ÎCCJ, Decizia nr. 379/2011

Ședința publică de la 19 septembrie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 504

din 25 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 1205/1/2010 a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petentul C.N., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut următoarele:

Petentul C.N. la data

de 1 februarie 2010 a investit Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea

plângerii sale prin care chema în judecată ”statul român prin Ministerul Finanțelor

vizând Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Public,

respectiv polițiștii, procurorii, judecătorii care au instrumentat dosare

penale, civile din anul 2004 în mod defectuos, favorizând personalul Primăriei

Stoenești și alți cetățeni din comună”.

Plângerea a fost

respinsă ca inadmisibilă de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin sentința nr. 504 din 25 martie 2010, cu motivarea că plângerea

petentului nu întrunește cerințele unei plângeri penale directe așa cum prevăd

dispozițiile art. 222 din același cod.

Împotriva acestei

sentințe, petentul C.N. a declarat recurs, susținând, potrivit memoriului depus

la fila 8 din dosar, că sentința atacată este nelegală și netemeinică și a solicitat

”anularea” cheltuielilor judiciare la care a fost obligat.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C. proc.

pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale sau a ordonanței, ori

după caz a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și

orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în

termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de

rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 C. proc. pen., la judecătorul de la

instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță.

Rezultă așadar, din

cuprinsul normelor legale enunțate, că plângerea care are un asemenea temei

vizează exclusiv o rezoluție sau ordonanță a procurorului de netrimitere în

judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul

art. 275-278 C. proc. pen.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că plângerea petentului adresată

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate face obiectul controlului

judecătoresc reglementat de prevederile art. 278

1

C. proc. pen.,

întrucât nu privește o soluție de netrimitere în judecată dispusă de procuror,

iar din examinarea actelor dosarului rezultând că Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție nu a comunicat acestuia o soluție de netrimitere

în judecată.

Invocarea de către recurentul

petent a

prevederilor

art. 278

1

C. proc. pen., este greșită, întrucât , astfel cum s-a

arătat, nu sunt incidente dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

deoarece petentul nu a făcut dovada existenței unei rezoluții de neîncepere a

urmăririi penale, împotriva căreia să fi făcut plângerea cu care a investit

instanța de fond .

Pe de altă parte,

plângerea petentului nu conturează nici conținutul unei plângeri ca act de

sesizare al organelor de urmărire penală, în conformitate cu dispozițiile art.

222 C. proc. pen., având în vedere că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute

în alin. (2) al acestui text legal, întrucât în conținutul său nu sunt descrise

în concret faptele pentru care se solicită tragerea la răspundere penală a

persoanelor reclamate, nefiind indicate data, locul și împrejurările în care se

presupune că acestea ar fi fost săvârșite făcându-se doar generic referire la

„încălcarea unor drepturi din Constituție”.

Critica formulată de

recurentul petent, privind greșita sa obligare de către instanța de fond la

plata cheltuielilor judiciare către stat va fi înlăturată, prin decizia nr. 82

din 10 decembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, în dosarul nr. 56/2007, fiind statuat că: „În cazul respingerii

plângerii formulată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., împotriva

rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată ori a

dispoziției de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu, cheltuielile

judiciare ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana

căreia i s-a respins plângerea”.

Criticile

recurentului petent reiau, în esență, aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a

și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului, nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul

C.N.

împotriva

sentinței nr. 504 din 25 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1205/1/2010.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata

sumei de 400 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul C.N. împotriva sentinței nr. 504 din 25

martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 1205/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.