Decizia nr. 6 din 16 mai 2016

Problema de drept care a generat practica neunitară Colegiul de conducere al Curţii Militare de Apel, prin Adresa nr. A2444 din 23 decembrie 2015, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, pentru a se pronunţa asupra următoarei probleme de drept ce a primit soluţionări diferite la nivelul completelor de apel din cadrul instanţei: „stabilirea întinderii efectelor Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale a României, după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, cu referire la infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal.”

Examenul jurisprudenţei Curţii Militare de Apel 2.1. Într-o primă interpretare, unele complete de judecată ale Curţii Militare de Apel au reţinut că prin declararea ca neconstituţională a sintagmei „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul art. 336 alin. (1) din Codul penal nu se realizează o dezincriminare a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, fapta respectivă rămânând incriminată chiar şi în lipsa unei intervenţii din partea legiuitorului după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732/2014. Singura consecinţă produsă prin absenţa intervenţiei legiuitorului rezidă în faptul că stabilirea îmbibaţiei alcoolice nu se mai face pe baza valorii pe care o are alcoolemia la momentul prelevării mostrelor biologice, ci în funcţie de valoarea alcoolemiei din timpul conducerii vehiculului pe drumurile publice. 2.2. Într-o a doua interpretare s-a reţinut că după data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732/2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv 27 ianuarie 2015, instanţa va constata că sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind aplicarea legii penale de dezincriminare, astfel încât, deşi fapta imputată există, aceasta nu mai este prevăzută de legea penală, ipoteză prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, care prin aplicarea art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală atrage achitarea inculpatului.

Opinia Colegiului de conducere al Curţii Militare de Apel este în sensul că, prin declararea ca neconstituţională a sintagmei „la momentul prelevării mostrelor biologice”, nu s-a realizat o dezincriminare a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, aceasta fiind, de altfel, şi opinia majorităţii judecătorilor instanţei.

Punctul de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii Militare de Apel, întrucât pe calea recursului în interesul legii nu pot fi interpretate efectele deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că instanţele judecătoreşti sunt chemate să le aplice la cazul dedus judecăţii, într-un mod conform cu considerentele acestora. Un alt argument în susţinerea soluţiei de respingere îl reprezintă, în opinia Ministerului Public, şi împrejurarea că problema de drept semnalată de instanţa militară nu a primit în practică dezlegări diferite, în condiţiile în care hotărârile judecătoreşti provin de la aceeaşi instanţă. În acest sens, examenul jurisprudenţei naţionale în materie a evidenţiat existenţa unei interpretări unitare a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014, instanţele judecătoreşti pronunţând, prin hotărâri definitive, soluţii de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, relevante în acest sens fiind cele 802 din cele 805 anexe transmise de Ministerul Public. Ca atare, instanţele au stabilit că declararea neconstituţională a sintagmei „la momentul prelevării mostrelor biologice” nu a avut drept consecinţă dezincriminarea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, ci doar o modificare a textului, în sensul înlăturării din cuprinsul său a prevederilor neconforme cu legea fundamentală. În aceste condiţii se constată că, într-o opinie unanimă, instanţele judecătoreşti au reţinut ca relevantă valoarea alcoolemiei din momentul conducerii vehiculului, întrucât data săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal este cea a depistării în trafic a conducătorului auto, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte 0,80g/l pur sânge. Din analiza hotărârilor de achitare cuprinse în anexele transmise de Ministerul Public a rezultat că soluţiile definitive de achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe au fost întemeiate doar pe insuficienţa probatoriului în determinarea alcoolemiei la momentul conducerii vehiculului. Prin excepţie, la nivelul Curţii Militare de Apel au fost pronunţate, de acelaşi complet, un număr de trei hotărâri definitive de achitare, întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, în cuprinsul cărora s-a reţinut că, după data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014, art. 336 alin. (1) din Codul penal nu mai conţine condiţia de incriminare în ceea ce priveşte momentul la care este necesară existenţa îmbibaţiei alcoolice în sânge, pentru a se putea constata întrunirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii. Contrar acestei opinii, în cadrul aceleiaşi instanţe au fost identificate două decizii date de complete diferite, în calea de atac a apelului, prin care s-au pronunţat soluţii de condamnare sau, după caz au fost menţinute asemenea soluţii pentru săvârşirea infracţiunii incriminate de art. 336 alin. (1) din Codul penal.

Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor a opinat în sensul că recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii Militare de Apel nu este admisibil, întrucât nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, având în vedere că la nivelul instanţelor judecătoreşti nu există practică neunitară cu privire la problema sesizată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi dispoziţiile legale aplicabile în materie, reţine următoarele: Dispoziţiile legale relevante: a) Codul penal Art. 336. – Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe „(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. […]” b) Codul de procedură penală Art. 471. – Cererea de recurs în interesul legii „(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. (2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii. (3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti.” Art. 472. – Condiţiile de admisibilitate „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere.” Jurisprudenţa Curţii Constituţionale: Prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, s-a decis că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, întrucât „lipseşte de previzibilitate norma de incriminare, în condiţiile în care principiul respectării legilor şi cel al legalităţii incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale. (…) Elementul material al laturii obiective a infracţiunii reglementate de art. 336 alin. (1) din Codul penal se realizează prin acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Îmbibaţia alcoolică este procesul de pătrundere a alcoolului în sânge, consecinţa fiind provocarea unei stări de intoxicaţie (alcoolică). (…) Condiţia ca îmbibaţia alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge să existe la momentul prelevării mostrelor biologice plasează, astfel, consumarea infracţiunii la un moment ulterior săvârşirii ei, în condiţiile în care de esenţa infracţiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la momentul săvârşirii lor. Odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispoziţiile art. 336 din Codul penal, astfel încât, raportat la momentul prelevării mostrelor biologice, tragerea la răspundere penală nu se justifică. Stabilirea gradului de îmbibaţie alcoolică şi, implicit, încadrarea în sfera ilicitului penal în funcţie de momentul prelevării mostrelor biologice, care nu poate fi întotdeauna imediat următor săvârşirii faptei, constituie un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei făptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, în contradicţie cu normele constituţionale şi convenţionale mai sus menţionate.” Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală: Prin Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la „conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) Cod penal”, întrucât problema de drept astfel cum a fost ridicată prin încheierea de sesizare „se caracterizează printr-o doză mult prea mare de generalitate, ce împiedică identificarea exactă a chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită. În principiu, decelarea conţinutului constitutiv al unei infracţiuni implică, întotdeauna, o examinare esenţialmente teoretică a normei de incriminare, examinare plasată însă, mai degrabă, în sfera unei dezbateri doctrinare, ce nu se confundă, în mod evident, cu activitatea de interpretare efectivă a legii. Or, identificarea conţinutului constitutiv al infracţiunii deduse judecăţii nu comportă o veritabilă dificultate, dacă este rezultatul unei interpretări a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal în lumina cunoştinţelor de specialitate juridică şi a experienţei profesionale a magistratului, dar şi în contextul considerentelor Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale. Aceasta deoarece, la paragrafele 25-27 ale deciziei menţionate, elementele de conţinut constitutiv ale infracţiunii analizate sunt descrise cu o claritate ce nu lasă loc unui minim echivoc. În plus, în considerentele încheierii de sesizare, curtea de apel a reţinut ea însăşi, cu exactitate, forma actuală a normei de incriminare, cu toate elementele relevante de conţinut. (…) Efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii, demers pe deplin posibil şi în speţa de faţă.” Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că, în virtutea rolului său constituţional conferit de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, instanţa supremă asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură penală, respectiv recursul în interesul legii şi procedura pronunţării hotărârilor prealabile. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală aplicabile în materia recursului în interesul legii rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiţii de admisibilitate. Promovarea recursului în interesul legii se realizează de către unul dintre titularii prevăzuţi în mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerinţă ce este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanţa supremă a fost sesizată de către Colegiul de conducere al Curţii Militare de Apel. Cererea, aşa cum arată art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conţinut, respectiv enunţarea soluţiilor diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii, aspecte care formal se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări. Condiţia esenţială pentru promovarea recursului în interesul legii ce rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 472 din Codul de procedură penală o reprezintă existenţa unei probleme de drept soluţionată în mod diferit de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri definitive, ce trebuie dovedită prin anexarea acestora la cererea formulată de titularul sesizării. Raportând această din urmă cerinţă la datele concrete ale cauzei, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că ea nu este îndeplinită. Astfel, Colegiul de conducere al Curţii Militare de Apel şi-a fundamentat sesizarea pe trei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a dispus achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a dezincriminării acesteia prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, soluţii pronunţate la aceeaşi dată (15 octombrie 2015) şi de acelaşi complet de apel din cadrul instanţei militare, precum şi pe două decizii penale de condamnare intrate în puterea de lucru judecată date de complete diferite de la nivelul aceleaşi instanţe. Din cele menţionate rezultă că problema de drept supusă atenţiei completului competent să judece recursul în interesul legii nu a primit interpretări diferite în practica judiciară a instanţelor judecătoreşti la nivel naţional, aşa cum impun dispoziţiile art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 472 din Codul de procedură penală, ci a fost soluţionată diferit de către complete din cadrul aceleaşi instanţe, iar opinia că infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal a fost dezincriminată prin declararea ca neconstituţională a sintagmei „la momentul prelevării mostrelor biologice” a fost îmbrăţişată doar de un singur complet de apel. Această împrejurare se deduce şi din analiza anexelor 1- 805 ataşate punctului de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, transmis prin Adresa nr. 3.324/C/3.162/III-5/2015 din 2 martie 2016, care evidenţiază caracterul unitar al jurisprudenţei în materie, întrucât au fost identificate un număr de 802 soluţii definitive de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, pronunţate de instanţele judecătoreşti din ţară, ulterior datei de 27 ianuarie 2015, când a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69, Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014. Sub acelaşi aspect este de menţionat că din cele 805 hotărâri judecătoreşti transmise de Ministerul Public, doar trei au fost de achitare, fără ca acestea să se fundamenteze pe argumentul dezincriminări infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal ca efect al deciziei instanţei de contencios constituţional care face obiectul prezentei sesizări, ci pe caracterul insuficient al probatoriului cu privire la dovedirea valorii alcoolemiei stabilite de lege pentru existenţa acestei infracţiuni. De altfel, şi în jurisprudenţa instanţei supreme ulterioară datei de 27 ianuarie 2015 au fost identificate hotărâri de condamnare definitivă sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal. Mai mult, problema semnalată prin prezentul recurs în interesul legii a făcut şi obiectul unui recurs în casaţie în care s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, susţinându-se dezincriminarea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, cale de atac ce a fost respinsă ca nefondată. În acest context, Completul competent să judece recursul în interesul legii face trimitere la propria sa jurisprudenţă, respectiv Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 6 din 20 septembrie 2010 prin care a fost respinsă sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Craiova privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 283 alin. (1) lit. c) şi e) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, întrucât s-a constatat că „existenţa practicii neunitare este evidenţiată exclusiv prin hotărâri pronunţate de instanţele din raza Curţii de Apel Craiova, fără a se demonstra că astfel de situaţii s-au întâlnit şi la nivelul altor curţi de apel. În acest caz însă au fost stabilite alte modalităţi de rezolvare decât cea reglementată prin dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă. Jurisprudenţa neunitară existând la nivelul unei singure curţi de apel, rezolvarea divergenţelor de opinii în sensul unificării practicii judiciare se poate face prin discutarea problemei de drept în cadrul adunării generale, în condiţiile prevăzute de art. 51 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu completările şi modificările ulterioare, nefiind necesară punerea în mişcare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii.” Având în vedere argumentele expuse, se constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate reglementate de norma procesual penală în materia recursului în interesul legii, sens în care în temeiul art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală, raportat la dispoziţiile art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală, Completul competent să judece recursul în interesul legii va respinge ca inadmisibilă sesizarea Colegiului de conducere al Curţii Militare de Apel.