ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 515/2018

Decizia nr. 515/2018

După deliberare, asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Judecătoriei Hârșova la data de 26

octombrie 2016, sub nr. x/842/2016, reclamanta A. Orașul Hârșova, a

solicitat obligarea pârâților B. și C., în solidar, Ia plata sumei de

11.892,99 lei, reprezentând cheltuielile de executare din dosarul de executare

nr. 270/2016 aflat la B.E.J., D., precum și obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 1349 alin. (l) si (2) C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 13 din 01 februarie 2017, pronunțată de Judecătoria

Hârșova, cererea formulată de reclamanta A. Hârșova în

contradictoriu cu pârâții B. și C., a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Tribunalul constanța, secția

I civilă, prin Decizia nr. 1156 din data de 10 octombrie 2017, prin care s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței pronunțate de judecătorie.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs reclamanta, înregistrat la Tribunalul

Constanța, la data de 13 decembrie 2017.

Prin adresă, Tribunalul

Constanța a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre

soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 28 decembrie 2017.

Prin rezoluția din 8

ianuarie 2018, s-a fixat termen la 20 februarie 2018, în vederea

discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției de

necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor

argumente:

Decizia supusă recursului

a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu

având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art. 18

alin. (2) din Legea nr, 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele

pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și

până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până fa 1.000.000 Iei

inclusiv".

Prin Decizia nr. 369 din 30

mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește

efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de

chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din

considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație

și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv

[litigii soluționate în primă instanță de către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].

Obiectul controlului de

constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală

constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care

conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul

absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani

în valoare de până la 1.000.000 Iei inclusiv, altele decât litigiile

după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul ia calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei

menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de

atac, ce intră în conținutul dreptului la im proces echitabil,

include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta

Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin.

(3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta

Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri

evaluabile în bani.

În viziunea Curții

Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o

anumită instanță.

În absența unor

considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului ia recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei

nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.

Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat

încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție

referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței

(parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în

vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac

a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de

recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul

recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano

în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Așadar, în stabilirea competenței

ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apei, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200,000 iei inclusiv, nu

se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei

Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20

iulie 2017.

Competența de

soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context, se va

constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C.

proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să

soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate

în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea

art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine

competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor

pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului

cererii depășește pragul de 200.000 lei.

Astfel, în ceea ce

privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor

C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație

și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din

cod, în sensul ca Înalta Curte este instanță de drept comun pentru

soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută

competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea

conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă a

sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se ia crearea unei reguli noi de

competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C.

proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Nici dispozițiile art.

483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei

competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține

instanței supreme.

Astfel, potrivit textului

menționat, „recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Rezultă că norma

art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și

scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se

realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește

obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța

supremă, el se determină și circumscrie conform normei de

competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Ca atare, potrivit

dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă

instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar

să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere

expresă a legii în privința altor hotărâri.

În speță însă,

nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o

decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința căreia

nu există o dispoziție legală expresă atributivă de

competență în favoarea instanței supreme.

În acest context, neexistând o

legală învestire a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel

Constanța, căreia îi aparține competența, ca

instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia

în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

de soluționare a recursului formulat de reclamanta A. Orașul

Hârșova, prin primar împotriva Deciziei nr. 1156 din data de 10 octombrie

2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I Civilă,

în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 20 februarie 2018.