ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 247/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 304 din 9 martie 2017, Judecătoria Râmnicu Sărat a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, la data de 11 mai 2017, apelanta-reclamantă SC A. SRL. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 30 mai 2017, sub nr. x/287/2016.

Prin Decizia civilă nr. 1.325 din 17 octombrie 2017, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C., împotriva Sentinței civile nr. 304 din data de 9 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Sărat. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și, pe cale de consecință, i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 16.549,50 RON, reprezentând despăgubiri, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data faptei cauzatoare de prejudiciu, respectiv 31 octombrie 2013, până la data plății efective și integrale a debitului principal. A dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON, din fond și apel, către apelanta-reclamantă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 23 noiembrie 2017, respectiv la 24 noiembrie 2017 (data depunerii, cererilor la oficiul poștal), recurenții-pârâți B. și C. Recursul formulat de recurentul-pârât B. a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 24 noiembrie 2017, iar cei declarat de recurentul-pârât C. la 27 noiembrie 2017, sub același număr de dosar.

Prin Adresa din 8 decembrie 2017, această instanță a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 11 decembrie 2017, sub același număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluționare, Completului C12NCPC.

Prin rezoluția completului din data de 14 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 26 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea căii de atac formulate.

Examinând competența materială de soluționare a cererilor de recurs, conform dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către tribunal într-un litigiu înregistrat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Sărat la data de 25 februarie 2016, având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON, respectiv 16.549,5 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele deciziei Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată, în contextul absenței accesului la recurs în litigiile având ca obiect cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, care intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, include, imperativ, accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce, din decizia Curții Constituționale, o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut, în mod constant, că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă, a absenței accesului la calea de atac a recursului, iar nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele asupra acestui aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, care are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, se constată că nu este stabilită, în mod expres, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea competență nu este prevăzută, de principiu, nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează, însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă conform legii, adică potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În sensul prevederilor art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3; art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speță, reclamantul a învestit, în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceasta întrucât nu este supusă cenzurii o decizie pronunțată de Curtea de Apel și nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți.

O altfel de interpretare, care să atribuie competența de drept comun instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea care face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este legal învestită, astfel că, văzând dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Ploiești, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursurilor formulate de recurenții-pârâți B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 1.325 din 17 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - N