ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3597/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de la data de 21.08.2014, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor: - anularea Ordinului Președintelui A.N.P.C. nr. 98 din 25 martie 2014, ca nelegal și netemeinic; - anularea Adresei nr. 870 din 09 mai 2014 emisă de A.N.P.C., de respingere a plângerii prealabile formulate împotriva Ordinului nr. 98 din 25 martie 2014.

Prin sentința nr. 3548 din data de 19 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, a anulat Ordinul Președintelui A.N.P.C. nr. 98 din 25 martie 2014, a respins cererea de anulare a adresei nr. x din 09 mai 2014 și a obligat pârâta la 8279,94 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia, în sensul menținerii ca legal a Ordinul nr. 98 din 25 martie 2014

În motivarea recursului se arată, în esență, că instanța de fond a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor legale aplicabile, fără a ține cont de faptul că activitatea instituțiilor de audit este coordonată, printre altele și de dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006, fiind obligatorie respectarea legislației specifice din domeniul protecției consumatorului.

Faptele contravenționale constatate prin procesul-verbal de constatare a contravenției se înscriu întocmai în categoria caracteristicilor impuse de lege, întrunind toate condițiile pentru a fi definite și sancționate ca atare.

Din analiza clauzelor contractuale în detaliu, sub aspectul obligațiilor reciproce, este evidentă poziția de inegalitate pe care s-au aflat clienții beneficiari ai contractelor de credit încă de la încheierea contractelor.

Raportul asupra admisibilității recursului întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2), (3) C. proc. civ. a fost analizat, în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din 9.02.2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la data de 18.05.2017, completul filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen pentru judecarea recursului în ședință publică.

Examinând legalitatea sentinței prin prisma criticilor invocate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a A. S.A. a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal legalitatea Ordinului nr. 98 din 25 martie 2014, emis de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, prin care autoritatea publică pârâtă a constatat încălcarea de către operatorul economic a articolului 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor.

În esență s-a reținut prin ordinul contestat, faptul că dispozițiile contractuale prin care banca își rezervă dreptul de a debita orice cont al consumatorilor, clauze ce sunt de natură a-l pune pe consumator în imposibilitatea de a-și asigura existența zilnică, constituie o practică comercială incorectă. Astfel, în cazul plății cu întârziere a ratelor, contractul prevede obligația împrumutatului de a plăti penalitate de întârziere, care ar putea fi mai mult decât pierderile suferite de consumator în cazul în care banca debitează întreg contul în care îi sunt virate drepturile salariale.

Totodată, prin ordinul contestat s-a dispus încetarea practicii comerciale incorecte, utilizată de reclamantă, practică ce constă în decizia unilaterală a acesteia de a debita integral venitul salarial al consumatorului.

Soluția instanței de fond, care a considerat că Ordinul contestat este nelegal din perspectiva motivării contradictorii a acestuia cu privire la un element esențial, respectiv acțiunea sau omisiunea ce constituie practică comercială incorectă, împrejurare ce echivalează cu lipsa motivării acestuia este împărtășită și de instanța de control judiciar.

Înalta Curte reține că motivarea actului administrativ constituie o cerință esențială a acestuia, expresie a principiului transparenței activității desfășurate sub regimul administrativ de putere, precum și a dreptului oricărei persoane de a fi informată.

Totodată, scopul obligației de a motiva este acela de a evita abuzurile administrației, prin indicarea transparentă a mecanismului anulării sau adoptării deciziei administrative, de a permite destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile și efectele deciziei și de a face posibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate.

Or, art. 1 al ordinului contestat în prezenta cauză sancționează practica utilizată de operatorul economic A. S.A., care constă în decizia unilaterală a băncii de debitare integrală a venitului salarial al consumatorului, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor apreciind că practica este contrară diligențelor profesionale prin care se înțelege "competența și grija așteptată, în mod rezonabil, de un consumator din partea comercianților, în conformitate cu practicile corecte de piață și/sau cu principiul general al bunei credințe, în domeniul de activitate al acestora".

În schimb, în art. 2 se reține că dispozițiile contractuale prin care banca își rezervă dreptul de a debita orice cont al consumatorilor, clauze ce sunt de natură a-l pune pe consumator în imposibilitate de a-și asigura traiul zilnic, constituie o practică comercială incorectă.

Pornind de la definiția noțiunii de practică comercială potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 367/2007, anume "orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comercială, inclusiv publicitate și comercializare, efectuate de un comerciant în strânsă legătură cu promovarea, vânzare sau furnizarea unui produs consumatorilor", Înalta Curte reține că statuarea primei instanțe în sensul că dispozițiile contractuale nu pot constitui o practică comercială, este corectă.

De altfel, art. 3 din Legea nr. 363/2007 prevăd în mod expres că dispozițiile actului normativ se aplică practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, astfel cum sunt definite în art. 4, înainte, în timpul și după o tranzacție comercială referitoare la un produs, fără însă a aduce atingere dispozițiilor legale ce reglementează contratele și, în special prevederile referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor.

În consecință, reținând că acțiunea reclamantei constând în debitarea conturilor consumatorului în care erau virate drepturile salariale a avut loc în temeiul clauzelor contractuale convenite de societatea bancară reclamantă și consumatori, soluția instanței de fond în sensul admiterii acțiunii și anulării Ordinului Președintelui ANPC nr. 98 din 25 martie 2014 este legală.

Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2014 și ale art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor împotriva sentinței nr. 3548 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor să plătească intimatei A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 4386,13 RON, constând în onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2017.