ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ 19.01.2015

Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015

HOTĂRÂRE

19.01.2015

CAMERĂ

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015

19 ianuarie 2015

29 septembrie 2021

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Decizie nr. 1/2015 Dosar nr. 29/1/2014/HP/P

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 105 din 10/02/2015

Corina Michaela Jîjîie – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Completului

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Luciana Mera – judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu – judecător la Secţia penală – judecător-raportor

Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu – judecător la Secţia penală

Ioana Alina Ilie – judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir – judecător la Secţia penală

Claudia Nicoleta Nedelea – magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La şedinţa de judecată a participat doamna Claudia Nicoleta Nedelea, magistrat-asistent în cadrul secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul procuror Cosmin Grancea din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii. În acest context, a arătat că la nivelul instanţelor naţionale s-au conturat următoarele opinii:

Cu privire la prima problemă de drept supusă dezlegării, în opinie majoritară, s-a susţinut că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal reprezintă o formă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

În a doua opinie exprimată s-a apreciat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă.

În a treia opinie exprimată s-a apreciat că în conţinutul art. 308 din Codul penal este descrisă o infracţiune autonomă, arătându-se că acest text de lege reglementează o infracţiune de sine stătătoare, şi anume delapidarea săvârşită de un funcţionar care nu este funcţionar public, şi nu reprezintă o cauză de reducere a pedepsei şi nici o formă atenuată a infracţiunii în discuţie.

Cu privire la a doua problemă de drept supusă dezlegării, în opinie majoritară, s-a apreciat că pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

În opinie minoritară s-a considerat că pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

Magistratul-asistent a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai învederat că la data de 12 decembrie 2014 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.725/C/3402/III-5/2014 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei Judiciare – Serviciul judiciar penal a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză, fiind depuse şi concluzii scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, prealabil discutării problemei de drept ridicate de Curtea de Apel Oradea, va face referiri cu privire la admisibilitatea sesizării. În acest sens a susţinut că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, având în vedere că sesizarea a fost formulată de un complet al Curţii de Apel Oradea, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, cauza se află în cursul judecăţii, chestiunea de drept supusă dezlegării nu a mai făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, iar de lămurirea acesteia depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Pe fondul problemei de drept supuse dezlegării a arătat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal prevede, într-o formă unică, variante atenuate ale unora dintre infracţiunile de corupţie şi de serviciu. În primul alineat al articolului este definit subiectul activ al variantei atenuate – funcţionarul privat, iar în alineatul doi este prevăzută sancţiunea aplicabilă infracţiunilor al căror subiect activ este funcţionarul privat.

A precizat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o normă de referire care conţine sancţiunea şi un element de dispoziţie, acela referitor la subiectul activ, fiind incomplet cu privire la acel element al dispoziţiei referitor la regula de conduită impusă. Sub acest aspect, art. 308 se va completa prin preluarea regulilor de conduită, a dispoziţiei din articolele la care se face referire în primul alineat al articolului. Aşadar, art. 308 din Codul penal, atât prin elementele pe care le conţine, cât şi prin acelea la care face referire, reglementează condiţiile în care anumite fapte constituie infracţiuni, respectiv conţinutul juridic al acestora.

Pentru aceste motive, reprezentantul Ministerului Public a arătat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunilor prevăzute de art. 289-292, 295, 297, 301 şi 304 din acelaşi cod.

De altfel, ori de câte ori legiuitorul a reglementat cauze de reducere a pedepsei, le-a calificat ca atare prin denumirea marginală a articolului care le prevede. În acest sens exemplifică art. 172 din Codul penal anterior, art. 411 din Codul penal actual sau art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Prin urmare, dacă voinţa legiuitorului ar fi fost în sensul caracterizării art. 308 din Codul penal drept o cauză de reducere a pedepsei, aceasta ar fi fost prevăzută expres. Pe de altă parte, reprezentantul Ministerului Public a subliniat că art. 308 din Codul penal are corespondent în art. 258 alin. 1 din Codul penal anterior. Or, în doctrina anterioară, aceste dispoziţii au fost întotdeauna analizate în cadrul infracţiunilor la care se făcea referire (art. 246, 247, 250 din Codul penal anterior), în secţiunile privind conţinutul juridic al acestor infracţiuni (cele referitoare la subiectul activ, respectiv referitoare la sancţiune). Analiza acestor dispoziţii confirmă concluzia că acestea reprezentau variante atenuate ale infracţiunilor la care se făcea referire.

Concluzionând, a solicitat instanţei să pronunţe o soluţie prin care să se stabilească că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

Referitor la a doua problemă de drept supusă dezlegării privind modul de calcul al termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 295 din Codul penal coroborat cu art. 308 din acelaşi cod, a arătat că rezolvarea acesteia derivă din interpretarea anterior dezvoltată, astfel că, întrucât art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare, la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale relevante sunt avute în vedere limitele de pedeapsă reduse potrivit art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Prin urmare, termenul de prescripţie a răspunderii penale va fi de 5 ani, conform dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse cuprinse între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Pentru aceste considerente, a solicitat instanţei să constate că sesizarea este admisibilă şi să pronunţe o soluţie concordantă cu cele precizate atât oral, cât şi în concluziile scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, rămânând în pronunţare asupra sesizării formulate.

După care,

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 20 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.819/271/2009*, Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 1.819/271/2009* al Curţii de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori

Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost sesizată să examineze recursurile declarate de către inculpaţii M.G., T.G. şi C.I. şi de către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscal, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, în reprezentarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva Deciziei penale nr. 5/A din data de 8 noiembrie 2013, pronunţată de către Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 1.819/271/2009, prin care s-a modificat Sentinţa penală nr. 1.697 din data de 27 decembrie 2012, pronunţată de către Judecătoria Oradea, în Dosarul nr. 1.819/271/2009.

Prin Sentinţa penală nr. 1.697 din data de 27 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.819/271/2009 de Judecătoria Oradea, s-a dispus – în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior – încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului M.G., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat pentru participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 31 alin. 2 raportat la art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior (faptă cu privire la care s-a dispus extinderea procesului penal) în art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia s-a dispus condamnarea inculpatului M.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani.

În baza art. 71 alin. 2 din Codul penal anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului T.G. pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a încetat procesul penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică din art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior (pentru care s-a extins procesul penal) în art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia inculpatul T.G. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.I. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior (pentru care s-a extins procesul penal) în art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia inculpatul C.I. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani.

În baza art. 71 alin. 2 din Codul penal anterior i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 14 şi 346 din Codul de procedură penală anterior cu referire la art. 998 din Codul civil anterior inculpatul M.G. a fost obligat la plata sumei de 13.243 lei către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În baza art. 118 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior s-a confiscat în favoarea statului suma de 787.054,63 lei de la inculpatul M.G.

În baza art. 348 şi 445 din Codul de procedură penală anterior s-a dispus anularea unor facturi fiscale.

În baza art. 189 din Codul de procedură penală anterior s-a dispus virarea din fondul Ministerului Justiţiei în contul Baroului de Avocaţi Bihor a sumei de 300 lei, reprezentând onorariu pentru apărător din oficiu, conform Delegaţiei nr. 1.750 din 30 martie 2009, şi a sumei de 200 lei, reprezentând onorariu pentru apărător din oficiu, conform Delegaţiei nr. 3.039 din 29 mai 2012.

În baza art. 191 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior fiecare dintre inculpaţi a fost obligat la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuielile judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii M.G., T.G., C.I. şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Prin Decizia penală nr. 5/A din 8 noiembrie 2013 a Tribunalului Bihor, pronunţată în Dosarul nr. 1.819/271/2009, cu majoritate, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală anterior a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală anterior au fost admise apelurile declarate de inculpaţii M.G., T.G. şi C.I. împotriva aceleiaşi sentinţe penale pe care a modificat-o în sensul că a înlăturat dispoziţia instanţei de fond de condamnare a inculpaţilor M.G., T.G. şi C.I. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior, precum şi dispoziţia de aplicare a pedepselor complementare şi accesorii.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei inculpatului M.G. de către instanţa de fond (pentru care s-a extins procesul penal) din infracţiunea prevăzută de art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior în infracţiunea prevăzută de art. 215

alin. 1 şi 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia a fost condamnat inculpatul M.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani, conform art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei inculpatului T.G. de către instanţa de fond (pentru care s-a extins procesul penal) din infracţiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215

alin. 1 şi 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia inculpatul T.G. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare şi i s-a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani, conform art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei inculpatului C.I. de către instanţa de fond (pentru care s-a extins procesul penal) din infracţiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215

alin. 1 şi 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul C.I. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi i-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani, conform art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 71 alin. 2 din Codul penal anterior, s-a aplicat inculpaţilor pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepselor principale.

A fost redus cuantumul sumei confiscate în favoarea statului de la inculpatul M.G. de la 787.054,63 lei la suma de 654.059,7 lei.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior, partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost obligată la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare în apel, restul cheltuielilor judiciare în apel rămânând în sarcina statului, în baza art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală anterior.

În conformitate cu art. 189 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior, s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Bihor a sumei de 300 lei cu titlu de onorariu apărător din oficiu, conform delegaţiei pentru asistenţă judiciară obligatorie nr. 3.408 din 6 august 2013.

În opinie separată, un membru al completului de judecată a opinat în sensul admiterii apelurilor declarate de inculpaţii M.G., T.G. şi C.I., al respingerii solicitării parchetului de extindere a procesului penal în baza art. 336 din Codul de procedură penală anterior, al încetării procesului penal în baza art. 10 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală anterior (lipsa condiţiei prevăzute de lege necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 215

din Codul penal anterior) şi al menţinerii dispoziţiilor primei instanţe pentru încetarea procesului penal în baza art. 10 alin 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior.

Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că infracţiunea de delapidare constă în aceea că, pe parcursul anilor 2001-2002, inculpatul M.G. (în calitate de administrator şi asociat al S.C. C. Com – S.R.L. Oradea), beneficiind de complicitatea inculpaţilor T.G. (în calitate de administrator al S.C. U. D. – S.R.L.) şi C.I. (în calitate de administrator al S.C. C. Com – S.R.L. şi S.C. S. – S.R.L.), sub pretextul plăţii a 46 din cele 61 de facturi fiscale care atestau achiziţii fictive de către S.C. C. Com – S.R.L., şi-a însuşit sumă totală de 654.059,7 lei din conturile S.C. C. Com – S.R.L., virând aceste sume fie prin ordine de plată, fie efectuând plăţi în numerar, fie întocmind proces-verbal de compensare cu S.C. C. – S.R.L., S.C. S. – S.R.L., S.C. Z. Com – S.R.L. şi S.C. U. D. – S.R.L.

Împotriva Deciziei penale nr. 5/A din 8 noiembrie 2013 a Tribunalului Bihor au declarat recurs inculpaţii M.G., T.G., C.I. şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare în reprezentarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

La data de 17 octombrie 2014, Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a pune în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în sensul lămuririi chestiunilor ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 20 octombrie 2014 a fost pusă în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinându-se următoarele:

La termenul de judecată din 21 noiembrie 2011, apărătorii inculpaţilor au invocat excepţia prescripţiei răspunderii penale în cauză, cu privire la toate infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, respectiv infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior, fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, însă instanţa de fond a amânat pronunţarea pe excepţia invocată pentru data de 12 decembrie 2011, când a decis că asupra excepţiei invocate urmează să se pronunţe după terminarea cercetării judecătoreşti, odată cu soluţionarea pe fond a cauzei.

La termenul de judecată din 23 aprilie 2012, instanţa de fond a pus în discuţie cererea pentru extinderea procesului penal faţă de inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior şi mai apoi a procedat la extinderea procesului penal.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2012, instanţa de fond a pus în discuţie cererea pentru schimbarea încadrării juridice a infracţiunii pentru care s-a extins procesul penal, respectiv din art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior în art. 215

alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

Instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept supusă dezlegării a arătat că, având în vedere dispoziţiile art. 187 din Codul penal din care rezultă că prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, văzând şi dispoziţiile art. 308 alin. (2) din Codul penal privind limitele de pedeapsă care fac trimitere la infracţiunea de bază prevăzută de art. 295 din Codul penal, neexistând posibilitatea exercitării unui recurs în casaţie ca urmare a judecării cauzei în recurs, văzând şi opiniile diferite ale membrilor completului de judecată din apel expuse anterior, precum şi punctele de vedere ale Ministerului Public şi părţilor din cauză, raportat la aplicarea art. 5 din Codul penal şi data comiterii presupuselor infracţiuni, se impune interpretarea textelor de lege din partea instanţei supreme cu efecte obligatorii pentru toate organele judiciare.

S-a arătat, de asemenea, că interpretarea textelor legale de mai sus are efect direct cu privire la termenul de prescripţie a răspunderii penală, care se va calcula în funcţie de calificarea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 308 din Codul penal ca fiind o infracţiune autonomă, o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei cu o treime faţă de limitele formei de bază.

Totodată, având în vedere că problema supusă dezbaterii este similară cu interpretarea art. 258 din Codul penal din 1968 care prevedea că pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute de art. 246-250 din Codul penal din 1968, comise de către alţi sau ceilalţi funcţionari, maximul pedepselor se reduce cu o treime şi întrucât nu a existat un recurs în interesul legii care să stabilească durata termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru aceste infracţiuni, iar în jurisprudenţa actuală nu a fost identificată o speţă similară cu cea din prezenta cauză, s-a apreciat că demersul instanţei nu pare lipsit de utilitate.

A mai menţionat Curtea de Apel Oradea că, întrucât problema de drept supusă examinării priveşte fondul cauzei şi a intervenit în etapa dezbaterilor cauzei, precum şi pentru respectarea principiilor legalităţii şi echităţii care cârmuiesc procesele penale, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, se impune suspendarea judecării cauzei în recurs.

Prin urmare, instanţa de recurs a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an 4 luni închisoare şi 4 ani 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

III. Dispoziţii legale incidente

Art. 295 din Codul penal – Delapidarea

„(1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

(2) Tentativa se pedepseşte.”

Art. 308 din Codul penal – Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane

„(1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.”

Art. 154 din Codul penal – Termenele de prescripţie a răspunderii penale

„(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.

(3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

(4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului.”

IV. Punctul de vedere al Curţii de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită:

Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a considerat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării acestor chestiuni de drept, având în vedere dispoziţiile art. 187 din Codul penal din care rezultă că prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, văzând şi dispoziţiile art. 308 alin. (2) din Codul penal privind limitele de pedeapsă care fac trimitere la infracţiunea de bază prevăzută de art. 295 din Codul penal, raportat la aplicarea art. 5 din Codul penal şi data comiterii presupuselor infracţiuni.

De asemenea, a menţionat că interpretarea textelor legale de mai sus are efect direct asupra termenului de prescripţie a răspunderii penală, care se va calcula în funcţie de calificarea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 308 din Codul penal ca fiind o infracţiune autonomă, o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei cu o treime faţă de limitele formei de bază.

Potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, unul dintre membrii completului de judecată a precizat punctul său de vedere, în sensul că în cazul infracţiunii de delapidare în varianta prevăzută de art. 308 din Codul penal cu referire la art. 295 din acelaşi cod reducerea prevăzută de art. 308 alin. (2) din Codul penal care prevede că limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime are influenţă şi în privinţa stabilirii termenelor de prescripţie a răspunderii penale conform art. 154 din Codul penal, termenul de prescripţie fiind – într-o asemenea situaţie – cel stabilit în art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal cu referire la art. 154 alin. (4) din Codul penal.

De asemenea, un alt membru al completului de judecată a adus la cunoştinţă punctul său de vedere, acesta constând în faptul că pedeapsa prevăzută de lege este cea prevăzută în textul art. 295 din Codul penal, limitele acesteia fiind forme atenuante care nu au influenţă asupra reducerii termenului de prescripţie.

V. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Inculpaţii M.G., T.G. şi C.I. nu au formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum aveau posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat următoarele opinii:

Cu privire la prima problemă de drept supusă dezlegării, într-o opinie majoritară exprimată s-a susţinut că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal reprezintă o formă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal. În susţinerea acestei opinii s-a avut în vedere conţinutul art. 308 din Codul penal, intitulat „Infracţiuni de corupţie şi serviciu comise de alte persoane”, care face trimitere la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi care nu defineşte o altă infracţiune autonomă, cu alt conţinut constitutiv sau cu altă denumire diferită de cea de delapidare prevăzută de art. 295 din Codul penal.

Printre argumentele aduse în susţinerea acestei opinii s-a invocat că în legea penală o faptă este incriminată fie într-o singură variantă, fie în mai multe variante: tip sau de bază, agravată sau atenuată.

Norma de incriminare a variantei-tip a unei fapte descrie condiţiile obiective şi subiective care se cer îndeplinite cumulativ pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. Inexistenţa uneia dintre aceste condiţii face ca fapta săvârşită în concret să nu corespundă modului legal şi, în consecinţă, să nu fie infracţiune.

Varianta agravată sau atenuată a unei infracţiuni presupune mai întâi condiţiile conţinutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanţiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecţii faptei ori la locul şi timpul săvârşirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă.

De regulă, toate variantele de incriminare a unei fapte (tip, agravată, atenuată) sunt descrise în acelaşi text, dar în alineate diferite (a se vedea determinarea sau înlesnirea sinuciderii – art. 191; traficul de persoane – art. 210; violul – art. 218; înşelăciunea – art. 244 etc.), ori în texte distincte (de exemplu, furtul simplu – art. 228; furtul calificat – art. 229; tâlhăria simplă – art. 233; tâlhăria calificată – art. 234; bancruta simplă, bancruta frauduloasă etc.).

De asemenea, s-a evidenţiat că la infracţiunile de corupţie şi de serviciu prevăzute în titlul V al Codului penal, partea specială, legiuitorul, pentru economie de text şi evitarea unor repetări sau suprapuneri, a procedat la incriminarea variantelor agravate, când unele dintre aceste fapte au produs consecinţe deosebit de grave, într-un text unic situat la finele incriminării grupului de fapte de corupţie şi de serviciu, în art. 309; la fel a procedat legiuitorul şi în legătură cu incriminarea acestor fapte într-o variantă atenuată, în art. 308 alin. (1) din Codul penal, determinată de faptul că subiectul activ nemijlocit este o altă persoană decât funcţionarul public.

Aşadar, în art. 308 alin. (1) din Codul penal este prevăzută o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare, imprimându-se acesteia o gravitate în abstract mai redusă datorită faptului că subiectul activ nemijlocit este un particular, şi nu un funcţionar public.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a mai precizat că nu poate fi vorba despre o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, întrucât în această variantă atenuată calitatea de subiecţi activi nemijlociţi o au persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal, astfel că legiuitorul a considerat că este vorba despre un pericol social redus dacă fapta este săvârşită de aceste persoane, iar nu de funcţionari publici, care sunt subiecţi activi în cadrul variantei de bază a infracţiunii. Astfel, pentru varianta atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute la art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal, limitele de pedeapsă ale pedepsei închisorii se reduc cu o treime, minimul special fiind de 1 an şi 4 luni, iar maximul de 4 ani şi 8 luni.

Totodată, în sprijinul acestei opinii s-a apreciat că nu poate fi vorba nici despre o infracţiune autonomă, având în vedere că art. 308 face trimitere la art. 295 din Codul penal, iar singurul element de diferenţiere dintre infracţiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal şi cea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal este dată de persoanele care au calitatea de subiecţi activi nemijlociţi ai infracţiunii, legiuitorul apreciind că faptele săvârşite de alţi funcţionari decât cei publici se impun a fi sancţionate mai puţin drastic.

Punctul de vedere în sensul că prevederile art. 308 din Codul penal reprezintă o formă atenuată a infracţiunii de delapidare a mai fost argumentat şi prin aceea că:

– art. 308 din Codul penal nu are în vedere alte valori sociale faţă de cele ocrotite de art. 295 alin. (1);

– art. 308 din Codul penal nu prevede un alt element material faţă de elementul material alternativ (însuşirea, folosirea, traficarea. . .) al infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal;

– art. 308 din Codul penal reprezintă o extindere a categoriilor de persoane care pot fi subiecţi activi ai infracţiunii prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal, precum şi al altor infracţiuni de serviciu;

– art. 295 alin. (1) se raportează la art. 308 din Codul penal, nu invers;

– art. 308 din Codul penal nu poate fi perceput ca o simplă cauză de reducere a limitelor de pedeapsă în condiţiile în care scopul principal al existenţei respectivului articol a fost circumstanţierea subiectului activ al infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal, reducerea pedepsei fiind subsidiară.

În a doua opinie exprimată s-a apreciat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă.

În susţinerea acestei opinii s-a subliniat că singurul element de diferenţiere dintre art. 308 din Codul penal şi art. 295 din Codul penal este reprezentat de calitatea subiectului activ al infracţiunii, art. 308 din Codul penal stabilind că norma de incriminare prevăzută de art. 295 din Codul penal nu se aplică numai funcţionarilor publici, ci şi persoanelor care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice, în acest caz limitele de pedeapsă reducându-se cu o treime.

Având în vedere modalitatea de redactare a textului, nu se poate vorbi despre o infracţiune autonomă sau despre o formă atenuată a infracţiunii de delapidare în cazul art. 308 din Codul penal, ci despre o cauză de reducere a pedepsei.

În sprijinul opiniei că dispoziţiile art. 308 din Codul penal instituie doar o cauză de reducere a pedepsei care este legată de calitatea subiectului activ, s-a subliniat că acest aspect rezultă din chiar cuprinsul alin. (2) al art. 308 în care se menţionează că limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Aşadar, s-a arătat că nu poate fi vorba de o infracţiune autonomă, deoarece, pe de o parte, articolul de lege menţionat nu incriminează nicio faptă reprobabilă, iar pe de altă parte, trimiterile din textul articolului la dispoziţiile ce incriminează o serie de infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu îl fac să fie dependent de acele infracţiuni.

Totodată, în sprijinul aceleiaşi opinii s-a argumentat că nu poate fi vorba nici de o formă atenuată a infracţiunii, deoarece cauza de atenuare a pedepsei nu se regăseşte în conţinutul constitutiv al infracţiunii în discuţie sau în cadrul elementelor de tipicitate, ci doar în calitatea subiectului activ, împrejurare ce nu caracterizează în mod intrinsec fapta imputabilă.

În a treia opinie exprimată s-a apreciat că în conţinutul art. 308 din Codul penal este descrisă o infracţiune autonomă.

În formularea acestei opinii a fost avută în vedere, în primul rând, denumirea marginală a art. 308 din Codul penal: „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane”. Din această denumire marginală rezultă că legiuitorul a intenţionat să reglementeze o infracţiune, şi nu o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei. Această modalitate de redactare este diferită de cea din reglementarea corespunzătoare existentă în vechiul Codul penal – art. 258: „Fapte săvârşite de alţi funcţionari” şi denotă intenţia legiuitorului de a se îndepărta şi de a clarifica reglementarea anterioară.

Aşadar, din redactarea diferită a notelor marginale din noul şi, respectiv, vechiul Codul penal rezultă că legiuitorul a intenţionat să reglementeze în art. 308 din Codul penal o infracţiune autonomă.

În al doilea rând, s-a avut în vedere că, potrivit teoriei generale a infracţiunii, condiţiile referitoare la subiecţii infracţiunii (în speţă, subiectul activ) fac parte din însuşi conţinutul infracţiunii, nefiind doar elemente de atenuare/agravare a răspunderii penale. Condiţiile referitoare la subiecţii infracţiunii (în speţă, subiectul activ) sunt necesare tocmai pentru ca fapta să constituie infracţiune, iar în lipsa lor răspunderea penală nu va fi atenuată/agravată, ci nu va putea fi atrasă, faţă de principiul legalităţii incriminării [art. 1 alin. (2) din Codul penal].

Or, în cazul formelor atenuate ale infracţiunii sau în situaţia cauzelor de reducere a pedepsei, răspunderea penală este atrasă, însă va fi atenuată. De aceea, reglementarea din art. 308 din Codul penal instituie o infracţiune, şi nu o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei. Pe de altă parte, au fost avute rezerve faţă de sintagma „infracţiune autonomă” utilizată în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această sintagmă s-a apreciat că nu are o consacrare legală, fiind definită în mod diferit în doctrina juridică (a se vedea critica din F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. vol. I, Editura C.H. Beck, 2008, p. 145), şi poate crea dificultăţi de înţelegere şi aplicare, în măsura în care s-ar susţine că în aplicarea art. 308 din Codul penal nu trebuie avute în vedere art. 289-292, 295, 297-301, 304 (de exemplu, s-ar putea ajunge la concluzia că luarea de mită săvârşită de o persoană ce exercită temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare în cadrul oricărei persoane juridice – art. 308 din Codul penal – nu este de competenţa materială a tribunalului, aşa cum este infracţiunea din art. 289 din Codul penal – concluzie care, în mod evident, nu poate fi primită).

De aceea se apreciază că art. 308 din Codul penal reglementează o infracţiune (nu o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei), nefiind necesară sintagma „infracţiune autonomă”.

Într-o altă ordine de idei, s-a arătat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal nu constituie o cauză de reducere a pedepsei, ci aceste dispoziţii legale reglementează o infracţiune de sine stătătoare, al cărei subiect activ calificat este un funcţionar care nu face parte din categoria limitativ enumerată de dispoziţiile art. 175 din Codul penal, în sensul că nu este un funcţionar public.

S-a argumentat că, întrucât singura condiţie prevăzută de art. 308 din noul Codul penal a cărei îndeplinire determină reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 295 din noul Cod penal vizează o anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii de delapidare care astfel devine un subiect activ calificat, aşa cum se cere în norma de bază, respectiv în art. 295 din Codul penal, concluzia de mai sus este evidentă.

Drept urmare, s-a subliniat că acest text de lege reglementează o infracţiune de sine stătătoare, şi anume delapidarea săvârşită de un funcţionar care nu este funcţionar public, şi nu reprezintă o cauză de reducere a pedepsei care să determine, conform art. 187 din noul Codul penal, calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 295 din noul Codul penal.

Pe de altă parte, s-a observat că textul art. 187 din Codul penal preia întocmai textul art. 141

din vechiul Codul penal, în ceea ce priveşte stabilirea înţelesului expresiei de „pedeapsă prevăzută de lege”.

De asemenea, s-a precizat că o astfel de argumentaţie este susţinută şi de principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din noul Codul penal, potrivit căruia pedepsele aplicabile persoanelor care au săvârşit infracţiuni sunt cele prevăzute de legea penală. Or, după cum s-a menţionat, legea penală, conform art. 308 alin. (2) din noul Codul penal, prevede explicit că, în cazul prevăzut de art. 308 alin. (1) din noul Codul penal, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Atât timp cât textul art. 308 din Codul penal instituie o condiţie referitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal, care nu se regăseşte în norma de bază menţionată, respectiv instituie o condiţie vizând latura subiectivă a acestei infracţiuni în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ, de funcţionar, este evident că nu se poate aprecia că acest text reprezintă o cauză de reducere a pedepsei, raportul dintre cele două dispoziţii legale, art. 295 din Codul penal şi art. 308 din Codul penal, fiind cel de la gen la specie.

Cu privire la a doua problemă de drept supusă dezlegării, într-o opinie majoritară, s-a apreciat că pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

În sprijinul acestei păreri, într-o primă ipoteză, s-a arătat că stabilirea termenului de prescripţie pentru această infracţiune este în strânsă legătură cu dezlegarea de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborate cu ale art. 295 alin. 1 din Codul penal. Or, în art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal este incriminată delapidarea într-o variantă atenuată, ale cărei limite speciale ale pedepsei prevăzute la varianta-tip consacrată în art. 295 alin. (1) din Codul penal se reduc cu o treime. Prin urmare, limitele speciale ale pedepsei pentru infracţiunea de delapidare varianta-tip prevăzută în art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal sunt 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal se calculează potrivit art. 154 alin. (1) d

§ Cauze similare