ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2414/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2414/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Prin sentința nr. 975 din 29 mai 2017 Judecătoria Zalău a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect partaj, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții C., D., E., F., G.; a obligat pârâtul B. la plata, către reclamanta A., a sumei de 21.398 RON, cu dobânda legală de la data cererii de chemare în judecată; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 4255 RON cheltuieli de judecată proporțional cu admiterea acțiunii și rest după compensare și s-a dispus ca în sarcina reclamantei să rămână costul expertizei tehnice de evaluare efectuate în cauză, în cuantum de 840 RON; a obligat reclamanta la plata, către expertul H., a diferenței de onorariu în sumă de 340 RON.
Prin decizia nr. 362 din 22 martie 2018 Tribunalul Sălaj, secția civilă a admis apelul pârâtului B. împotriva sentinței; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei; a obligat reclamanta la plata, către pârât, a sumei de 1.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe și a sumei de 3.087,45 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a menținut dispoziția primei instanțe privind obligarea reclamantei la plata, către expert H., a sumei de 340 RON.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. înregistrat la Tribunalul Sălaj la data de 26.04.2018.
Prin adresa din 18.05.2018, Tribunalul Sălaj a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 21 mai 2018.
Prin rezoluția din 23.05.2018, s-a fixat termen la 13.06.2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:
Decizia supusă recursului a fost pronunțată de tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect partaj judiciar, a cărui competență de soluționare aparține în primă instanță, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., judecătoriei.
Distinct de chestiunea admisibilității căii de atac, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
"
recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:
"
Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Nici art. 483 alin. (3) C. proc. civ., normă ce reglementează natura și scopul căii extraordinare de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate, nu poate conduce la o altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține instanței supreme.
Astfel, potrivit textului menționat, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.
În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Cluj, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 362 din 22 martie 2018 a Tribunalului Sălaj, secția civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13.06.2018.