ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4031/2018

Ședința publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Arad la data de 26.09.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței să constate stinse obligațiile născute din contractul de credit nr. x din data de 16.10.2007, precum și a actelor adiționale încheiate cu B. S.A., obligarea pârâtei să calculeze și să restituie sumele de bani încasate în plus față de contravaloarea imobilului ipotecat și vândut prin licitație publică, situat în municipiul Arad, str. x, imobil aflat la data vânzării în proprietatea reclamantei și a soțului acesteia, înscris în CF nr. x 7-C 1-Ul Arad (CF vechi x), nr. top. x 1-2048/9/XXX, în suprafață de 88 mp, compus din 3 camere, baie, bucătărie, cam. alimente, debara, antreu, grup sanitar, balcon), sume recuperate pe calea executării silite prin poprire asupra veniturilor acesteia, cât și ale soțului său, numitul C., decedat la data de 05.01.2016, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, se invocă dispozițiile art. 4, 5 și 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul stingerii datoriilor născute din contractul nr. x/16.10.2007 cu actele adiționale ce fac parte integranta din acesta; respingerea petitului privind calcularea si restituirea sumelor încasate și distribuite creditorului în procedura execuțională, după valorificarea imobilului situat in mun. Arad, str. x. bl. 56. sc. C. jud. Arad, precum și al capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimata arată că cererea de chemare în judecată, deși a fost calificată în acțiune în constatarea dării în plată, conform art. 5 din Legea nr. 77/2016 este o acțiune în stingere//remitere datorie, întemeiată pe art. 8 alin. 5 din același act normativ.

Prin sentința civilă nr. 426 din data de 27.01.2017 pronunțată în dosar nr. x/2016, Judecătoria Arad a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. având ca obiect acțiune în constatarea dării în plată și, în consecință: a constatat stinse obligațiile izvorâte din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din data de 16.10.2007, precum și a actelor adiționale care fac parte integrantă din acesta; a respins în rest cererea reclamantei.

Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât contestatoarea A. cât și intimata B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 4 din 17.01.2018, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii, contestatoarea A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, iar, în consecință, admiterea cererii de chemare in judecată și în ce privește capătul 2 din cerere.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 19 aprilie 2018.

Prin rezoluția din data de 9 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Timișoara, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Arad, în apel, într-o cerere având ca obiect o contestație în baza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, respectiv o decizie pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Potrivit dispozițiilor art. 94 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având ca obiect contestația în baza Legii nr. 77/2016, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de contestatoarea A. împotriva deciziei civile nr. 4 din 17 ianuarie 2018, pronunțate de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2018.