AFFAIRE JANTEA c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 29798/03) îndreptată împotriva României și cu care un cetățean al acestui stat, D. Ioan Radu Adrian Jantea („reclamantul"), a sesizat Curtea pe 23 august 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na Ionel Olteanu, avocat la București. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, D. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor externe.

Pe 12 aprilie 2007, președintele a treia secțiune a decis comunicarea Guvernului a plângerii derivate din imposibilitatea alegată de reclamant de a se bucura de imobilul său utilizat de Stat, în absența oricărei indemnizații. Conform permisului articolului 29 § 3 din Convenție, s-a decis de asemenea că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și pe fond cauza.

Pe 24 ianuarie 2008, Curtea a decis, în virtutea articolului 54 § 3 al regulamentului ei, să nu susțină cererea reclamantului vizând să se ține o ședință publică în caza de față. PE FAPT

În 1950, un imobil care aparținea R.E., socrul reclamantului, și situat la numărul 27 al străzii Gheorghe Doja la Târgu Mureș, a fost naționalizat. R.E. a decedat în 1991.

Printr-o hotărâre definitivă din 6 aprilie 2000, curtea de apel Târgu Mureș a admis parțial acțiunea reclamantului împotriva consilului local Târgu Mureș și a ordonat ștergerea din cartea funciară a mențiunii care desemna Statul drept proprietar al imobilului în cauză și înscrierea numelui R.E. în locul acesteia. Pe 1 iunie 2000, reclamantul și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară invocând un certificat care-l desemna drept unic moștenitor al R.E.

În acest timp, pe 20 aprilie 2000, reclamantul a introdus înaintea tribunalului de primă instanță Buzău o acțiune de anulare a certificatului de moștenire eliberat pentru R.N.I. și R.M.V., părinți ai R.E. Printr-o hotărâre definitivă din 29 octombrie 2001, curtea de apel Târgu Mureș a admis acțiunea și a constatat că reclamantul era unicul moștenitor al R.E.

Reclamantul a început să plătească Statului impozitul pe proprietate.

Imobilul în cauză era administrat de consilul local și era alocat inspectoratului școlar județean al Mureșului (Inspectoratul Școlar Județean Mureș, „inspectoratul"). O grădiniță era instalată în imobil.

În cursul anului 2001, consilul local Târgu Mureș a transferat proprietatea imobilului în cauză Statului, decizie anulată printr-o hotărâre definitivă din 31 octombrie 2002 a curții de apel București, ca rezultat al unei acțiuni introduse de reclamant. Curtea de apel a estimat că decizia administrativă vizată încălca autoritatea lucrului judecat dobândit prin hotărârea din 6 aprilie 2000 (§7 mai sus). O decizie similară de transfer al imobilului reclamantului către domeniul public, luată de Guvern în 2002, a fost de asemenea anulată, ca rezultat al unei acțiuni a reclamantului, printr-o hotărâre definitivă din 24 septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, din aceleași motive.

Pe 11 iulie 2000, reclamantul a sesizat instanțele cu o acțiune de expulzare a grădiniței împotriva inspectoratului. După trei trepte de instanță, printr-o hotărâre definitivă din 4 februarie 2003, curtea de apel Târgu Mureș a respins acțiunea reclamantului, pe motiv că ar fi trebuit să-și direcționeze acțiunea împotriva grădiniței, locatara imobilului, care avea capacitate procesuală.

Pe 18 octombrie 2001, reclamantul a sesizat tribunalul de primă instanță Târgu Mureș cu o acțiune împotriva grădiniței și primariei Târgu Mureș („primăria"), de expulzare a primeia din imobilul litigios. Această acțiune a fost admisă, pe 21 februarie 2002, tribunalul de primă instanță ordonând expulzarea grădiniței. După trei trepte de instanță, inclusiv o casare cu trimitere în fața instanței de apel, această sentință a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 9 decembrie 2003 a curții de apel Târgu Mureș.

Pe 8 septembrie 2003, reclamantul a fost pus în posesie al imobilului litigios și pe 3 octombrie 2003, grădiniță a fost expulzată din imobil.

Documentele din dosar evidențiază că reclamantul nu a sesizat instanțele naționale cu o acțiune în daune-interese pentru a cere repararea prejudiciului rezultat din lipsa posedării imobilului. El a informat Curtea că nu-i era loisibil să plătească taxa de timbru aferentă unei asemenea acțiuni, deoarece nu percepea venituri.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne, având în vedere că reclamantul nu a introdus o acțiune în repararea prejudiciului aleqat rezultând din lipsa posedării imobilului. După opinia sa, reclamantul ar fi trebuit să solicite ministerului Finanțelor scutire, eșalonare sau amânare a plății taxa de timbru. Adaugă că 643 cereri în acest sens au primit rezolvare favorabilă în 2000, și 657 în 2001.

El invocă de asemenea faptul că prezenta cauză se distinge de cauza Weissman și altele precitată, în care reclamanții au introdus o acțiune similară dar au văzut-o anulată pentru neplata taxa de timbru, în măsura în care, în caza de față, omitând să sesizeze tribunalele, reclamantul nu a oferit nici măcar ocasie autorităților naționale să se pronunțe asupra acestei chestiuni.

Guvernul susține în fine că, deși din momentul intrării în vigoare a ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003, acordarea facilităților de plată a taxa de timbru revine competenței tribunalelor, reclamantul tot nu a introdus o acțiune în reparare. b) Reclamantul

Reclamantul expune, în special, că autoritățile publice ar fi trebuit să respecte hotărârea din 6 aprilie 2000 fără ca nicio procedură suplimentară, inclusiv acțiunea în despăgubire invocată de Guvern, să nu fie necesară din partea sa, în măsura în care încălcarea dreptului lui de proprietate rezultă din nesupunerea acestei hotărâri de către autoritățile publice.

În orice caz, acțiunea sugerată de Guvern nu reprezenta un cale de recurs efectivă în caza de față, deoarece era admisibilă doar după plata taxa de timbru. Or, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acea vreme, suma taxa de timbru reprezenta un procent din suma solicitată. Ținând seama de faptul că reclamantul și-a evaluat prejudiciul, conform unei expertiză contabile depuse în dosar, la 210.954 lei noi români (RON) sau la 63.156 euro (EUR), el estimează că taxa de timbru aferentă ar fi fost de aproximativ 5.000 RON. Or, nu-i era loisibil să achite această sumă, deoarece nu percepea venituri la acea vreme.

Reclamantul estimează de asemenea că deciziile trimise de Guvern pentru a demonstra eficacitatea cererii adresate ministerului Finanțelor nu sunt pertinente în caza de față, deoarece data din o perioadă anterioară cererii sale eventuale și tratează chestiuni fără legătură cu cauza sa. 2. Aprecierea Curții

Curtea consideră că argumentul derivat din neepuizarea căilor de recurs interne avansat de Guvern este strâns legat de substanța plângerii enunțate de reclamant. Prin urmare, trebuie unită excepția cu fondul.

Curtea constată de asemenea că această plângere nu este manifestă lipsită de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea constată că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond 1. Tezele părților

Guvernul estimează că este vorba în caza de față de o întârziere de doi ani în executarea hotărârii din 6 aprilie 2000, a se calcula din hotărârea din 29 octombrie 2001, data la care reclamantul a fost recunoscut unic moștenitor al fostului proprietar, și până la 8 septembrie 2003, data punerii în posesie a reclamantului. După opinia sa, nu este nici un refuz de execuție nici o întârziere excesivă, având în vedere în particular că reclamantul ar fi trebuit să facă el însuși pașii pentru a expulza locatarul. El susține că Statul nu poate fi ținut responsabil de faptul că reclamantul nu și-a direcționat cererea de expulzare împotriva persoanei corecte. El anunță în fine că reclamantul nu a cerut reparare pentru imposibilitatea în care s-a găsit de a-și utiliza imobilul, nici înaintea autorităților administrative nici înaintea tribunalelor.

Reclamantul, pe de-o parte, estimează că ingerința suferită nu era prevăzută de lege, nu urmărea un scop legitim și a prejudiciat în mod disproportionat dreptul lui de proprietate. 2. Aprecierea Curții

Curtea estimează că sentința din 6 aprilie 2000 combinată cu înscrierea în cartea funciară din 1 iunie 2000 constituie o creanță suficient stabilită în favoarea reclamantului pentru a fi calificată drept „valoare patrimonială" și pentru a solicita protecția articolului 1 din Protocolul nr. 1. Deși, prin sentința susmentionată, reclamantul a fost recunoscut proprietar al imobilului litigios, a trebuit să facă mai mult de trei ani de proceduri repetate direcționate împotriva administrației, deținătoare a imobilului, pentru a putea lua posesia acestuia.

Această situație se analizează ca o privare de proprietate, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1. O privare de proprietate care se situează sub această a doua normă poate fi justificată numai dacă se dovedește că a intervenit pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. De plus, orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporționalitate (Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 78, CEDO 1999-VII; și Hirschhorn c. România, nr. 29294/02, §§ 93-94, CEDO 2007-...).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă echilibrul just vizat și, în particular, dacă nu impune reclamantului o sarcină disproportionată, trebuie luate în considerare modalitățile de indemnizare prevăzute de legislația internă. În această privință, Curtea a spus deja că, fără versarea unei sume rezonabil corespunzând valorii bunului, o privare de proprietate constituie în general o atentare excesivă și că o absență totală de indemnizare nu poate fi justificată pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în circumstanțe excepționale (Yagtzilar și altele c. Grecia, nr. 41727/98, § 40, CEDO 2001-XII).

Curtea rememora că în caza de față reclamantul nu a avut posesiunea imobilului lui timp de trei ani, în ciuda hotărârii definitive care-i recunoaștea calitatea de proprietar. De plus, a trebuit să exigă în justiție anularea a două acte administrative care încercau să transfere imobilul lui în proprietatea publică și a trebuit să facă două acțiuni de expulzare a locatarului. În fine, deși după a doua acțiune de expulzare reclamantul a putut reintegra imobilul, nicio reparare nu i-a fost versată de administrație pentru această perioadă, mai cu seamă că era inspectoratul, o autoritate publică, care a utilizat imobilul pe toată această perioadă.

Or, Curtea rememora jurisprudența sa constantă conform căreia revine administrației să se supună într-un termen rezonabil unei decizii definitive pronunțate împotriva sa, creditorul fiind scutit de a introduce din nou acțiuni împotriva autorităților interne pentru a obține executarea obligației în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, §§ 36-38, CEDO 2002-III; Timofeyev c. Rusia, nr. 58263/00, §§ 41-42, 23 octombrie 2003; Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19 și 26, 27 mai 2004; Roman și Hogea c. România (dec.) nr. 62959/00, 31 august 2004; Dubenko c. Ucraina, nr. 74221/01, § 36, 11 ianuarie 2005; Acatrinei c. România, nr. 7114/02, § 40, 26 octombrie 2006; și Hirschhorn, precitat, § 61).

Desigur, hotărârea din 6 aprilie 2000 nu impune expressis verbis administrației obligația de a pune reclamantul în posesie al imobilului și de a-l despăgubi pentru lipsa posedării. Cu toate acestea, recunoscând calitatea de proprietar a moștenilorilor R.E., această hotărâre a stabilit cu putere de lucru judecat că Statul nu era proprietar al imobilului, ceea ce i-a impus obligația de a se abține de la utilizarea bunului. De plus, din 1 iunie 2000 sau, cel târziu, din 29 octombrie 2001, nu mai exista nicio îndoială privind calitatea reclamantului, unic moștenitor al R.E. Cu toate acestea, chiar și după această dată, administrația a continuat să utilizeze imobilul și să dispună de acesta.

Trebuie încă să rememorem că Curtea a deja stabilit că chiar potrivit dreptului român, Statul ar fi trebuit să restituie proprietarului imobilului fructele civile ale acestui imobil, în măsura în care Statul nu mai era posessor de bună credință cel târziu din 6 aprilie 2000 (Weissman și altele, precitat, §§ 60-61).

În virtutea acelorași principii enunțate la §32 mai sus, Curtea nu poate subscrie la opinia Guvernului conform căreia reclamantul ar fi trebuit să introducă o nouă acțiune în reparare împotriva Statului. Presupunând totuși că ar fi avut această obligație, această acțiune nu constituie un recurs efectiv în caza de față, cel puțin până la 25 mai 2004, din motivele enunțate mai jos.

Astfel, Curtea estimează că, deși, spre deosebire de cauza Weissman și altele precitată, în caza de față reclamantul nu a introdus o asemenea acțiune în reparare, principiile deduse din cauza Weissman și altele sunt de asemenea aplicabile. În primul rând, Curtea constată că suma prea ridicată a taxa de timbru care ar fi fost fixată în sarcina reclamantului în caza de față și care ar fi depășit largă posibilitățile financiare ale acestuia, a fost motivul pentru care reclamantul nu a folosit acest mijloc. De plus, în cauza Iorga, Curtea a deja judecat că nu exista, cel puțin înainte de 25 mai 2004 (data la care legislația internă a fost amendată), niciun recurs efectiv pentru a solicita eșalonarea sau scutire de la plata taxa de timbru și că, în orice caz, independența justiției putea fi pusă în îndoială din faptul că decizia prin care tribunalul fixa taxa de timbru trebuia contestată înaintea unui minister (Iorga, precitat, §§ 45-47 și 49). Or, această situație face deciziile administrative furnizate de Guvern nepertinente. Aceeași procedură de contestare a taxa de timbru fiind în vigoare la epoca faptelor prezentei cauze, Curtea nu vede niciun motiv să se abată de la concluzia la care a ajuns în cauzele Weissman și Iorga precitate privind neconformitatea legislației taxa de timbru cu cerințele Convenției.

Prin urmare, Curtea estimează că această acțiune nu reprezenta în caza de față un recurs efectiv, reclamantul fiind scutit de a o folosi (Akdivar și altele c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 66, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, și Menteș și altele c. Turcia, 28 noiembrie 1997, § 57, Culegere 1997-VIII).

Acești factori sunt suficienți Curții pentru a concluziona că privarea de proprietate suferită de reclamant din cauza refuzului autorităților pe parcursul mai multor ani de a se supune unei hotărâri definitive care recunoștea socrul și apoi pe reclamant însuși drept unic proprietar al unui imobil, fără ca nicio indemnizație să i se ofere de către autoritățile și fără ca niciun recurs efectiv să-i fie pus la dispoziție pentru a obține o asemenea reparare, a rupt echilibrul just între protecția dreptului de proprietate al reclamantului și cerințele interesului general.

Prin urmare, trebuie respinsă excepția preliminară a Guvernului și trebuie concluzionat pe fond la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Ținând seama de informațiile de care dispune și considerând că nu poate decât în mod limitat cunoaște de erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de instanțele interne, cărora le revine în primul rând să examineze faptele și să interpreteze și aplice dreptul intern (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, și García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I), Curtea nu sesizează niciun aspect de arbitrar în modul în care instanțele interne au judecat aceste acțiuni, nici întârzieri în examen care ar putea ridica probleme pe baza articolului 6. În fine, chiar presupunând că reclamantul ar fi epuizat căile de recurs interne pentru a redresa la nivel național plângerea derivată din lipsa alegată de independență și imparțialitate a tribunalelor, Curtea nu detectează, în circumstanțele prezentei cauze, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură a lansa o îndoială asupra judecătorilor.

Din aceasta rezultă că această plângere este manifestă lipsită de temei și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 63.156 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, bazîndu-se pe o expertă contabilă care evaluează pierderea de venit pe perioada 28 iunie 2000 la 3 octombrie 2003, ținând seama de chirii practicate pentru imobile similare cu al lui. El cere de asemenea 150.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul se opune acordării unei sume pentru pierderea de venit și reitera poziția sa privind posibilitatea pentru reclamant de a solicita reparare înaintea instanțelor interne. El estimează de asemenea că nu există niciun legătură de cauzalitate între încălcările alegătoare și suma cerută cu titlu de prejudiciu moral, că această sumă este în orice caz excesivă și că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui în sine o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins a fi suferit.

Ținând seama de întregul set de elemente de care dispune și judecând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 15.000 EUR, toate cauze de prejudiciu confundate. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 10.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea instanțelor interne și pentru cele suportate înaintea Curții. El furnizează o factură de 230 lei noi români (RON) reprezentând plata expertei contabile depuse în dosar și o factură cu valoare de 24.990 RON reprezentând onorariile avocatului.

Guvernul estimează că onorariile avocatului sunt exagerate în raport cu complexitatea redusă a cauzei și că în orice caz reclamantul nu a justificat plățile reclamate cu titlu de cheltuieli și costuri, omitând în special prezentarea contractelor încheiate cu expertul și avocatul.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În caza de față și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile susmentonate, Curtea estimează rezonabilă suma de 7.200 EUR pentru procedura înaintea Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea judecă potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Unește la fond și respinge excepția preliminară a Guvernului derivată din neepuizarea căilor de recurs interne sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Declară cererea admisibilă privind plângerea derivată din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și inadmisibilă pentru rest; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție: i. 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), de convertit în moneda Statului pârât, toate cauze de prejudiciu confundate, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; ii. 7.200 EUR (șapte mii două sute euro), de convertit în moneda Statului pârât, pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 4 noiembrie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29798/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ioan Radu Adrian Jantea (« le requérant »), a saisi la Cour le 23 août 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Ionel Olteanu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan ‑ Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 12 avril 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de l’impossibilité alléguée par le requérant de jouir de son immeuble utilisé par l’Etat, en l’absence de toute indemnité. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

Le 24 janvier 2008, la Cour a décidé, en vertu de l’article 54 § 3 de son règlement, de ne pas appuyer la demande du requérant tendant à ce qu’une audience soit tenue en l’espèce. EN FAIT I.

En 1950, un immeuble appartenant à R.E., le beau-père du requérant, et situé au numéro 27 de la rue Gheorghe Doja à Târgu Mureș, fut nationalisé. R.E. décéda en 1991.

Par un arrêt définitif du 6 avril 2000, la cour d’appel de Târgu Mureș fit partiellement droit à l’action du requérant contre le conseil local de Târgu Mureș et ordonna la radiation du livre foncier de la mention désignant l’Etat comme propriétaire de l’immeuble en cause et l’inscription du nom de R.E. à la place. Le 1 er juin 2000, le requérant fit inscrire son droit de propriété au livre foncier en faisant valoir un certificat qui le désignait comme unique héritier de R.E.

Entre-temps, le 20 avril 2000, le requérant introduisit devant le tribunal de première instance de Buzău une action en annulation du certificat d’héritier délivré à R.N.I. et R.M.V., parents de R.E. Par un arrêt définitif du 29 octobre 2001, la cour d’appel de Târgu Mureș fit droit à l’action et constata que le requérant était le seul héritier de R.E.

Le requérant commença à payer à l’Etat l’impôt foncier.

L’immeuble en cause était administré par le conseil local et était affecté à l’inspection académique départementale de Mureș ( Inspectoratul Școlar Județean Mureș , « l’inspection »). Une école maternelle était installée dans l’immeuble.

Au cours de l’année 2001, le conseil local de Târgu Mureș transféra la propriété de l’immeuble en cause à l’Etat, décision annulée par un arrêt définitif du 31 octobre 2002 de la cour d’appel de Bucarest, à l’issue d’une action introduite par le requérant. La cour d’appel estima que la décision administrative visée méconnaissait l’autorité de la chose jugée acquise par l’arrêt du 6 avril 2000 (paragraphe 7 ci-dessus). Une décision similaire de transfert de l’immeuble du requérant au domaine public, prise par le Gouvernement en 2002, fut aussi annulée, sur une action du requérant, par un arrêt définitif du 24 septembre 2003 de la Cour suprême de justice, pour les mêmes raisons.

Le 11 juillet 2000, le requérant saisit les juridictions d’une action en expulsion de l’école maternelle contre l’inspection. Après trois degrés de juridiction, par un arrêt définitif du 4 février 2003, la cour d’appel de Târgu Mureș rejeta l’action du requérant, au motif qu’il aurait dû diriger son action contre l’école maternelle, locataire de l’immeuble, qui avait la capacité d’ester en justice.

Le 18 octobre 2001, le requérant saisit le tribunal de première instance de Târgu Mureș d’une action contre l’école maternelle et la mairie de Târgu Mureș (« la mairie »), en expulsion de la première de l’immeuble litigieux. Cette action fut accueillie, le 21 février 2002, le tribunal de première instance ordonnant l’expulsion de l’école maternelle. Après trois degrés de juridiction, y compris une cassation avec renvoi devant la juridiction d’appel, ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif du 9 décembre 2003 de la cour d’appel de Târgu Mureș.

Le 8 septembre 2003, le requérant fut mis en possession de l’immeuble litigieux, et le 3 octobre 2003, l’école maternelle fut expulsée de l’immeuble.

Les pièces du dossier font apparaître que le requérant n’a pas saisi les juridictions nationales d’une action en dommages-intérêts pour demander la réparation du préjudice résultant du défaut de jouissance de l’immeuble. Il a informé la Cour qu’il ne lui était pas loisible de payer le droit de timbre afférent à une telle action, car il ne percevait aucun revenu. II.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, étant donné que le requérant n’a pas introduit d’action en réparation du préjudice allégué résultant du défaut de jouissance de l’immeuble. À son avis, le requérant aurait dû demander au ministère des Finances l’exonération, l’échelonnement ou l’ajournement du paiement du droit de timbre. Il ajoute que 643 demandes à cette fin ont reçu une issue favorable en 2000, et 657 en 2001.

Il argüe aussi du fait que la présente affaire se distingue de l’affaire Weissman et autres précitée, dans laquelle les requérants ont introduit une action similaire mais l’ont vu annuler pour non-paiement du droit de timbre, dans la mesure où, en l’espèce, en omettant de saisir les tribunaux, le requérant n’a même pas donné l’opportunité aux autorités nationales de se prononcer sur cette question.

Le Gouvernement soutient enfin que, bien que depuis l’entrée en vigueur de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 58/2003, l’octroi des facilités de paiement du droit de timbre relève de la compétence des tribunaux, le requérant n’a toujours pas introduit d’action en réparation. b) Le requérant

Le requérant expose, notamment, que les autorités publiques auraient dû respecter l’arrêt du 6 avril 2000 sans qu’aucune démarche supplémentaire, y compris l’action en dédommagement invoquée par le Gouvernement, ne soit requise de sa part, dans la mesure où la violation de son droit de propriété relève de la méconnaissance de cet arrêt par les autorités publiques.

En tout état de cause, l’action suggérée par le Gouvernement ne représentait pas un remède effectif en l’espèce car elle n’était recevable qu’après paiement d’un droit de timbre. Or, selon les dispositions légales en vigueur à l’époque, le montant du droit de timbre représentait un pourcentage de la somme demandée. Compte tenu du fait que le requérant estimait son préjudice, selon une expertise comptable versée au dossier, à 210 954 nouveaux lei roumains (RON) ou bien à 63 156 euros (EUR), il estime que le droit de timbre afférent aurait été d’environ 5 000 RON. Or, il ne lui était pas loisible d’acquitter cette somme puisqu’il ne percevait pas de revenus à l’époque.

Le requérant estime aussi que les décisions envoyées par le Gouvernement afin de prouver l’efficacité de la demande auprès du ministère des Finances ne sont pas pertinentes en l’espèce, car elles datent d’une période antérieure à sa demande éventuelle et portant sur de questions sans rapport avec son affaire. 2. Appréciation de la Cour

La Cour considère que l’argument tiré du non-épuisement des voies de recours internes avancé par le Gouvernement est étroitement lié à la substance du grief énoncé par le requérant. Il y a donc lieu de joindre l’exception au fond.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement estime qu’il s’agit en l’espèce d’un retard de deux ans dans l’exécution de l’arrêt du 6 avril 2000, à compter de l’arrêt du 29 octobre 2001, date à laquelle le requérant a été reconnu unique héritier de l’ancien propriétaire, et jusqu’au 8 septembre 2003, date de la mise en possession du requérant. De son avis, il ne s’agit ni d’un refus d’exécution ni d’un retard excessif, étant donné notamment que le requérant aurait dû faire lui-même les démarches afin d’expulser le locataire. Il allègue que l’Etat ne peut être tenu responsable du fait que le requérant n’a pas dirigé sa demande d’expulsion contre la bonne personne. Il fait enfin savoir que le requérant n’a pas réclamé de réparation pour l’impossibilité dans laquelle il s’est trouvé d’utiliser son immeuble, ni devant les autorités administratives ni devant les tribunaux.

Le requérant, quant à lui, estime que l’ingérence subie n’était pas prévue par la loi, ne poursuivait pas un but légitime et a porté atteinte de manière disproportionnée à son droit de propriété. 2. Appréciation de la Cour

La Cour estime que le jugement du 6 avril 2000 combiné avec l’inscription au livre foncier du 1 er juin 2000 constituent une créance suffisamment établie au profit du requérant pour être qualifiée de « valeur patrimoniale » et appeler la protection de l’article 1 du Protocole n o 1. Bien que, par l’arrêt susmentionné, le requérant ait été reconnu propriétaire de l’immeuble litigieux, il lui a fallu plus de trois ans de démarches répétées dirigées contre l’administration, détentrice de l’immeuble, afin d’en prendre possession.

Cette situation s’analyse en une privation de propriété, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1. Une privation de propriété relevant de cette deuxième norme peut seulement se justifier si l’on démontre qu’elle est intervenue pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité ( Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 78, CEDH 1999-VII ; et Hirschhorn c. Roumanie , n o 29294/02, §§ 93-94, CEDH 2007 ‑ ...).

Afin de déterminer si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur le requérant une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d’indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, la Cour a déjà dit que, sans le versement d’une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive, et qu’une absence totale d’indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans des circonstances exceptionnelles ( Yagtzilar et autres c. Grèce , n o 41727/98, § 40, CEDH 2001 ‑ XII).

La Cour rappelle qu’en l’espèce le requérant n’a pas eu la jouissance de son immeuble pendant trois ans malgré l’arrêt définitif lui reconnaissant la qualité de propriétaire. De plus, il a dû exiger en justice l’annulation de deux actes administratifs tentant à transférer son immeuble dans la propriété publique et a dû faire deux actions en expulsion du locataire. Enfin, bien qu’après la seconde action en expulsion le requérant ait pu réintégrer son immeuble, aucune réparation ne lui a été versée par l’administration pour cette période, d’autant plus que c’était l’inspection, autorité publique, qui a utilisé l’immeuble tout au long de cette période.

Or, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle il revient à l’administration de se plier dans un délai raisonnable à une décision définitive rendue à son encontre, le créancier étant exempté d’intenter à nouveau des actions contre les autorités internes afin d’obtenir l’exécution de l’obligation en cause (voir, mutatis mutandis, Bourdov c. Russie , n o 59498/00, §§ 36-38, CEDH 2002 ‑ III ; Timofeyev c. Russie , n o 58263/00, §§ 41-42, 23 octobre 2003 ; Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19 et 26, 27 mai 2004 ; Roman et Hogea c. Roumanie (déc.) n o 62959/00, 31 août 2004 ; Dubenko c. Ukraine , n o 74221/01, § 36, 11 janvier 2005 ; Acatrinei c. Roumanie , n o 7114/02, § 40, 26 octobre 2006 ; et Hirschhorn , précité, § 61).

Certes, l’arrêt du 6 avril 2000 n’impose pas expressis verbis à l’administration l’obligation de mettre le requérant en possession de l’immeuble et de l’indemniser pour le manque de jouissance. Cependant, en reconnaissant la qualité de propriétaire des héritiers de R.E., cet arrêt a implicitement établi avec autorité de la chose jugée que l’Etat n’était pas propriétaire de l’immeuble, ce qui lui a imposé l’obligation de s’abstenir d’utiliser le bien. En outre, à partir du 1 er juin 2000 ou, au plus tard, du 29 octobre 2001, il n’existait plus de doute quant à la qualité du requérant, unique héritier de R.E. Toutefois, même après cette date, l’administration a continué à utiliser l’immeuble et à disposer de celui ‑ ci.

Encore faut-il rappeler que la Cour a déjà établi que même selon le droit roumain, l’Etat aurait dû restituer au propriétaire de l’immeuble les fruits civils de cet immeuble, dans la mesure où l’Etat n’était plus possesseur de bonne foi au plus tard à partir du 6 avril 2000 ( Weissman et autres , précité, §§ 60-61).

En vertu des mêmes principes énoncés au paragraphe 32 ci-dessus, la Cour ne peut partager l’opinion du Gouvernement selon laquelle le requérant aurait dû introduire une nouvelle action en réparation contre l’Etat. À supposer toutefois qu’il ait eu cette obligation, cette action ne constitue pas un recours effectif en l’espèce, au moins jusqu’au 25 mai 2004, pour les raisons énoncées ci-dessous.

Ainsi, la Cour estime que, bien qu’à la différence de l’affaire Weissman et autres précitée, en l’espèce, le requérant n’ait pas introduit une telle action en réparation, les principes dégagés de l’affaire Weissman et autres sont également applicables. Tout d’abord, la Cour note que le montant trop élevé du droit de timbre qui aurait été fixé à la charge du requérant en l’espèce et qui aurait largement dépassé les possibilités financières de celui-ci, a été le motif pour lequel le requérant n’a pas usé de ce moyen. En outre, dans l’affaire Iorga , la Cour a déjà jugé qu’il n’y avait, au moins avant le 25 mai 2004 (date à laquelle la législation interne a été amendée), aucun recours effectif pour demander l’échelonnement ou l’exonération du paiement du droit de timbre et qu’en tout état de cause, l’indépendance de la justice pouvait être mise en doute du fait que la décision par laquelle le tribunal fixait le droit de timbre devait être contestée devant un ministère ( Iorga , précité, §§ 45-47 et 49). Or, cette situation rend les décisions administratives fournies par le Gouvernement non pertinentes. La même procédure pour contester le droit de timbre étant en place à l’époque des faits de la présente affaire, la Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est arrivée dans les affaires Weissman et Iorga précitées sur le manque de conformité de la législation sur le droit de timbre avec les exigences de la Convention.

Dès lors, la Cour estime que cette action ne représentait pas en l’espèce un recours effectif, le requérant étant dispensé de l’utiliser ( Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 66, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, et Menteș et autres c. Turquie , 28 novembre 1997, § 57, Recueil 1997 ‑ VIII).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la privation de propriété subie par le requérant à cause du refus des autorités pendant plusieurs années de se plier à un arrêt définitif reconnaissant son beau-père et ensuite le requérant lui-même en tant qu’unique propriétaire d’un immeuble, sans qu’aucune indemnité ne soit offerte à celui-ci par les autorités et sans qu’aucun recours effectif ne soit mis à sa disposition pour obtenir une telle réparation, a rompu le juste équilibre entre la protection du droit de propriété du requérant et les exigences de l’intérêt général.

Il convient donc de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement et de conclure sur le fond à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. II.

Eu égard aux informations dont elle dispose et considérant qu’elle ne peut que de façon limitée connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par les juridictions internes, auxquelles il revient au premier chef d’examiner les faits et d’interpréter et d’appliquer le droit interne ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, et García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I), la Cour n’aperçoit aucune apparence d’arbitraire dans la manière dont les juridictions internes ont jugé ces actions, ni de retards dans l’examen qui pourraient poser problème sur le terrain de l’article 6. Enfin, à supposer même que le requérant ait épuisé les voies de recours internes pour faire redresser au niveau national le grief tiré du manque allégué d’indépendance et d’impartialité des tribunaux, la Cour ne décèle, dans les circonstances de la présente espèce, aucun élément subjectif ou objectif de nature à jeter un doute sur les juges.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 63 156 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, se fondant sur une expertise comptable évaluant le manque à gagner pendant la période du 28 juin 2000 au 3 octobre 2003, compte tenu des loyers pratiqués pour des immeubles similaires au sien. Il réclame aussi 150 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement s’oppose à l’octroi d’une somme pour le manque à gagner et réitère sa position quant à la possibilité pour le requérant de demander réparation devant les juridictions internes. Il estime aussi qu’il n’y a aucun lien de causalité entre les violations alléguées et la somme réclamée au titre du préjudice moral, que cette somme est de toute façon excessive et qu’un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer par lui-même une réparation satisfaisante du préjudice moral prétendument subi.

Eu égard à l’ensemble des éléments dont elle dispose et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 15 000 EUR, toutes causes de préjudice confondues. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 10 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et pour ceux engagés devant la Cour. Il fournit une facture de 230 nouveaux lei roumains (RON) représentant le paiement de l’expertise comptable versée au dossier et une facture d’un montant de 24 990 RON représentant des honoraires d’avocat.

Le Gouvernement estime que les honoraires d’avocat son exagérés par rapport à la complexité réduite de l’affaire et qu’en tout état de cause le requérant n’a pas justifié les paiements réclamés à titre de frais et dépens en omettant notamment de présenter les contrats conclus avec l’expert et l’avocat.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 7 200 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Joint au fond et rejette l’exception préliminaire du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours interne sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 2. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention : i. 15 000 EUR (quinze mille euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur, toutes causes de préjudice confondues, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; ii. 7 200 EUR (sept mille deux cents euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président