CASE OF JANTEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La data de 12 aprilie 2007, președintele secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea întemeiată pe imposibilitatea invocată de reclamant de a beneficia de imobilul său folosit de stat, fără niciun fel de despăgubire. Așa cum prevede

În anul 1950, un imobil aparținând lui R.E., tatăl vitreg al reclamantului, și situat în Târgu Mureș, str. Gheorghe Doja nr. 27, a fost naționalizat. R.E. a decedat în anul 1991.

Prin decizia definitivă din data de 6 aprilie 2000, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis în parte acțiunea reclamantului împotriva Consiliului local Târgu Mureș și a dispus radierea din cartea funciară a mențiunii care desemna statul drept proprietar al imobilului în cauză și înscrierea numelui lui R.E. în locul acestuia. La data de 1 iunie 2000, reclamantul a obținut înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară prezentând un certificat care îl desemna drept unic moștenitor al lui R.E.

Între timp, la data de 20 aprilie 2000, reclamantul a introdus la Judecătoria Buzău o acțiune în anulare a certificatului de moștenitor eliberat lui R.N.I. și R.M.V., părinții lui R.E. Prin decizia definitivă din data de 29 octombrie 2001, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis acțiunea și a constatat că reclamantul era singurul moștenitor al lui R.E.

Reclamantul a început să plătească statului impozitul financiar.

Imobilul în cauză era administrat de Consiliul local și era repartizat

În cursul anului 2001, Consiliul local Târgu Mureș a transferat proprietatea imobilului în cauză statului, hotărâre anulată prin decizia definitivă din data de 31 octombrie 2002 a Curții de Apel București, în urma acțiunii introduse de reclamant. Curtea de Apel a considerat că hotărârea administrativă a încălcat autoritatea de lucru judecat dobândită prin decizia din data de 6 aprilie 2000 (paragraful 7 de mai sus).

La data de 11 iulie 2000, reclamantul a sesizat instanțele cu o acțiune în evacuare a grădiniței împotriva Inspectoratului. După trei grade de jurisdicție, prin decizia definitivă din data de 4 februarie 2003, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins acțiunea reclamantului, pe motiv că ar fi trebuit să-și îndrepte acțiunea împotriva grădiniței, chiriașa imobilului, care avea calitatea de a intenta acțiune.

La data de 18 octombrie 2001, reclamantul a sesizat Judecătoria Târgu Mureș cu o acțiune împotriva grădiniței și Primăriei Târgu Mureș (

La data de 8 septembrie 2003, reclamantul a fost pus în posesia imobilului în litigiu și la data de 3 octombrie 2003, grădinița a fost evacuată din imobil.

Actele aflate la dosar demonstrează că reclamantul nu a sesizat instanțele naționale cu o acțiune în daune-interese pentru a cere repararea prejudiciului rezultat din nebeneficierea de imobil. Acesta a informat Curtea că nu putea plăti taxa de timbru aferentă unei asemenea acțiuni, deoarece nu încasa niciun venit.

Legislația privind taxa de timbru, inclusiv modificările competenței de a acorda facilități de plată, aduse de Legea nr. 195/2004, este descrisă în Hotărârea

Susținerile părților

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, dat fiind că reclamantul nu a introdus o acțiune în reparație a prejudiciului invocat rezultat din nebeneficierea de imobil.

El invocă de asemenea faptul că prezenta cauză se diferențiază de cauza

Guvernul susține în final că, deși de la intrarea în vigoare a ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003, acordarea facilităților de plată a taxei de timbru ține de competența instanțelor, reclamantul a continuat să nu introducă acțiunea în reparație.

Reclamantul susține, în special, că autoritățile publice ar fi trebuit să respecte decizia din data de 6 aprilie 2000 fără ca un demers suplimentar, inclusiv acțiunea în despăgubire invocată de Guvern, să fi fost cerută din partea sa, în măsura în care încălcarea dreptului său de proprietate ține de încălcarea acestei decizii de autoritățile publice.

Oricum, acțiunea sugerată de Guvern nu reprezenta o soluție efectivă în speță deoarece nu era admisibilă decât după plata taxei de timbru. Or, potrivit prevederilor legale în vigoare la acea vreme, cuantumul taxei de timbru reprezenta un procent din suma cerută. Ținând cont de faptul că, potrivit unei expertize contabile prezentate la dosar, reclamantul și-a estimat prejudiciul la 210.954 lei noi românești (RON) sau 63.156 euro, acesta consideră că taxa de timbru aferentă ar fi trebuit să fie în jur de 5.000 RON. Or, el nu putea achita această sumă deoarece la acea vreme nu încasa venituri.

Reclamantul consideră de asemenea că hotărârile trimise de Guvern pentru a dovedi eficacitatea cererii la Ministerul Finanțelor nu sunt pertinente în cauză, deoarece datează dintr-o perioadă anterioară cererii sale eventuale și privește probleme fără legătură cu cauza sa.

Aprecierea Curții

Curtea consideră că argumentul întemeiat pe neepuizarea căilor de atac interne prezentat de Guvern este strâns legat de esența capătului de cerere prezentat de reclamant.

De altfel, Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Susținerile părților

Guvernul consideră că în speță este vorba despre o întârziere de doi ani în executarea deciziei din data de 6 aprilie 2000, pornind de la decizia din data de 29 octombrie 2001, dată la care reclamantul a fost recunoscut drept unic moștenitor al fostului proprietar și până la data de 8 septembrie 2003, data punerii în posesie a reclamantului.

La rândul său reclamantul consideră că ingerința suferită nu era prevăzută de lege, nu urmărea un scop legitim și a adus atingere în mod exagerat dreptului său de proprietate.

Aprecierea Curții

Curtea consideră că hotărârea judecătorească din data de 6 aprilie 2000 combinată cu înscrierea în cartea funciară din data de 1 iunie 2000 constituie o creanță suficient stabilită în folosul reclamantului pentru a fi considerată drept «

Această situație reprezintă o privare de proprietate, în sensul frazei a doua a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. O privare de proprietate ce ține de această a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează că a intervenit din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerință în beneficierea de proprietate trebuie să corespundă criteriului de proporționalitate (

Pentru a stabili dacă măsura în litigiu respectă echilibrul just dorit, și, în special, dacă nu exercită asupra reclamantului o sarcină exagerată, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația internă. În această privință, Curtea a hotărât deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă și că o lipsă totală a despăgubirii nu s-ar putea justifica potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în circumstanțe excepționale (

Curtea reamintește că în speță reclamantul nu a beneficiat de imobilul său timp de trei ani în ciuda deciziei definitive care îi recunoștea calitatea de proprietar. Mai mult, a trebuit să ceară în justiție anularea a două acte administrative privind transferul imobilului său în proprietatea publică și a trebuit să intenteze două acțiuni în evacuare a chiriașului. În sfârșit, deși după a doua acțiune în evacuare reclamantul ar fi putut să-și reia imobilul, administrația nu i-a plătit nicio reparație pentru această perioadă, cu atât mai mult cu cât inspectoratul, autoritate publică, era cel care a folosit imobilul în toată această perioadă.

Or, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia administrației îi revine sarcina de a se supune într-un termen rezonabil unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate împotriva sa, creditorul fiind scutit să intenteze din nou acțiuni împotriva autorităților interne pentru a obține executarea obligației în cauză (a se vedea,

Desigur, decizia din data de 6 aprilie 2000 nu impune

Mai trebuie reamintit că Curtea a stabilit deja că chiar și potrivit dreptului român, statul ar fi trebuit să restituie proprietarului imobilului veniturile periodice ale acestui imobil, în măsura în care statul nu mai era posesorul de bună credință cel mai târziu începând din data de 6 aprilie 2000 (

În baza acelorași principii enunțate la paragraful 32 de mai sus, Curtea nu poate împărtăși opinia Guvernului potrivit căreia reclamantul ar fi trebuit să introducă o nouă acțiune în reparație împotriva statului. Presupunând totuși că ar fi avut această obligație, această acțiune nu a constituit un recurs efectiv în speță, cel puțin până la data de 25 mai 2004, din motivele prezentate în continuare.

Astfel, Curtea consideră că, deși spre deosebire de cauza

Prin urmare, Curtea consideră că această acțiune nu reprezenta în speță un recurs efectiv, reclamantul fiind scutit să-l folosească (

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că privarea de proprietate suferită de reclamant din cauza refuzului autorităților timp de mai ani de a respecta o decizie definitivă care îl recunoștea pe tatăl vitreg și apoi pe reclamantul însuși drept unic proprietar al unui imobil, fără ca autoritățile să-i ofere acestuia vreo despăgubire și fără să fi pus la dispoziția sa vreun recurs efectiv pentru obținerea acestei reparații, a întrerupt echilibrul just dintre apărarea dreptului de proprietate al reclamantului și cerințele de interes general.

Prin urmare trebuie respinsă excepția preliminară a Guvernului și concluzionat pe fond că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Citând art. 6 alin. 1 din Convenție, reclamantul se plânge de inechitatea și de durata procedurilor de evacuare, și în special de erorile de drept comise de instanțele interne. Pe același temei, acesta se plânge în fine de lipsa de independență și de imparțialitate a instanțelor naționale, care ar fi controlate de executiv prin intermediul numirii președinților instanțelor.

Pe baza informațiilor de care dispune și considerând că nu poate analiza decât în mod limitat erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanțele interne, cărora le revine sarcina de a examina faptele și de a interpreta și aplica dreptul intern (

Reiese că plângerea este în mod manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea

Reclamantul solicită 63.156 euro cu titlu de prejudiciu material, bazându-se pe o expertiză contabilă care a evaluat beneficiul nerealizat în perioada 28 iunie 2000 – 3 octombrie 2003, ținând cont de chiriile practicate pentru imobile similare cu al lui. El solicită de asemenea 150.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul se opune acordării unei sume pentru beneficiul nerealizat și își reafirmă poziția în ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a cere reparația în fața instanțelor interne. El consideră de asemenea că nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări și suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, că această sumă este oricum excesivă și că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui în sine o reparație satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins suferit.

Ținând cont de toate elementele de care dispune și statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamantului 15.000 euro pentru toate prejudiciile reunite.

Reclamantul solicită de asemenea 10.000 euro pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. El prezintă o factură de 230 lei noi românești (RON) reprezentând plata expertizei contabile prezentată la dosar și o factură în sumă de 24.990 RON reprezentând onorariile avocatului.

Guvernul consideră că onorariile avocatului sunt exagerate comparativ cu complexitatea redusă a cauzei și că oricum reclamantul nu a justificat plățile cerute cu titlu de costuri și cheltuieli omițând în special să prezinte contractele încheiate cu expertul și avocatul.

alătură pe fond și respinge excepția preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și inadmisibilă pentru rest ;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ;

hotărăște :

Respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.