Decizia nr. 21 din 11 octombrie 2016

Decizia nr. 21 din 11 octombrie 2016

11 octombrie 2016

29 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 21/2016 Dosar nr. 2401/1/2016

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 884 din 04/11/2016

Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Geanina Cristina Arghir – judecător la Secţia penală

Daniel Grădinaru – judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan – judecător la Secţia penală

Ana-Maria Dascălu – judecător la Secţia penală

Leontina Şerban – judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu – judecător la Secţia penală

Mariana Ghena – judecător la Secţia penală

Anca-Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 15.074/118/2012, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispoziţiile art. 187 din Codul penal, sau asistenţa juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (2) şi (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice.”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27

5

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Mirela Cojocaru, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

5

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Irina Kuglay, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii, de către Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către unele dintre părţile civile, precum şi de către inculpatul R.A.

În continuare, a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai referat că în cadrul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând această problemă de drept, astfel cum rezultă din Adresa Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 964/C/1776/III-5/2016, şi că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut punctul de vedere exprimat în scris, în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 15.074/118/2012, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept deduse judecăţii este admisibilă, deşi antamează o problemă de procedură, întrucât de rezolvarea acestei probleme procedurale depinde soluţia care se va pronunţa cu ocazia judecării apelului, şi că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală sunt aplicabile şi în cazul persoanei juridice.

A arătat că principalul contraargument ce poate fi identificat împotriva acestei opinii este acela că lalit. a) a aceluiaşi articol sunt enumerate o serie de categorii de persoane pe care legiuitorul le consideră vulnerabile sau aflate în situaţii speciale, care ar reclama asistenţă juridică obligatorie în considerarea calităţii persoanei lor, cum ar fi minorii, deţinuţii etc., enumerare în care persoana juridică nu se regăseşte.

A susţinut că argumentul trebuie surmontat prin aceea că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală prevăd o serie de situaţii care, indiferent de calitatea persoanei, prin raportare la infracţiunea care face obiectul cauzei, reclamă asigurarea obligatorie a asistenţei juridice.

A considerat contraargumentul privind criteriul pedepsei, ce se regăseşte atât în concluziile formulate de părţi, cât şi în opiniile instanţelor, în sensul că legiuitorul ar avea în vedere doar consecinţa imediată, respectiv riscul ca o persoană să fie supusă unei detenţii pe o perioadă îndelungată, în ipoteza unei condamnări, şi că acest risc, respectiv acest criteriu nu se regăseşte în cazul persoanei juridice, nefondat, prin aceea că raţiunea art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu vizează doar urmarea pe care o poate avea o soluţie de condamnare, respectiv privarea de libertate a inculpatului, ci legiuitorul, când se referă la pedeapsa prevăzută de lege, are în vedere nu numai riscul unei detenţii îndelungate, ci şi natura infracţiunii şi împrejurarea că o infracţiune sancţionată cu o pedeapsă mai gravă este o infracţiune mai complexă, care reclamă o apărare calificată. Acest criteriu se verifică şi în privinţa persoanei juridice, întrucât gravitatea infracţiunii este aceeaşi atât pentru persoana fizică, cât şi pentru persoana juridică, indiferent de modalitatea în care va fi trasă la răspundere penală şi va executa pedeapsa.

Pe de altă parte, chiar luând în considerare strict criteriul consecinţelor imediate ale unei soluţii de condamnare, şi acesta se verifică în privinţa persoanei juridice, întrucât, în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, se va stabili pedeapsa pentru persoana juridică, respectiv pedeapsa principală a amenzii şi pedeapsa complementară.

Prin urmare, riscul unei pedepse agravate, dacă acesta este unicul criteriu de la lit. c) a art. 90 din Codul de procedură penală, este valabil şi în privinţa persoanei juridice.

În final, a susţinut că argumentul principal, care nu poate fi combătut prin nicio altă abordare, este acela că legea nu distinge între categoriile de subiecţi la care se referă, respectiv între inculpatul persoană fizică şi inculpatul persoană juridică şi, cu atât mai puţin, trebuie să o facă cel care aplică legea.

Pentru aceste argumente, a solicitat admiterea sesizării Curţii de Apel Constanţa şi pronunţarea unei soluţii în sensul că asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, în cazul prevăzut de art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, atât în privinţa persoanei fizice, cât şi în privinţa persoanei juridice.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 27 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 15.074/118/2012, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispoziţiile art. 187 din Codul penal, sau asistenţa juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (2) şi (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice.”

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 15.074/118/2012 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa nr. 55/P/2010 din data de 14 decembrie 2012 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor persoane fizice R.A., M.G. şi M.C. pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune în formă continuată şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute deart. 215 alin. (1), (3) şi (5) din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal şi de art. 323 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal, şi a inculpaţilor persoane juridice S.C. V.I. – S.R.L. Constanţa, societate în insolvenţă, prin lichidator judiciar C.C. I. I.P.U.R.L., S.C. V.C. – S.R.L. Constanţa, societate în faliment, prin lichidator judiciar S.I. I.P.U.R.L., şi S.C. C. I. – S.R.L. Constanţa, societate în faliment, prin lichidator judiciar A.C.M., pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prevăzute deart. 215 alin. (1), (3) şi (5) din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal.

Sub aspectul situaţiei de fapt s-a reţinut că la data de 7 mai 2010 Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa a fost sesizată de către A.P.V. Constanţa cu privire la comiterea de către numiţii M.G., R.A., V.A., M.C., S.A., J.M., M.N., M.C., V.L., N.I. şi M.I., în calitate de reprezentanţi sau angajaţi ai Grupului de firme V., alcătuit din S.C. V.C. – S.R.L. Constanţa, S.C. V.I. – S.R.L. Constanţa, S.C. C.I. – S.R.L. Constanţa şi S.C. V.B.A. – S.R.L. Constanţa, a infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) din Codul penal din 1969.

Din plângerea penală menţionată a rezultat faptul că, începând din anul 2005, pe piaţa imobiliară constănţeană şi-a făcut apariţia un grup de dezvoltatori imobiliari persoane fizice, respectiv inculpaţii M.G. şi R.A., precum şi mai multe societăţi comerciale, respectiv S.C. V.C. – S.R.L. Constanţa, S.C. V.I. – S.R.L. Constanţa, S.C. C.I. – S.R.L. Constanţa şi S.C. V.B.A. – S.R.L. Constanţa, care au desfăşurat o campanie publicitară intensă a proiectelor lor de construcţie a unor apartamente în mai multe imobile, intitulate „VILE”, în zona Baba Novac Energia din municipiul Constanţa.

În acest context, aproximativ 200 de persoane au încheiat contracte de execuţie cu dezvoltatorii persoane fizice sau cu societăţile comerciale menţionate anterior, plătind, în avans, preţul integral al unităţilor locative prevăzute în contract, urmând ca, în intervalul anilor 2008-2010, imobilele să le fie predate la stadiul contractat.

Deşi pentru unele dintre apartamentele contractate şi plătite integral şi în avans în perioada anilor 2007-2009 termenul de predare a expirat în intervalul 2008-2010, acesta nu a fost respectat, unele construcţii nefiind terminate, altele aflându-se în stadiu incipient, iar altele fiind preluate de părţile vătămate, în diverse stadii de execuţie, între 40% şi 90%, după intrarea în insolvenţă sau faliment a societăţilor comerciale menţionate anterior, când acest lucru a devenit singura posibilitate a părţilor vătămate de a recupera o parte din prejudiciu şi de a obţine unităţile locative contractate.

La data de 9 martie 2009, pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia comercială a fost înregistrată deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de S.C. V.C. – S.R.L. Constanţa, la data de 7 iulie 2009 s-a înscris în registrul comerţului deschiderea procedurii de insolvenţă a S.C. V.I. – S.R.L. Constanţa şi S.C. V.B.A. – S.R.L. Constanţa, iar la data de 14 iulie 2010 s-a deschis procedura insolvenţei faţă de S.C. C.I. – S.R.L., fiind numiţi diferiţi administratori judiciari.

În această situaţie, mai multe persoane care încheiaseră contracte de execuţie a apartamentelor cu dezvoltatorii persoane fizice menţionate sau cu societăţi comerciale din cadrul Grupului de firme V. au formulat plângeri penale, prin intermediul A.P.V. Constanţa sau în mod individual, considerându-se înşelate, întrucât au achitat în avans, în totalitate, preţul contractual şi, cu toate acestea, nu au mai intrat în posesia apartamentelor, deşi termenele de finalizare expiraseră.

De asemenea, cu referire la comiterea infracţiunilor de înşelăciune, în plângerile formulate au fost sesizate aspecte privitoare la titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care s-a contractat edificarea locuinţelor şi existenţa unor contracte de ipotecă având ca obiect aceste terenuri, împrejurări ce nu au fost incluse în cadrul prevederilor contractelor de execuţie încheiate între părţi.

Ulterior, la dosarul cauzei au fost ataşate, direct sau prin declinare de la alte unităţi de parchet de pe raza judeţului Constanţa, plângeri ale altor părţi vătămate având acelaşi obiect, în final înregistrându-se 189 de părţi vătămate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, care, prin Sentinţa penală nr. 478 din 23 decembrie 2015, pronunţată în cadrul Dosarului penal nr. 15.074/118/2012, a dispus condamnarea inculpaţilor persoane fizice la diferite pedepse cu închisoarea, în regim privativ de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, şi de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969 şi art. 5 alin. (1) din Codul penal şi art. 323 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

Totodată, în baza art. 215 alin. (1), (3) şi (5) din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969 şi art. 71

1

alin. (2) din Codul penal din 1969 în referire la art. 53

1

alin. (2) din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, a dispus condamnarea inculpaţilor persoane juridice S.C. V.I. – S.R.L. Constanţa, S.C. V.C. – S.R.L. Constanţa şi S.C. C.I. – S.R.L. Constanţa la pedeapsa amenzii în cuantum de câte 900.000 lei, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, aplicând acestora şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, cu menţinerea măsurilor preventive dispuse în cauză şi admiterea, în tot sau în parte, a pretenţiilor civile formulate de părţile vătămate constituite părţi civile în cauză.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpaţii M.G., M.C., R.A., S.C. V.C. – S.R.L. Constanţa şi părţile civile A.M., A.E., A.M., A.O., B.M.G., B.V., B.E., C.I.Ş., C.G., C. S.C. E., C.A., C.M., C.C.A., D.M. (actual I.), D.R.M., D.I., D.D., G.A., G.L.N., G.A.C., G.M., I.L., M.T., M.A., M.M., M.E.H., M.S.G, N.A., N.M., N.S., O.A., O.C., O.D., P.I., P.A.C., P. I. A., P.M.D., P.I., R.A., R.I., S.M., S.R., S.I.G., Ş.C. (fostă G.), Ş.P., Ş.V., Ş.N., T.M, V.G., V.S., V.A., V.G. şi V.N.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie sub nr. 15.074/118/2012.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 4 mai 2016 instanţa a constatat, ca urmare a cererilor formulate în scris de către inculpaţi, că aceştia se prevalează, ca motiv principal de apel, de existenţa unei situaţii juridice care ar putea atrage trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, decurgând din posibila incidenţă a cazului de nulitate prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, respectiv nerespectarea dispoziţiilor art. 90 lit. c), art. 351 şi art. 380 din Codul de procedură penală, decurgând, în opinia lor, din neasigurarea asistenţei juridice obligatorii pentru inculpatele persoane juridice S.C. V.I. – S.R.L. Constanţa, S.C. V.C. – S.R.L. Constanţa şi S.C. C.I. – S.R.L. Constanţa şi neaudierea părţilor civile la judecata în fond.

A apreciat că această problemă de drept se impune a fi lămurită cu prioritate, eventual pe calea unei hotărâri care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept în discuţie, şi a acordat termen la data de 26 mai 2016 în acest sens.

În şedinţa publică din 26 mai 2016, din oficiu, a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind justa aplicare a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, respectiv dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispoziţiile art. 187 din Codul penal, sau asistenţa juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (2) şi (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice.

Prin Încheierea din 27 mai 2016, Curtea de Apel Constanţa a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru a statua „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispoziţiile art. 187 din Codul penal, sau asistenţa juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (2) şi (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice.”

III. Punctul de vedere al Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a susţinut că, potrivit art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Necesitatea asigurării asistenţei juridice obligatorii atât pentru inculpatul persoană fizică, cât şi pentru inculpatul persoană juridică este susţinută, în esenţă, de interpretarea gramaticală a textului de lege, care nu se referă la subiectul procesual vizat prin pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, ci la cauza în care legea prevede o astfel de pedeapsă.

Cu alte cuvinte, ceea ce se are în vedere de către legiuitor este pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în forma consumată, fără luarea în considerare a unor eventuale cauze de reducere sau de majorare a pedepsei, potrivit înţelesului prevăzut de art. 187 din Codul penal, asistenţa juridică obligatorie fiind impusă de lege în considerarea gravităţii faptei. Ca urmare, orice soluţie contrară, care ar ignora interpretarea gramaticală a art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, ar conduce la o inechitate de tratament între diferiţii subiecţi procesuali şi ar atrage o distincţie din partea autorului interpretării, pe care legea procesuală nu o îngăduie.

În practica instanţelor de judecată acest punct de vedere este susţinut de o serie de soluţii de speţă pronunţate în cauzele penale înregistrate pe rolul Tribunalului sau Curţii de Apel Constanţa sub nr. 1.550/118/2014, nr. 3.394/118/2014, nr. 491/36/2015, nr. 7.460/118/2014, nr. 2.596/118/2015/a4 şi nr. 10.031/118/2013, precum şi prin Sentinţa penală nr. 116 din 26 iunie 2013 a Curţii de Apel Iaşi.

Pe de altă parte, textul art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu trebuie supus doar interpretării gramaticale, ci şi interpretărilor teleologică şi sistematică, întrucât pedeapsa prevăzută de lege în cazul inculpatului persoană juridică nu poate fi nici detenţiunea pe viaţă, nici închisoarea, aceste pedepse principale fiind aplicabile numai inculpatului persoană fizică.

În acest sens, dispoziţiile art. 136 din Codul penal prevăd pedepsele aplicabile persoanei juridice ca fiind pedeapsa principală a amenzii şi pedepsele complementare, astfel încât necesitatea asigurării asistenţei juridice obligatorii nu se întrevede, din punct de vedere raţional, în absenţa oricărei posibilităţi ca inculpatului persoană juridică să îi fie aplicată pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cea a închisorii.

Această interpretare raţională a art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală este susţinută prin soluţiile pronunţate în cauzele înregistrate pe rolul Tribunalului şi al Curţii de Apel Constanţa sub nr. 4.043/118/2012*, nr. 9.099/118/2012, nr. 6.028/118/2015, nr. 4.813/118/2015, nr. 7.493/118/2014, nr. 8.492/118/2014, nr. 2.045/256/2014, nr. 9.997/118/2013, ca şi prin Decizia penală nr. 105/2009 a Curţii de Apel Ploieşti.

Din analiza practicii judiciare, în special cea de la nivelul Curţii de Apel Constanţa şi al Tribunalului Constanţa, exemplificată prin cauzele indicate anterior, s-a constatat că se relevă o vădită practică judiciară neunitară în chestiunea interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul inculpatului persoană juridică trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, fapt pentru care instanţa de apel a apreciat că este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără a-şi însuşi vreuna dintre cele două soluţii expuse anterior.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile civile C.A., N.M., M.A., V.S., P.A.C. şi I.M., prin avocat A.A., au susţinut că dispoziţiile din Codul penal nu conţin reglementări potrivit cărora inculpatul persoană juridică ar putea să fie condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, indiferent de modalitatea de executare.

Legiuitorul, prin raportare la pedepsele aplicabile exclusiv inculpatului persoană fizică, a luat în considerare numai situaţia acestuia şi, pe cale de excepţie, nu a mai reglementat instituţia asistenţei juridice în raport cu inculpatul persoană juridică. A aprecia în sens contrar înseamnă a adăuga la lege şi a legifera prin practica instanţelor de judecată.

De asemenea, au susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 136 alin. (2) din Codul penal, pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice este numai amenda, iar pedeapsa amenzii nu este prevăzută de dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală printre situaţiile în care asistenţa juridică a inculpatului în cursul judecăţii este obligatorie, deşi legiuitorul a luat în considerare şi alte două situaţii pentru care a instituit obligaţia asistenţei juridice în cursul judecăţii.

A considera că asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, care nu poate fi condamnat decât la pedeapsa amenzii, chiar în condiţiile în care, pentru infracţiunea săvârşită, legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, înseamnă a adăuga la lege.

Dispoziţiile art. 187 din Codul penal definesc „pedeapsa prevăzută de lege”, însă pedeapsa amenzii, prevăzută de lege ca singura pedeapsă principală aplicabilă inculpatului persoană juridică, nu reprezintă rezultatul luării în considerare a unei cauze de reducere a unei pedepse cu închisoarea mai mare de 5 ani.

Părţile civile D.I., S.G., S.I.-G., N.A., V.Ghe., V.N., B.M., T.M., I.C.V., I.I., M.G., C.I.Ş., D.A., D.D., B.E., B. M., P.I., D.R.M., R.I., P.I.A., C.M., Ş.P., Ş.C., M.T., A.E., C.S., B.M.G., B.V., B.M.G., G.S.C., V.G., V.Ge., C.Ge., C.E., Ş.N., R.A., R.N., O.D., G.A.C., A.O., A.M., Ghe.L.N., S.R., C.C.A., M.M., M.T., G.A., P.I., D.M. şi D.D., prin avocat A.O., au apreciat că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că soluţionarea pe fond a apelurilor cu care a fost învestită Curtea de Apel Constanţa nu depinde de chestiunea de drept ce face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ilustrată prin hotărârile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

În acest sens, au făcut referire la Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, prin care s-a statuat că „Prin sintagma «soluţionarea pe fond a cauzei», folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă între problema de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs, trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă. De altfel, aceasta a fost şi raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a modificat conţinutul art. 475 ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia «pe fond», care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menţionat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală”.

Or, în cauză, obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor procesual penale, iar lămurirea acesteia nu poate influenţa decizia ce va fi luată pe fondul apelurilor cu care a fost învestită Curtea de Apel Constanţa, dat fiind faptul că instanţa este chemată să se pronunţe asupra unei cereri incidentale privind obligativitatea asistenţei juridice a inculpaţilor persoane juridice, împrejurare ce nu are înrâurire asupra rezolvării raportului de drept penal dedus judecăţii, ce constă în examinarea învinuirii aduse apelanţilor-inculpaţi prin rechizitoriu şi stabilirea eventualei răspunderi de natură penală şi civilă a acestora.

Lipsa de apărare a inculpatului persoană juridică, invocată ca motiv de apel în Dosarul nr. 15.074/118/2012 al Curţii de Apel Constanţa, reprezintă un posibil incident survenit pe parcursul instrumentării cauzei de către Tribunalul Constanţa şi se soluţionează prealabil fondului apelului, prin urmare, nu antamează chestiuni de fond, ci, cel mult, pune în discuţie condiţii formale ale judecăţii.

A susţinut că în acest sens este şi Decizia nr. 1/2013 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, care statuează că, numai analizând pretenţia concretă, instanţa realizează o judecare a fondului cauzei.

În ceea ce priveşte fondul sesizării, a apreciat că, faţă de conţinutul normei legale a cărei lămurire se cere, concluziile formulate de către completul care a formulat sesizarea, Ministerul Public şi chiar de către judecătorul-raportor extind conţinutul textului de lege la o situaţie care nu a fost avută în vedere de legiuitor la momentul transpunerii în legislaţia naţională a sancţiunilor penale în cazul persoanelor juridice.

Concluziile prezentate ca urmare a interpretării „gramaticale” a normei în cauză reprezintă de fapt o extindere a dispoziţiilor legale privind asistenţa juridică obligatorie asupra inculpaţilor persoane juridice.

Concluziile menţionate şi raţionamentele expuse în susţinerea lor ţin mai degrabă de o interpretare teleologică a actului normativ analizat şi nicidecum de interpretarea gramaticală, care se bazează pe procedeele de analiză morfologică şi sintactică a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite.

Din această perspectivă, conţinutul normativ referitor la răspunderea penală a persoanei juridice este foarte clar şi nu a lăsat posibilităţi de interpretare sub imperiul Codului de procedură penală anterior şi, cu atât mai puţin, sub imperiul noii legislaţii penale.

Ocrotirea intereselor persoanei juridice a fost avută în vedere, spre exemplu, în situaţia inculpării în aceeaşi cauză a acesteia şi a reprezentantului său legal, dispoziţiile art. 491 din Codul de procedură penală instituind obligativitatea numirii unui mandatar pentru a o reprezenta.

În ceea ce priveşte dreptul la apărare al participanţilor la proces, din analiza conţinutului art. 10 şi 83 din Codul de procedură penală, precum şi a altor reglementări legale rezultă că părţile şi subiecţii procesuali principali, inclusiv inculpatul, au dreptul să fie asistaţi de apărător în tot cursul procesului penal, iar folosirea acestui drept este facultativă, în sensul că părţile sunt cele care apreciază dacă vor apela sau nu la apărător.

Ţinând cont de toate aceste consideraţii, apare ca evident faptul că asistenţa juridică este facultativă şi că asistenţa juridică obligatorie reprezintă o excepţie de la regulă, instituită de legiuitor în anumite cazuri speciale.

Dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală reglementează situaţiile avute în vedere de legiuitor pentru asigurarea unei apărări reale a unor persoane care, din cauza situaţiilor în care se găsesc, nu se pot apăra singure, asigurarea dreptului la apărare devenind, în acest context, o condiţie legală necesară normalei desfăşurări a procesului penal şi realizării scopului procesului penal.

Or, situaţia trimiterii în judecată a unei persoane juridice nu a fost apreciată de legiuitor ca fiind de natură a impune acesteia o protecţie specială, ca în cazul persoanelor fizice, prin raportare fie la situaţia de vulnerabilitate în care se află aceasta, generată, de exemplu, de starea de minoritate, starea de detenţie etc., fie la consecinţele grave ce pot fi antrenate asupra acestora de procesul penal (de exemplu, limitele de pedeapsă prevăzute de lege). Această concluzie este fundamentată de interpretarea literală a dispoziţiilor art. 171 din Codul de procedură penală anterior, respectiv ale art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, prin coroborare cu dispoziţiile art. 53

1

din Codul penal anterior, respectiv cu dispoziţiile art. 136 din Codul penal, care reliefează faptul că dispoziţiile legale privitoare la asigurarea asistenţei juridice obligatorii se referă strict la inculpaţii vizaţi de sancţiunea detenţiei pe viaţă sau a închisorii, sancţiune pe care o regăsim doar în cazul persoanelor fizice.

Cele trei litere ale art. 90 din Codul de procedură penală au o redactare clară şi conţin enumerări limitative ale situaţiilor practice care se încadrează în ipotezele acestora, nefiind necesar a se extinde sau a se restrânge aplicarea dispoziţiilor respective pe calea interpretării textului de lege.

Analizând cuprinsul titlului III al Codului penal – Pedepsele – rezultă că pedepsele principale pentru persoana fizică sunt detenţiunea pe viaţă (care are o durată nedeterminată), închisoarea (între 15 zile şi 30 de ani) şi amenda (între 30 şi 400 zile amendă, în cuantum de la 10 la 500 lei pe zi).

În ceea ce priveşte persoana juridică, pedeapsa principală o reprezintă amenda, iar cele complementare sunt dizolvarea, suspendarea activităţii (3 luni-3 ani), închiderea unor puncte de lucru (3 luni-3 ani), interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice (1-3 ani), plasarea sub supraveghere judiciară (1-3 ani), afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

Rezultă fără echivoc faptul că pedepsele detenţiunii pe viaţă şi închisorii ţin exclusiv de sfera sancţiunilor aplicabile persoanelor fizice, persoanei juridice neputându-i fi aplicate astfel de sancţiuni.

Prin urmare, dispoziţiile lit. c) a art. 90 din Codul de procedură penală, prin referire la situaţia în care se află suspectul sau inculpatul în raport cu sancţiunile la care este pasibil în cadrul procesului penal, reglementează exclusiv situaţia inculpaţilor persoane fizice.

Această reglementare este în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea de la Luxemburg concluzionând în Cauza C-279/09 că nicio prevedere din dreptul Uniunii, din Convenţie sau din Cartă nu exclude aplicarea drepturilor fundamentale şi în cauzele ce vizează persoanele juridice, acordarea asistenţei juridice gratuite unor persoane juridice nu este în principiu exclusă, însă trebuie să fie apreciată în raport cu normele aplicabile şi cu situaţia societăţii în cauză.

În altă ordine de idei, a susţinut că argumentele prezentate în prezenta cauză, în sensul necesităţii asigurării apărării din oficiu pentru inculpatul persoană juridică, pot prezenta relevanţă din perspectiva unei eventuale critici de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală sau a fundamentării unei iniţiative legislative care să aibă ca scop extinderea asistenţei judiciare obligatorii şi în cazul inculpaţilor persoane juridice. O atare extindere reprezintă însă atributul exclusiv al legiuitorului, singurul care are posibilitatea, consacrată în art. 61 alin. (1) şi în art. 126 alin. (2) din Constituţie, de a reglementa cazurile în care se impune asistenţa juridică obligatorie pe parcursul procesului penal.

Această stare de fapt este confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, care a respins în mod constant criticile privind lipsa obligativităţii asistenţei juridice obligatorii a inculpatului în faza de urmărire penală (Decizia Curţii Constituţionale nr. 232 din 16 decembrie 1999 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală anterior, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 18 februarie 2000). Curtea Constituţională a reţinut că, „în alin. (2) şi (3) ale art. 171 din Codul de procedură penală, sunt prevăzute anumite cazuri în care asistenţa juridică este obligatorie, considerându-se că apărarea este o instituţie de interes social care funcţionează atât în interesul învinuitului sau al inculpatului, cât şi în interesul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal. Nu constituie o încălcare a prevederilor art. 24 din Constituţie faptul că la alin. (3) al art. 171 din Codul de procedură penală se prevăd unele cazuri de asistenţă juridică obligatorie pentru faza de judecată, diferite de cele prevăzute laalin. (2) al aceluiaşi articol pentru faza de urmărire penală, deoarece dispoziţiile constituţionale nu prevăd obligativitatea asistenţei juridice în tot timpul procesului penal, ci doar dreptul părţilor de a fi asistate, drept pe care ele îl pot sau nu îl pot exercita. Textul de lege criticat prevede deci unele excepţii de la regula generală a caracterului facultativ al asistenţei juridice. Stabilirea, extinderea sau restrângerea acestor excepţii este de competenţa exclusivă a legiuitorului”.

S-a susţinut că un raţionament similar îl regăsim şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 471 din 16 iunie 2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, prin care s-a stabilit că „obligativitatea desemnării unui apărător din oficiu operează numai în cauzele strict determinate de lege, întrucât numai pe această cale pot fi instituite excepţii de la regula generală a caracterului facultativ al asistenţei juridice, iar stabilirea, extinderea sau restrângerea acestor excepţii este de competenţa exclusivă a legiuitorului”.

Iniţierea unui asemenea demers ar presupune atât o analiză a oportunităţii sale (din perspectiva considerentelor expuse în prezenta cauză), cât şi a impactului bugetar şi organizatoric pe care o astfel de măsură ar presupune-o, date fiind problemele cu care se confruntă deja sistemul de asistenţă judiciară din oficiu desfăşurat de Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România.

De altfel, diferenţierea (protecţia diferită) avută în vedere de către legiuitor, în ceea ce priveşte subiecţii procesuali (în materie civilă) persoane fizice, respectiv persoane juridice a fost analizată şi expusă de către Curtea Constituţională a României în cuprinsul Deciziei nr. 749/2014, reţinându-se că „dacă persoanele fizice pot beneficia de ajutorul public judiciar,… persoanele juridice pot beneficia, în anumite condiţii stricte, doar de facilităţi sub forma de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru”.

Partea civilă A.P.V.C. a opinat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică nu este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică.

Chiar dacă art. 90 din Codul de procedură penală, care reglementează asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, nu face distincţie între inculpatul persoană fizică şi inculpatul persoană juridică, atât timp cât pedeapsa aplicabilă persoanei juridice nu este diferită în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, este evident că dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală se referă doar la persoanele fizice.

Inculpatul R.A. a apreciat că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală se aplică deopotrivă inculpatului persoană fizică şi inculpatului persoană juridică, reluând punctul de vedere al judecătorului-raportor ce i-a fost comunicat conform dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte exemplele de jurisprudenţă care, în opinia inculpatului, susţin punctul de vedere al completului de apel potrivit cu care prevederile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile inculpaţilor persoane juridice, a apreciat că acestea sunt simple omisiuni ale instanţei care nu relevă o practică neunitară la nivelul instanţelor, din moment ce măsura desemnării unor apărători din oficiu nu a fost pusă în dezbaterea părţilor.

V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului persoană juridică este obligatorie în cursul procedurii în camera preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, în raport cu dispoziţiile art. 187 din Codul penal.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a susţinut că din interpretarea gramaticală a art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală rezultă, indubitabil, că ceea ce s-a avut în vedere este pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, asistenţa juridică obligatorie fiind impusă de legiuitor tocmai în considerarea gravităţii faptei. Potrivit dispoziţiilor art. 187 din Codul penal, prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. De altfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este avută în vedere atât la stabilirea amenzii pentru persoana juridică (art. 137 din Codul penal), cât şi în cazul aplicării pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice [art. 139 alin. (1) lit. b) din Codul penal].

Niciunul dintre textele invocate nu prevede excepţii de la regulile pe care le instituie, rezultând concluzia că acestea sunt incidente indiferent de calitatea de persoană fizică sau juridică a subiectului activ. Legiuitorul, atunci când a apreciat necesar, a formulat expres excepţiile sau distincţiile. Astfel, art. 489 alin. (2) din Codul de procedură penală stabileşte că dispoziţiile acestui cod se aplică, în cazul infracţiunilor săvârşite de persoana juridică, în mod corespunzător, excepţie făcând derogările din cap. II al titlului IV, Partea specială, intitulat „Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice”. Or, capitolul menţionat nu cuprinde niciun fel de derogare în materia asistenţei juridice. Eventuala posibilitate ca un avocat să fie numit mandatar al persoanei juridice, conform art. 491 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu prezintă nici ea o derogare.

În doctrină s-a subliniat că trebuie făcută distincţia dintre atribuţiile avocatului ca mandatar desemnat să reprezinte persoana juridică şi atribuţiile avocatului ca apărător al persoanei juridice, cele două ipoteze având semnificaţii juridice diferite.

Ca un argument suplimentar în susţinerea opiniei exprimate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precizând că s-a stabilit că, în măsura în care o acuzaţie penală este formulată împotriva unei persoane juridice, garanţiile oferite de Convenţie, inclusiv cele instituite de art. 6 privind dreptul la un proces echitabil (printre ale cărui componente se numără şi dreptul la apărare), sunt incidente şi cu privire la aceasta.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, conturându-se două opinii:

Într-o primă opinie s-a susţinut că, în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică.

În cea de-a doua opinie s-a apreciat că nu este obligatorie, în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii, asistenţa juridică a inculpatului persoană juridică în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, însă nu a fost transmis niciun punct de vedere.

VIII. Jurisprudenţa naţională în materie

La nivelul curţilor de apel şi al instanţelor din subordinea acestora au fost identificate hotărâri relevante în problema de drept analizată ce conturează soluţionarea diferită de către instanţele judecătoreşti a acestei chestiuni de drept.

S-au pronunţat în sensul că este obligatorie desemnarea unui apărător din oficiu pentru persoana juridică în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani:

Curtea de Apel Braşov – Secţia penală, prin Încheierea din 11 iunie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 2.566/119/2013, Tribunalul Covasna, prin Încheierea din 20 ianuarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 1.337/119/2015 şi Încheierea din 30 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. 1.667/119/2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, prin Încheierea din 2 iunie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 15.884/3/2016/a1 şi Încheierea din 22 septembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 24.754/3/2015, Tribunalul Ilfov – Secţia penală, prin Încheierea din 20 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 153/93/2014, Tribunalul Călăraşi – Secţia penală, prin Încheierea din 14 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 1.553/116/2015, Încheierea din 16 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 1.741/116/2015 şi Încheierea din 10 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 1.587/116/2015, Tribunalul Galaţi – Secţia penală, prin Încheierea din 26 iulie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 2.889/121/2016/a1, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Încheierea din 14 iulie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 445/42/2014, Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Încheierea din 26 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. 511/39/2016, Curtea de Apel Iaşi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori NCPP, prin Decizia penală nr. 785 din 8 decembrie 2014, Judecătoria Iaşi – Secţia penală, prin Sentinţa penală nr. 1.760 NCPP din 24 iunie 2016.

Această opinie este evidenţiată şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală prin: Încheierea din 19 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 100/1/2016, Încheierea nr. 152 din 5 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 93/39/2016, Decizia nr. 217/A din 16 iulie 2016, Decizia nr. 2.869 din 22 octombrie 2014, Încheierea din 19 ianuarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 4.429/1/2014.

În sens contrar au fost identificate: Încheierea din 5 februarie 2014 a Tribunalului Giurgiu – Secţia penală cauze generale pronunţată în Dosarul nr. 2.185/122/2013, Încheierea din 7 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. 7.493/118/2014, Încheierea din 5 mai 2016 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. 8.492/118/2014, Încheierea din 1 octombrie 2015 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. 2.045/256/2014.

IX. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

X. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost identificate Cauza Fortum Oil and Gas Oy împotriva Finlandei, în cuprinsul căreia s-a reţinut că art. 6 se aplică persoanelor juridice în aceeaşi măsură în care se aplică persoanelor fizice şi că o persoană juridică poate fi considerată ca fiind „acuzată de săvârşirea unei infracţiuni”, în sensul autonom pe care această expresie îl are în accepţiunea art. 6 din Convenţie, şi Cauza PayKar Yev Haghtanak Ltd împotriva Armeniei, în cuprinsul căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că, atunci când sunt reglementate căi de atac, statele contractante trebuie să se asigure că persoanele juridice şi fizice din cadrul jurisdicţiilor lor continuă să se bucure de aceleaşi garanţii ale art. 6 în faţa curţilor de apel ca în faţa instanţelor care judecă în primă instanţă.

XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispoziţiile art. 187 din Codul penal.

În motivarea punctului de vedere exprimat s-a susţinut că în cuprinsul dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală legiuitorul nu distinge între inculpatul persoană fizică şi inculpatul persoană juridică, nelimitând aplicarea acestor dispoziţii la inculpatul persoană fizică. Referirea la pedeapsa prevăzută de leg