ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1550/2020

Ședința publică din data de 16 iulie 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 194 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 243 din 20 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva deciziei nr. 194 din 10 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., la 16 decembrie 2019.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a susținut, în esență, că, în anul 1950, mama sa a fost închisă și torturată la Nădlac și, ulterior, de securitatea din Arad, pentru că s-a opus regimului comunist prin solicitările sale referitoare la recunoașterea drepturilor civile și economice, precum și la înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motiv de avere și origine socială.

A menționat că a depus în probațiune, în apel, documentele emise de CNSAS, din care rezultă că mama sa, B., a fost arestată de securitatea din Arad.

Recurentul a arătat că, potrivit Legii nr. 351/1945, bunurile fabricii "C." au fost rechiziționate și trecute în proprietatea statului prin Decretul nr. 511/1955. În ceea ce privește Legea nr. 351/1949 privind reprimarea speculei ilicite și a sabotajului economic, a susținut că aceasta a fost în vigoare de la 03.05.1945, până la 29.04.1949, textul fiind abrogat și înlocuit prin Decretul nr. 183/1949, la care face referire alin. (1) lit. f) din Legea nr. 221/2009.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 6 ianuarie 2020, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. 8.

Prin rezoluția din 8 ianuarie 2020, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La 31 ianuarie 2020 (data depunerii la oficiul poștal), intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare; pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, la 21 februarie 2020.

Prin raportul întocmit la 16 decembrie 2019, s-a reținut că recursul nu este admisibil, față de prevederile art. 4 alin. (4) și alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 și art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Conform rezoluției din 4 mai 2020, raportul a fost comunicat părților la 18, respectiv 19 mai 2020, potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Părțile nu și-au exprimat poziția procesuală față de concluziile raportorului, prin formularea unor puncte de vedere la raport.

Prin rezoluția din 18 iunie 2020, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 16 iulie 2020.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (4) și alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 și art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. și a rămas, cu prioritate, în pronunțare asupra acesteia, conform art. 248 alin. (2) C. proc. civ.

Litigiul dedus judecății are ca obiect cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la 24 mai 2018, prin care reclamantul A. a solicitat, în baza dispozițiilor Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative abuzive de rechiziționare și naționalizare a bunurilor mobile, respectiv utilaje, unelte și materiale, ce făceau parte din inventarul fabricii de melițat cânepă "C." Nădlac; acordarea despăgubirilor, constând în contravaloarea bunurilor mobile confiscate urmare unei măsuri administrative cu caracter politic, abuzive, anume a inventarului Întreprinderii "C." Nădlac (utilaje industriale, materiale, scule).

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiunea întemeiată pe dispozițiile acestui act normativ este imprescriptibilă și scutită de taxă judiciară de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

Alin. (6) al aceluiași articol stipulează că "Hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

Dispoziții similare se regăsesc și în art. 5 alin. (2) din lege, cu privire la cererile de despăgubiri - "Hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului, care este de competența curții de apel, și sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București."

Conform art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară; (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară".

În cauză, astfel cum s-a arătat, reclamantul a învestit instanța de fond cu soluționarea cererii de chemare în judecată la 24 mai 2018, dată când erau în vigoare dispozițiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Astfel, în situația de față sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012, cu referire la art. 4 alin. (4) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care se constată că decizia nr. 194 din 10 octombrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă nu are deschisă calea de atac a recursului, fiind definitivă.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

De asemenea, instanța are în vedere și prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care consacră principiul legalității căilor de atac, principiu cu valoare constituțională prevăzut în art. 129 din Constituția României, conform căruia dreptul părților interesate de a ataca hotărârile judecătorești se poate exercita numai în condițiile legii.

Coroborând dispozițiile legale anterior menționate, pentru considerentele expuse, în baza art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 194 din 10 octombrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 194 din 10 octombrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iulie 2020.