a sumei de 534 lei, compusă din suma de 470 lei

reprezentând contravaloare despăgubiri pentru lipsa de folosință

calculată la valoarea chiriei lunare, pentru perioada lunii noiembrie 2012

- septembrie 2016 și suma de 64 lei reprezentând contravaloare

dobândă legală, precum și evacuarea pârâților de pe

suprafața de teren de 74,53 mp ce aparține imobilului situat în mun.

Buzău. S-a luat act că nu s-a solicitat obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâții A. și B., apel respins de Tribunalul

Buzău, secția I civilă, prin Decizia nr. 928 din 23 octombrie

2017.

Împotriva acestei din urmă

decizii pârâții au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Buzău

la data de 13 noiembrie 2017 și înaintat spre soluționare Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 8 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 9.

Prin rezoluția completului din

data de 11 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 13 februarie

2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte, a

rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc.

civ.

Analizând excepția, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs

a fost pronunțată de către Tribunalul Buzău într-un litigiu

având ca obiect pretenții și evacuare.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judeca: "1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum

și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.

recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență

citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează recursuri declarate

împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar

în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența

ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în

discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanță,

ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte,

norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta

Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres

în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu

se regăsește în conținutul art. 91 pct. 1 - precum s-a procedat,

de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune

a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce

relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă

diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor

de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod,

în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru

soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută

competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției

legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei

de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat

competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a

competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de

competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine

prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi

de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit

cărora "competența instanțelor judecătorești

și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun

și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă nu

conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în

explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale,

în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de

soluționare a recursului. De altfel, același scop îl

urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de

recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în

soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de

competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit

competenței sale".

Din considerentele expuse anterior,

rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie

diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume

că Înalta Curte are ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută

în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, curțile de apel sunt competente să

soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de

tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă.

Cum în speță,

judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea

acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă

că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care

reglementează competența în materia recursului a instanței

supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu

este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de

altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire

la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă

competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența

de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva

hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Buzău

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte

urmează a declina competența de soluționare a recursului,

văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Declină competența de

soluționare a recursului declarat de pârâții A. și B. împotriva

Deciziei nr. 928 din data de 23 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul

Buzău, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat

de GGC - CL