ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5220/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Bistrița- Năsăud, la data de 16.09.2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: constatarea stingerii obligațiilor reclamanților, născute din contractele de credit nr. x/17.10.2007 și nr. x/22.08.2008 încheiate cu pârâta, respectiv, transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului apartament situat în Bistrița, str. x, înscris în C.F. x Bistrița, nr. top. x. În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 8 din Legea nr. 77/2016. Prin notele de ședință formulate la data de 3 martie 2017, pârâta C. S.A. BUCUREȘTI a invocat lipsa calității de consumatori în înțelesul Legii nr. 77/2016 a reclamanților. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 759/2017 din data de 14 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Bistrița, secția Civilă în dosar nr. x/2016, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta C. S.A.. S-a respins acțiunea civilă având ca obiect "constatarea dării în plată", formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. București, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei, suma de 3.778,91 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal și motivat reclamanții A. și B., solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, respectiv, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 983/2017 din 07 decembrie 2017 a Tribunalului Bistrița- Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 759 din 14 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Bistrița, în dosarul nr. x/2016. Au fost obligați apelanții să plătească intimatei C. S.A. București, suma de 1.629 RON cheltuieli de judecată în apel. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs, recurenții-reclamanți B. și A., iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Bistrița- Năsăud - prin intermediul Curții de Apel Cluj, prin adresa înregistrată în acest sens la Înalta Curte sub nr. x/16.07.2018. F. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Cluj.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, cu privire la care, competența în primă instanță aparține judecătoriei conform normei speciale de competență materială și teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016: "cererea se judecă în procedură de urgență, cu citarea părților, de judecătoria în circumscripția căreia domiciliază consumatorul".

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanță valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența materială a judecătoriei fiind atrasă de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 94 pct. 3 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, potrivit căruia, judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor", astfel cum s-a reținut și în considerentele deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin considerentele de la paragrafele 51 și 52 ale deciziei, s-a reținut că: "51. Fiind o normă cuprinsă într-o lege specială, ea este de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, nu ar putea fi interpretată în sensul derogării de la legea generală și în ceea ce privește posibilitatea exercitării căii de atac a recursului atunci când hotărârea pronunțată în faza de judecată a apelului ar fi susceptibilă de o astfel de cale de atac. 52. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să suprime recursul în cazul litigiilor întemeiate pe art. 7 din Legea nr. 77/2016, ar fi prevăzut în mod expres că hotărârea pronunțată în astfel de litigii poate fi atacată numai cu apel, deoarece, potrivit art. 483 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., hotărârile de primă instanță sunt exceptate de la recurs doar în situația în care legea prevede că sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, prin care a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu își produce efectele în cauză, astfel că, nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ., tribunalele judecă ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestație împotriva notificării de dare în plată, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelul declarat împotriva hotărârii astfel pronunțate de judecătorie.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect este contestație formulată în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 2 și art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având un atare obiect, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj.