ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1290/2020

Ședința publică din data de 3 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat contestație împotriva rezoluției din 03.10.2016, prin care pârâta Inspecția Judiciară a dispus în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, clasarea sesizării disciplinare înregistrată la Direcția de Inspecție judiciară pentru judecători sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 640 din 27 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și s-a respins contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 640 din 27 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., solicitând instanței de control judiciar admiterea recursului, casarea sentinței atacate si trimiterea cauzei la secția de contencios administrativ a Curții de Apel București pentru soluționarea contestației declarată împotriva rezoluției de clasare cu respectarea procedurii reglementată de art. 47 alin. (5)-(7) din Legea nr. 317/2004.

O primă critică se referă la faptul că instanța de fond, cu toate că a reținut ca determinante, în stabilirea competenței sale, obiectul cererii (contestație împotriva rezoluției de clasare disciplinară și dispozițiile Legii nr. 317/2004), ar fi judecat contestația ca fiind o acțiune în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 și în compunerea pentru o acțiune de fond, ignorând prevederile legii speciale, dispozițiile art. 47 alin. (5M7) din Legea nr. 317/2004 și ar fi invocat greșit, prin încheierea de la primul termen din 20.02.2017, când a rămas în pronunțare, prevederile art. 394 alin. (2) C. proc. civ. amânând pronunțarea pentru concluzii scrise.

Se mai critică și faptul că instanța nu ar fi luat în dezbatere și nu s-ar fi pronunțat asupra excepției compunerii completului de judecată și a incidenței dispozițiilor legii speciale, aspecte invocate de către recurentă prin răspunsul la întâmpinare, dar și că, respingându-se excepția lipsei procedurii prealabile invocată prin întâmpinare, nu se motivează în drept pe dispoziția legii speciale, ci doar se citează din decizia Curții Constituționale nr. 397/2014 cu privire la accesul la justiție dar, potrivit acestei decizii, accesul la justiție privește neacordarea dreptului la contestație în condițiile legii speciale, nu modalitatea de exercitare a acestuia, în sine, reglementarea unei proceduri prealabile nefiind incompatibilă cu accesul la justiție.

Nemulțumirea recurentei vizează și împrejurarea că sentința astfel pronunțată nu ar răspunde si nu s-ar limita la criticile aduse rezoluției de clasare prin contestația formulată care justificau soluția prevăzută de art. 47 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, anume admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. În opinia sa, sentința s-ar fi substituit atribuțiilor inspectorului judiciar: judecătorul, deși implicit a constatat nelegalitatea rezoluției sub acest aspect prin referirea și acceptarea efectelor deciziei Curții Constituționale, efecte ignorate de inspectorul judiciar la momentul pronunțării rezoluției de clasare dar și la cel al întâmpinării, neconsolidând această motivare a rezoluției și nerăspunzând la argumentele din contestație sub aspectul exercitării unei căi extraordinare de atac, nu ar fi aplicat soluția legală a desființării rezoluției cu trimitere pentru ca inspectorul judiciar să facă o examinare a fondului sesizării disciplinare conform statuării deciziei Curții Constituționale .

Arată recurenta că sentința ar încălca si decizia Curții Constituționale nr. 356/2013 care a statuat în sensul că "în plus, art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, definește în termeni lipsiți de echivoc împrejurările în care exercitarea funcției cu rea-credință ori gravă neglijență constituie abateri disciplinare". Prin urmare, modul în care judecătorul interpretează și aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

O ultimă critică vizează faptul că sentința ar fi lovită de nulitate, având în vedere data redactării sale, în raport cu data pronunțării. Sancțiunea depășirii termenului imperativ reglementat de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. este, conform art. 185 alin. (1) ultima teză, nulitatea: "Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a invocat excepția nulității recursului, în baza dispozițiilor art. 489 alin. (2) din N. C. proc. civ., având în vedere faptul că motivele invocate nu s-ar încadra în motivele de casare prevăzute la art. 488 N. C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului, intimata a învederat că doar indicarea articolului 493 și urm. din C. proc. civ., lipsită însă de descrierea și motivarea faptică a situației care să vină în susținerea și să dea legitimitate dispoziției legale invocate, nu este suficientă și nu poate fi asimilată cu cerința obligatorie a motivării recursului; având în vedere faptul că, în cuprinsul recursului declarat, nu a fost arătat niciun motiv pentru care hotărârea recurată nu ar fi în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, apreciază pârâta că susținerile recurentei reclamantă nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute la art. 488 N. C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, in eventualitatea respingerii excepției nulității, recurenta a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 909/15.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 și menținerea sentinței recurată ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., "în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare, în funcție de efectele pe care acestea le produc".

Aceasta înseamnă că, în prezența mai multor excepții, instanța va stabili ordinea de soluționare a acestora, vizând în special soluția ce urmează a o pronunța, ca efect al admiterii uneia sau unora dintre respectivele excepții.

Pusă în situația de a se pronunța asupra excepției inadmisibilității pe care a invocat-o din oficiu dar investită fiind, de către intimata-pârâtă, și cu excepția nulității recursului pentru nemotivare, Înalta Curte va stabili ca prioritară excepția inadmisibilității în considerarea împrejurării că, pentru a stabili dacă o cale de atac corespunde exigențelor de motivare, este imperios necesar de a se analiza mai întâi dacă acea cale de atac este sau nu prevăzută de lege în materia respectivă.

Așadar, analizând cu prioritate admisibilitatea recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituția României:

"Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior, rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, precum și pe dispozițiile art. 45 și art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, instanța fiind învestită cu cererea de anulare a unei rezoluții de clasare, emisă de pârâta Inspecția Judiciară.

Prin Decizia nr. 397 din 03 iulie 2014, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, legile și ordonanțele în vigoare, constatate a fi neconstituționale, "își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".

Întrucât, la expirarea termenului de 45 de zile, nu au fost operate modificările legislative necesare punerii în acord a dispozițiilor Legii nr. 317/2004 cu prevederile constituționale, Înalta Curte, în exercitarea rolului de unificator al jurisprudenței, prin Soluția de principiu adoptată la data de 13 februarie 2017, de către secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit că:

"Rezoluția de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în fața instanței de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile."

La adoptarea acestei soluții s-a avut în vedere aplicarea principiului prevăzut de art. 5 alin. (3) C. proc. civ., referitor la judecata pricinilor potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică asemănătoare (cea mai apropiată), în speță a regimului juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării (art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată). Aplicarea art. 5 alin. (3) C. proc. civ., reprezintă o concretizare a principiului "ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet" (unde există aceeași rațiune, soluția trebuie să fie identică).

De asemenea, prin Soluția de principiu adoptată la data de 09 octombrie 2017, în ședința judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că:

"În ipoteza în care contestația formulată împotriva rezoluției de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluționată pe fond de prima instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil."

Această interpretare a fost generată de împrejurarea că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 nu pot fi aplicate parțial, doar în ceea ce privește aspectele legate de îndeplinirea procedurii prealabile și ignorate în privința altor aspecte procedurale, precum regimul căilor de atac, o astfel de situație putând duce la aplicarea unei lex tertia, prin aplicarea concomitentă a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 și ale Legii nr. 317/2004.

Așadar, prin Soluția de principiu adoptată la 09 octombrie 2017, s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 47 alin. (6)-(7) și în ceea ce privește procedura de contestare a rezoluțiilor de clasare și regimul căii de atac formulate împotriva hotărârii instanței de fond, aceste prevederi stabilind că: (6) Soluțiile pe care le poate pronunța secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sunt: a) respingerea contestației; b) admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. (7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă."

Astfel, având în vedere soluția de principiu adoptată, de aplicare prin analogie a prevederilor legale sus-enunțate, dar și dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că sentința nr. 640 din data de 27.02.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost soluționată pe fond contestația formulată de reclamanta A. împotriva rezoluției din data de 03.10.2016 de clasare a sesizării ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 este definitivă (irevocabilă, în formularea Legii nr. 314/2004).

Așa cum reiese din motivele sentinței recurate, rezultă fără niciun dubiu că instanța de fond a soluționat contestația împotriva soluției de clasare pe fondul ei și nu prin admiterea unei excepții peremptorii care să împiedice analizarea fondului.

Prin urmare, întrucât prin dispozițiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 s-a reținut că hotărârile Curții de Apel București sunt irevocabile ("definitive" în sistemul actualului C. proc. civ.), iar aceste prevederi legale sunt incidente și în cazul contestării rezoluțiilor de clasare, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este inadmisibil, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de a fi atacată cu recurs.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege", iar art. 634 alin. (1) din același cod statuează că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului".

În prezenta cauză, recurenta a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispozițiilor menționate, este definitivă. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că recurenta nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinței atacate, întrucât, pe de o parte aceasta a fost îndreptată împotriva unei hotărâri definitive, hotărâre care nu face parte din categoria celor supuse recursului, iar pe de altă parte, calea de atac formulată nu este prevăzută de textul de lege special, respectiv art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

În contextul expus, Înalta Curte va înlătura apărarea recurentei în sensul că, în ceea ce privește admisibilitatea căii de atac a recursului, în prezenta cauză ar exista autoritatea de lucru judecat față de încheierea de îndreptare a erorii materiale din 27.03.2017 a Curții de Apel București, prin care s-a îndreptat omisiunea strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 640/27.02.2017 în sensul de a se adăuga în acest dispozitiv mențiunea "cu recurs în 15 zile de la comunicare".

Acest aspect invocat de către recurentă este o apărare față de excepția inadmisibilității și nu o veritabilă excepție, astfel că va fi analizată ca atare.

Susținerea sus-numitei în acest sens este lipsită de temei; așa cum se poate observa cu ușurință, atât încheierea de îndreptare a erorii materiale, cât și sentința nr. 640/27.02.2017 a cărei îndreptare s-a dispus, sunt anterioare Soluției de principiu adoptată la data de 9 octombrie 2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, despre care am precizat anterior, adică sunt anterioare momentului în care s-a stabilit, în plenul secției, caracterul definitiv al hotărârii Curții de Apel București în cadrul contestației soluționată pe fond împotriva rezoluției de clasare.

Împrejurarea că, la momentul pronunțării respectivelor hotărâri judecătorești, în dispozitivul acestora a fost prevăzută calea de atac a recursului, în acord cu practica judiciară din acel moment, nu este un aspect ce se poate considera a fi dobândit autoritatea lucrului judecat, așa cum susține recurenta; din economia dispozițiilor art. 430 C. proc. civ. rezultă că autoritatea de lucru judecat operează asupra chestiunilor litigioase prin care se tranșează fondul procesului, asupra soluției atribuite unei excepții procesuale sau oricărui incident procedural cuprins într-o hotărâre care se bucură de autoritatea de lucru judecat, nu asupra mențiunii privind calea de atac ce se poate exercita împotriva acelei hotărâri.

Pe de altă parte, este de necontestat faptul că, în aplicarea principiului legalității căilor de atac, afirmat de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac promovată nu poate fi decât aceea prevăzută de lege în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, mențiuni care pot fi și inexacte, în sensul dispozițiilor art. 457 alin. (2).

Față de această situație și față de soluția de dezînvestire ce urmează a se pronunța în ceea ce privește admisibilitatea prezentei căi de atac, nu se mai impune și nu se mai justifică analizarea de către Înalta Curte a excepției nulității recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. 1coroborat cu art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu și va respinge recursul reclamantei ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 640 din 27 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2020.