Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015

Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015

17 aprilie 2015

29 septembrie 2021

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Decizie nr. 9/2015

din 17/04/2015

Dosar nr. 533/1/2015

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 406 din 09/06/2015

Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Completului

Geanina Cristina Arghir – judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală – judecător-raportor

Ilie Iulian Dragomir – judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu – judecător la Secţia penală

Luminiţa Livia Zglimbea    – judecător la Secţia penală

Ioana Niculae – magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin Încheierea din 21 ianuarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor probleme de drept: „1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului penal.”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27

4

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

Conform art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Ioana Niculae, magistrat- asistent în cadrul Secţiei penale.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Justina Condoiu, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 533/1/2015 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Târgu Mureş, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile exprimate de unele dintre instanţele arondate. Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi instanţele arondate au comunicat doar că nu a fost identificată o jurisprudenţă relevantă în această materie, fără a expune un punct de vedere.

A menţionat că au fost depuse şi hotărâri judecătoreşti de la instanţele unde s-a conturat o jurisprudenţă în materie, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Cluj-Napoca.

A precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi din cadrul facultăţilor de drept ale mai multor universităţi cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, fiind transmise puncte de vedere de către Universitatea de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca – Facultatea de Drept şi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – Facultatea de Drept. De asemenea, au fost transmise şi opiniile formulate de specialişti din cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” din subordinea Academiei Române, Colegiului Mediatorilor şi Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A învederat că s-au conturat două puncte de vedere: într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, care poate interveni oricând până la soluţionarea definitivă a cauzei, în timp ce, în opinia minoritară, s-a arătat că medierea este o modalitate a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale, şi, pentru a se putea dispune încetarea procesului penal în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, poate interveni până la citirea actului de sesizare. Pe de altă parte, Curtea de Apel Bacău a comunicat că medierea nu reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală, dar constituie o posibilitate legală de stingere a unor conflicte de drept penal.

La data de 13 martie 2015, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – a depus Adresa nr. 376/C/380/III-5/2015, prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul întrebării preliminare, fiind depuse şi concluzii scrise.

În continuare, magistratul-asistent a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, la data de 24 martie 2015, iar acestea nu au depus puncte de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Justina Condoiu să susţină punctul de vedere al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema suspusă dezbaterii în Dosarul nr. 533/1/2015.

Reprezentantul Ministerului Public, după expunerea argumentelor juridice, a solicitat pronunţarea unei decizii prin care problemele de drept supuse dezlegării în cauză să primească următoarea rezolvare: „dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, distinctă de împăcarea prevăzută de art. 159 din Codul penal; acordul de mediere, pentru a produce efecte juridice, nu este limitat în timp, de momentul citirii actului de sesizare a instanţei”.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul a reţinut dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

În exercitarea rolului său de interpretare şi aplicare unitară a legii, prin noile dispoziţii privind asigurarea unei practici unitare prevăzute în capitolul VI secţiunea a 2-a (art. 475-art. 477

1

din Codul de procedură penală, modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost învestit la data de 8 februarie 2015, prin Încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

„1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal;

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 2.341 din data de 25 iunie 2014, pronunţată în Dosarul penal nr. 9.018/4/2013, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a condamnat inculpatul M.D.A. la pedeapsa rezultantă de un an închisoare pentru infracţiunile de furt calificat prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (fapte comise la 9 martie 2014), fiind incidente şi dispoziţiile art. 396 alin. (1), (4) şi (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 83 din Codul penal.

Prin aceeaşi sentinţă au fost condamnaţi:

– inculpatul G.D. la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru infracţiunile de furt calificat prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (fapte comise la 9 martie 2014), în condiţiile art. 396 alin. (1), (4) şi (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 83 din Codul penal.

În baza art. 83 alin. (1) din Codul penal a fost amânată aplicarea pedepselor închisorii stabilite pentru inculpaţii M.D.A. şi G.D., pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 84 din Codul penal şi care urmează a curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a pedepsei, iar în baza art. 85 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Codul penal au fost dispuse măsurile de supraveghere dispuse în hotărâre;

– inculpatul D.D.N. la o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (fapte comise la 9 martie 2014), în condiţiile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 83 din Codul penal.

În baza art. 83 alin. (1) din Codul penal a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 84 din Codul penal şi care urmează a curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a pedepsei, iar în baza art. 85 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Codul penal au fost dispuse măsurile de supraveghere dispuse în hotărâre;

– inculpatul R.D. la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (10) din Codul de procedură penală, în condiţiile art. 91 şi art. 92 din Codul penal, fiindu-i aplicate măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) şi (3) din Codul penal;

– inculpatul G.E. la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 77 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (10) din Codul de procedură penală şi de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (10) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 96 alin. (4) din Codul penal, fiindu-i aplicate şi pedepse complementare şi accesorii în condiţiile sentinţei arătate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că la data de 9/10 martie 2014, în jurul orelor 23,00-24,00, inculpaţii au pătruns prin escaladarea gardului împrejmuitor în curtea Pieţei de Gross Bucureşti, situată pe Bd. Metalurgiei nr. 132, sectorul 4, de unde au sustras mai multe baxuri cu bere şi suc din dreptul standurilor D13 şi D14, după care au sustras şi 2 acumulatori auto de la autocamionul marca DAF cu nr. de înmatriculare B 36 APO, parcat în aceeaşi curte.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe face obiectul Dosarului nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014) aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală.

III. Opinia instanţei care a formulat sesizarea

Instanţa legal învestită a Curţii de Apel Bucureşti, care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu chestiunile de drept supuse dezlegării, apreciază că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, prevăzută în dispoziţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, şi nu o formă a împăcării şi, drept urmare, poate interveni oricând până la soluţionarea definitivă a cauzei, nefiind supusă termenului prevăzut de art. 159 alin. (3) din Codul penal pentru împăcare.

Astfel, s-a arătat că art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, aplicabilă în cauzele penale, atât în latură penală, cât şi în latură civilă, prevede la alin. (2) că în latura penală a procesului dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Ca tehnică legislativă, s-a constatat că s-a preferat a se face trimitere la infracţiunile pentru care împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, fiind uşor de identificat astfel, fără a mai fi reluate, infracţiunile cărora li se aplică.

Apelantul inculpat G.E. a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă pentru comiterea în concurs real a două infracţiuni de furt calificat prevăzute de art. 228 raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, comise în stare de recidivă postcondamnatorie, pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu.

S-a constatat că, întrucât art. 231 alin. (2) din Codul penal prevede că în cazul faptelor de furt calificat, pentru care apelantul inculpat a fost judecat în primă instanţă, deşi punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu, împăcarea înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea ce face obiectul cauzei, este admisă de lege medierea ca şi cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

În ceea ce priveşte natura juridică, Curtea a considerat că medierea, ca şi împăcarea şi retragerea plângerii prealabile, are dublă natură juridică, atât de drept penal, cât şi procesual penal, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, dar şi o cauză care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. S-a apreciat că această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 192/2006 care prevăd că, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere. Totodată, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 70 din aceeaşi lege, în care se prevede că, în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, fără a face vreo limitare după cum cauza se află în faza de judecată în primă instanţă sau în apel.

Pe de altă parte, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată, printre altele, când a fost retrasă plângerea prealabilă – în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală -, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept supuse dezbaterii

În urma comunicării raportului întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, inculpaţii nu au formulat un punct de vedere scris privind chestiunile de drept supuse judecăţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Opinia instanţelor judecătoreşti

Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora, transmise instanţei supreme, referitoare la chestiunile de drept supuse dezlegării, a rezultat o practică neunitară.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a transmis că punctul de vedere majoritar exprimat de către judecătorii secţiilor penale ale acestei instanţe şi ai instanţelor din circumscripţie este în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, subliniind că încheierea unui acord de mediere, în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, va conduce la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale, dacă acest acord intervine până la sfârşitul procesului, adică până la pronunţarea unei hotărâri definitive.

Totodată, s-a arătat că, spre deosebire de împăcare, care va conduce la înlăturarea răspunderii penale numai dacă intervine până la citirea actului de sesizare, în condiţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, în legătură cu acordul de mediere, dispoziţiile din Codul penal şi din Codul de procedură penală nu prevăd un termen-limită până la care să intervină, astfel încât să conducă la încetarea procesului penal.

Pe de altă parte, s-a evidenţiat că art. 16 din Codul de procedură penală, între cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, enumeră la alin. (1) lit. g) următoarele situaţii: „a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere, în condiţiile legii.”

În condiţiile legii, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală dacă intervine până la pronunţarea unei hotărâri definitive [art. 158 alin. (1) din Codul penal], împăcarea înlătură răspunderea penală dacă intervine până la citirea actului de sesizare [art. 159 alin. (3) din Codul penal], iar în privinţa medierii, întrucât este o instituţie reglementată prin lege specială, normele de drept penal şi procesual penal nu prevăd expres un moment până la care poate interveni pentru a produce aceleaşi consecinţe.

Din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator rezultă că medierea poate interveni şi dincolo de momentul citirii actului de sesizare, pentru a produce înlăturarea răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin împăcarea părţilor, persoana vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceeaşi faptă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată. Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă procedura de mediere a fost declanşată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfăşurării medierii; dacă părţile aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. În argumentare a fost invocat şi art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, potrivit căruia, în cazul în care medierea se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, iar suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de această lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă.

Prin urmare, legea admite posibilitatea realizării medierii „după începerea procesului penal”, în timpul „judecăţii”, din moment ce aceasta se suspendă. Or, existând o judecată care se suspendă, în mod evident acest acord poate interveni după începerea cercetării judecătoreşti şi, întrucât legea nu distinge, s-a apreciat că poate interveni atât într-o judecată în primă instanţă, cât şi în judecata din căile de atac. Tot astfel, potrivit art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală, suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.

S-a arătat că poziţionarea acordului de mediere, cauză de înlăturare a răspunderii penale, în acelaşi text cu retragerea plângerii prealabile şi cu împăcarea, precum şi folosirea conjuncţiei „ori” nu au nicidecum semnificaţia faptului că medierea şi împăcarea reprezintă unul şi acelaşi lucru, ci a faptului că toate reprezintă variante alternative de încetare a procesului penal şi de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale.

Opinia minoritară exprimată în cadrul acestei instanţe a fost în sensul că medierea reprezintă o modalitate a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal, motiv pentru care poate interveni numai până la citirea actului de sesizare.

În jurisprudenţa anexată au fost identificate două decizii ale Curţii de Apel Bucureşti. Astfel, în Decizia penală nr. 1.583 din data de 16 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.999/740/2013, instanţa de apel a considerat că instituţia medierii şi cea a împăcării, chiar dacă produc aceleaşi efecte, nu sunt identice, condiţiile în care pot interveni şi modalitatea de încheiere fiind diferite. Din punctul de vedere al reglementării s-a arătat că împăcarea părţilor este prevăzută de art. 159 din Codul penal, care la alin. (3) arată că poate interveni până la citirea actului de sesizare, însă medierea este reglementată în dispoziţiile Legii nr. 192/2006 (art. 67-70), în care, printre altele, se prevede că poate interveni şi după începerea procesului penal. Totodată, s-a arătat că singurele dispoziţii de procedură penală referitoare la mediere sunt cele cuprinse în art. 16 şi 23 din Codul de procedură penală. Făcând trimitere la dispoziţiile din Decizia Curţii Constituţionale nr. 508/2014, s-a apreciat că impunerea unei date-limită până la care să intervină acordul de mediere ar contraveni intenţiei legiuitorului actual.

În Decizia nr. 1.259/A din 21 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.468/299/2012, în calea de atac a apelului, instanţa a constatat intervenirea acordului de mediere încheiat între inculpat şi partea civilă, în sensul că partea civilă şi-a retras plângerea prealabilă, inculpatul obligându-se să îi plătească cu titlu de despăgubiri civile o anumită sumă, în termen de 2 ani de la încuviinţarea acordului, în tranşe egale, şi, ca urmare, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală.

La nivelul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti a fost identificat Dosarul nr. 23.161/300/2013, în care, prin Încheierea din data de 21 februarie 2014, s-a apreciat că din examinarea dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, coroborat cu art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, rezultă că, pentru ca medierea să îşi producă efecte în cauzele penale, trebuie să intervină în acele dosare ce au ca obiect infracţiuni pentru care acţiunea penală se poate stinge prin împăcare, până la termenul la care poate interveni împăcarea, o altă interpretare fiind de natură să acorde instituţiei medierii o sferă de aplicabilitate mai mare decât împăcării, aspect ce contravine voinţei legiuitorului. Au fost invocate şi dispoziţiile art. 23 din Codul de procedură penală, conform cărora, cu privire la pretenţiile civile, medierea poate fi încheiată pe tot parcursul procesului penal. În consecinţă, dacă legiuitorul ar fi urmărit acordarea posibilităţii încheierii acordului de mediere pe tot parcursul cauzei şi în privinţa laturii penale, ar fi reglementat expres o asemenea posibilitate. Ca atare, instanţa a respins solicitările inculpatelor de constatare a încetării procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală. Prin Sentinţa penală nr. 219 din 7 martie 2014, pronunţată în acelaşi dosar, instanţa, raportându-se la prevederile art. 23 alin. (1) din Codul de procedură penală, a luat act de intervenirea acordurilor de mediere încheiate în cauză, doar cu privire la latura civilă.

La nivelul Judecătoriei Cornetu a fost identificată Sentinţa penală nr. 524 din 14 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6.158/1.748/2014, în care instanţa, constatând existenţa unui acord de mediere încheiat între inculpaţi şi partea vătămată, a dispus încetarea procesului penal.

Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Alba şi Tribunalul Hunedoara au transmis că opinia majoritară formulată de judecătorii Secţiei penale şi pentru cauze cu minori ai acestor instanţe este în sensul că: 1. medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, şi nu o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale; 2. având în vedere că legea nu distinge, momentul până la care poate interveni acordul de mediere nu poate fi limitat şi interpretat prin prisma dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, acordul putând fi încheiat în tot cursul procesului penal.

În acelaşi sens au opinat Curtea de Apel Braşov şi instanţele arondate acesteia, respectiv Tribunalul Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Rupea, Tribunalul Covasna, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Întorsura Buzăului, Tribunalul pentru minori şi familie, Curtea de Apel Cluj – Secţia penală, Tribunalul Cluj, Judecătoria Turda, Judecătoria Cluj-Napoca, Judecătoria Dej, Judecătoria Bistriţa-Năsăud – Secţia penală, Tribunalul Maramureş, Judecătoria Bacău, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Vaslui şi judecătoriile din circumscripţie, Tribunalul Iaşi şi Judecătoria Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Timiş, Tribunalul Arad şi Judecătoria Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Gheorgheni şi Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Judecătoria Miercurea-Ciuc şi Judecătoria Târnăveni, Curtea de Apel Suceava.

La nivelul Judecătoriei Iaşi au fost identificate sentinţele nr. 1.267 din 13 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 40.743/245/2013*, şi nr. 3.112 din 31 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 30.036/245/2013*, în care instanţa a apreciat că acordurile de mediere încheiate de inculpaţi cu părţile civile reprezintă acordul de voinţă al părţilor cu privire la modul de soluţionare a litigiului, atât pe latura penală, cât şi pe latura civilă, privesc o infracţiune pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală, fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 67 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 192/2006, din cuprinsul lor reieşind că părţile s-au înţeles definitiv şi în totalitate cu privire la toate aspectele cauzei. Ca atare, instanţa a concluzionat că, întrucât acordul de mediere constituie o cauză care împiedică exercitarea acţiunii penale, sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza a treia din Codul de procedură penală, sens în care a dispus încetarea procesului penal.

La nivelul Judecătoriei Cluj-Napoca a fost identificată Sentinţa penală nr. 98 din 28 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 27.141/211/2014, prin care instanţa, constatând că în cursul procedurii de cameră preliminară a fost încheiat un acord de mediere, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală. Totodată, a fost identificată şi Sentinţa penală nr. 1.525 din 22 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 534/211/2014, în care instanţa, constatând că după citirea actului de sesizare a fost încheiat un acord de mediere, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală.

Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie a invocat art. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv că medierea reprezintă o modalitate facultativă de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Faţă de aceste dispoziţii s-a arătat că medierea nu reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală, dar constituie o posibilitate legală de stingere a unor conflicte de drept penal. Totodată, s-a făcut referire la procedura de soluţionare a conflictului pe calea medierii în urma încheierii unui contract de mediere între mediator şi părţile aflate în conflict, precizându-se că posibilitatea soluţionării conflictului penal pe calea medierii rezultă din dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. S-a mai arătat că, în latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Tribunalul Bacău – Secţia penală şi magistraţii din cadrul judecătoriilor Buhuşi şi Moineşti au apreciat că dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal şi că poate interveni numai până la citirea actului de sesizare, conform alin. (3) al aceluiaşi articol. În acelaşi sens au opinat Tribunalul Neamţ şi Judecătoria Piatra-Neamţ.

Judecătoria Gherla a opinat că medierea este o modalitate a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de art. 159 din Codul penal, şi că poate interveni numai până la citirea actului de sesizare.

Curtea de Apel Piteşti şi instanţele judecătoreşti din circumscripţia sa nu au identificat o practică judiciară în materia indicată, însă au opinat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator reprezintă o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal, deoarece, în esenţă, finalitatea procedurii de mediere o reprezintă încercarea de împăcare a părţilor. S-a apreciat că în această interpretare devin aplicabile dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, în sensul că împăcarea, inclusiv în procedura medierii, poate interveni numai până la citirea actului de sesizare.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală a transmis că nu a identificat o jurisprudenţă în materie, însă a apreciat, în unanimitate, că medierea este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pentru a se putea dispune încetarea procesului penal, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, poate interveni până la citirea actului de sesizare.

Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi instanţele arondate şi Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi instanţele arondate au transmis doar că nu a fost identificată o jurisprudenţă relevantă în această materie.

Din prezentarea opiniilor exprimate de către instanţe s-a conturat opinia majoritară, în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, şi nu o modalitate a împăcării, care poate interveni în tot cursul procesului penal.

VI. Opinia specialiştilor

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi din cadrul facultăţilor de drept ale universităţilor din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu, Timişoara, Universităţii Nicolae Titulescu din Bucureşti, Colegiului Mediatorilor, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

În punctul de vedere transmis, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” din subordinea Academiei Române a subliniat că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, prevăzută într-o lege specială, o instituţie de sine stătătoare cu reglementare juridică distinctă, şi nu o formă a împăcării prevăzută în art. 159 din Codul penal, care este o normă de drept penal generală, astfel încât ea poate interveni oricând până la soluţionarea definitivă a cauzei, nefiind supusă termenului prevăzut de art. 159 alin. (3) din Codul penal referitor la împăcare.

În susţinerea acestei opinii, cu privire la natura juridică a medierii, s-a arătat că acordul de mediere reprezintă o înţelegere civilă între persoana vătămată şi suspect, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale înlocuind în totalitate cuvântul „împăcare” cu acela de „înţelegere”, de unde concluzia că legiuitorul a înţeles să folosească această noţiune drept o soluţie amiabilă la conflict, cu alte cuvinte o înţelegere. Un alt argument a vizat scopul medierii, ce decurge chiar din actul normativ, respectiv că aceasta nu este o împăcare a părţilor, iar acordul de mediere nu reprezintă acea împăcare prevăzută în art. 159 din Codul penal, fiind vorba de o înţelegere amiabilă privind un anume conflict, mediatorul având dreptul de a facilita înţelegerea dintre părţi, şi nicidecum împăcarea lor. Astfel, înţelegerea poate lua diferite forme, poate fi condiţionată şi poate conţine orice fel de tip de înţelegere între părţi, singura condiţie fiind ca aceasta să respecte cadrul legal şi moral. Aşadar, acordul de mediere poate fi caracterizat drept un contract civil între părţi, contract care are ca efect încetarea procesului penal, cu menţiunea că acesta nu este supus niciunei condiţii de validitate, aşa cum este reglementată împăcarea în condiţiile art. 159 din Codul penal.

De asemenea, s-a apreciat că medierea poate interveni până la rămânerea definitivă a sentinţei penale, deoarece nicio normă a Codului de procedură penală nu face vorbire de un anumit termen sau stadiu procesual până la care poate fi depusă înţelegerea.

Medierea are o dublă natură juridică, ca şi împăcarea şi retragerea plângerii prealabile, respectiv de drept penal, reglementată în art. 159 din Codul penal, dar şi de drept procesual, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, dar şi o cauză care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, astfel cum se arată în art. 16 alin. (1) lit. g) şi în art. 17 din Codul de procedură penală. Această concluzie se fundamentează pe dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 192/2006, care prevăd în mod expres că, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la prevederile art. 157 alin. (3) din Codul penal, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înainte de începerea urmăririi penale şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care s-a încheiat medierea.

Totodată, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 70 din aceeaşi lege, în care se prevede că în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, fără a se face vreo limitare după cum cauza s-ar afla în faza de judecată, în primă instanţă sau în apel, precum şi la prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, în care se arată că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare ea nu poate fi exercitată, printre altele, şi când a intervenit un acord de mediere în condiţiile legii.

Facultatea de Drept, Departamentul de drept public din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a exprimat ca opinie majoritară punctul de vedere instituţional, în sensul că: 1. medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, nu o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. medierea poate interveni în tot cursul procesului penal, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal.

În fundamentarea acestui punct de vedere, cu privire la prima întrebare, au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, potrivit cărora medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.

S-a menţionat că legiuitorul român a înţeles să creeze o formă instituţionalizată de soluţionare a conflictelor juridice ivite între diferite persoane, inclusiv în cauzele penale, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 67 din legea specială. S-a arătat că, în latura penală a unei astfel de cauze, medierea este aplicabilă numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

De asemenea, raportându-se la caracterul oficial al medierii, respectiv la faptul că aceasta poate fi realizată doar în faţa şi prin intermediul unui mediator (care a dobândit această calitate în temeiul legii), că sfera ei de aplicabilitate înglobează atât infracţiunile pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, cât şi infracţiunile pentru care împăcarea părţilor are acelaşi efect asupra laturii penale, precum şi la faptul că legiuitorul a enunţat expres „încheierea unui acord de mediere” în Codul de procedură penală în art. 16 alin. (1) lit. g), alături de împăcare şi retragerea plângerii prealabile, drept cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, s-a apreciat că aceste trei argumente sunt suficient de puternice pentru a trage concluzia că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale.

Au fost aduse şi alte argumente suplimentare, în sensul că retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor şi medierea pot fi considerate trei moduri diferite prin care se ajunge la acelaşi rezultat: soluţionarea pe cale amiabilă a unui conflict, cu consecinţa înlăturării răspunderii penale. Faptul că împăcarea părţilor sau subiecţilor presupune o participare a ambelor părţi implicate ar putea genera o altă concluzie, în sensul considerării medierii ca fiind o modalitate de împăcare a părţilor, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale. Cele două instituţii sunt diferite de retragerea plângerii prealabile, care presupune conceptual un act unilateral al celui care a depus plângerea.

Dacă ar fi aşa, pentru consecvenţă, conform sferei de aplicabilitate a medierii, aceasta ar trebui să fie şi o modalitate de retragere a plângerii prealabile, ceea ce, din punct de vedere conceptual, ar fi destul de greu de conciliat cu ideea că retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor sunt două instituţii diferite, chiar dacă au acelaşi efect: înlătură răspunderea penală.

S-a menţionat că, dacă sfera de aplicabilitate a medierii ar fi fost restrânsă de legiuitor la infracţiunile pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, s-ar fi putut discuta, cu rezerve, dacă aceasta este sau nu o modalitate a împăcării. Astfel, în măsura în care împăcarea ar reprezenta dreptul comun în această materie, nu ar fi fost de plano exclus ca medierea să aibă un caracter derogatoriu, respectiv să fie o împăcare reglementată printr-un text de lege special, cu condiţii de aplicabilitate mai favorabile pentru părţi decât cele de la împăcarea reţinută de Codul penal.

Au fost invocate modificările aduse de legiuitor dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 începând cu 1 februarie 2014, care nu au vizat şi limitarea sferei infracţiunilor în cazul cărora poate interveni un acord de mediere, precum şi diferenţele procedurale de aplicare a acestei instituţii.

Astfel, s-a apreciat că un aspect extrem de important este acela că prin art. 69 din Legea nr. 192/2006 se instituie posibilitatea încheierii medierii chiar înaintea începerii procesului penal, această ipoteză fiind exclusă în cazul împăcării părţilor sau subiecţilor procesuali. În plus, termenul de depunere a plângerii prealabile se suspendă pe durata acestei proceduri, ceea ce nu se întâmplă în cazul începerii negocierilor pentru o împăcare sau retragere a plângerii „tradiţională”. De asemenea, în cazul în care procedura se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau judecata, după caz, se poate suspenda pe o durată de maximum 3 luni, conform art. 70 din legea specială. În această procedură, mediatorul este ţinut, prin art. 68 din legea specială, să verifice îndeplinirea unor garanţii în materie de drept la apărare şi drept la interpret. O astfel de condiţie nu este prevăzută în cazul instituţiei împăcării

Cât priveşte modul în care se ia act de existenţa unui acord de mediere, acesta este distinct faţă de modul în care trebuie să se ia act de împăcarea părţilor, aşa cum rezultă din art. 70 alin. (5) din Legea nr. 192/2006. Astfel, este suficientă transmiterea de către mediator a acordului de mediere şi a procesului-verbal de încheiere a medierii în original, pentru a se constata existenţa acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale, nefiind necesar un act notarial sau prezenţa nemijlocită a părţilor în faţa instanţei, astfel cum se întâmplă în cazul împăcării

1

.

1

A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. XXVII/2006 de admitere a recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007.

Mai mult, se poate observa faptul că împăcarea este condiţionată atât de stingerea acţiunii penale, cât şi de stingerea acţiunii civile, în timp ce, în cazul medierii, părţile pot încheia un acord şi numai în ceea ce priveşte latura penală a procesului penal. Această precizare este esenţială deoarece de esenţa împăcării este ca aceasta să fie totală şi necondiţionată

2

.

2

A se vedea în acest sens: I. Nedelcu, Comentariu în G. Bodoroncea, V. Ciolcei şi colab., Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 336.

Pe de altă parte, Codul de procedură penală consacră această modalitate ca fiind distinctă de împăcare sau de retragerea plângerii. Se poate observa că, după realizarea unui acord de mediere, nu se mai poate face plângere prealabilă, chiar dacă termenul nu este expirat, spre deosebire de situaţia unei împăcări înainte de formularea unei plângeri prealabile. În acest ultim caz temeiul de clasare este cel reglementat de art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, adică există un acord de mediere, şi nu cel prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. e), ce prevede că se dispune clasarea atunci când lipseşte plângerea prealabilă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune cu care a fost sesizată instanţa supremă, s-a arătat că medierea, nefiind o modalitate de împăcare, nu este ţinută de termenul avut în vedere de art. 159 alin. (3) din Codul penal, ea putând interveni oricând în cursul procesului penal. Pe de altă parte, medierea se regăseşte într-un act normativ cu caracter special faţă de prevederile Codului penal sau ale Codului de procedură penală, iar acolo unde legiuitorul a dorit să raporteze instituţia medierii la anumite prevederi de drept comun a făcut-o într-un mod univoc. Or, în ceea ce priveşte termenul până la care poate interveni acordul de mediere, legiuitorul nu s-a raportat la vreo prevedere de drept comun, implicit, intenţia acestuia fiind de a nu restrânge aplicabilitatea medierii prin raportare la un anumit termen până la care poate interveni. Această concluzie rezultă şi din dispoziţiile art. 367 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, potrivit cărora suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii, normă care, în lipsa unei prevederi contrare, se aplică şi în faza judecăţii apelului [(art. 420 alin. (11) din noul Cod de procedură penală)]. Din acest text se poate trage concluzia rezonabilă că medierea poate produce efecte şi dincolo de momentul citirii actului de sesizare.

Faţă de considerentele arătate, s-a apreciat că, de lege ferenda, ar fi recomandat să se revină la termenul anterior până la care s-ar putea realiza împăcarea, deoarece situaţia actuală poate duce la consecinţe absurde. De exemplu, instanţa de apel este obligată să ia act de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, dar aceeaşi instanţă, ca organ decident, nu ar putea să ia act în mod nemijlocit de voinţa părţilor de a stinge litigiul penal. Adică părţile nu se pot „media” direct în sala de judecată, fiind obligate să treacă pe la mediator în prealabil, încălcându-se, printre altele, şi regula firească din teoria dreptului care stabileşte că cine poate mai mult poate şi mai puţin. În această ultimă situaţie natura juridică a medierii ar deveni o chestiune mai mult teoretică decât una cu consecinţe practice majore, aşa cum este ea în prezent.

În punctul de vedere exprimat de Facultatea de Drept, Colectivul de ştiinţe penale din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi s-a arătat că, în actualul context legislativ, orice soluţie s-ar impune pe calea hotărârii prealabile, vor putea exista temeiuri de abordare critică împotriva ei. S-a apreciat că este de datoria legiuitorului să tranşeze problema (inclusiv ulterior pronunţării deciziei în cauza prezentă şi separat de orice soluţie se va impune, astfel, instanţelor). Până la acel moment, s-a optat pentru alternativa interpretării în spiritul legii a chestiunii analizate, respectiv că medierea, ca formă concretă de realizare a împăcării, este supusă limitei temporale reglementate în cazul împăcării, potrivit art. 159 alin. (3) din Codul penal, de momentul citirii actului de sesizare a instanţei, cu precizarea că este posibilă, pertinentă şi viabilă (dar în spiritul unei alte forme de interpretare, tehnice, stricte a literei legii) şi interpretarea opusă [medierea ca o modalitate autonomă de înlăturare a răspunderii penale, aşadar independentă temporal de termenul indicat pentru împăcare în art. 159 alin. (3) din Codul penal – data citirii actului de sesizare a instanţei].

În punctul de vedere exprimat de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara s-a arătat că, în latura penală a procesului, medierea nu este o cauză de înlăturare a răspunderii penale sui-generis, ci este o procedură prin care părţile înţeleg să soluţioneze un conflict penal pe cale amiabilă, atunci când legea penală permite retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, singurele manifestări de voinţă care înlătură răspunderea penală. Calificarea de către instanţă a medierii drept cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale este vădit eronată, raportat la cauzele în care se aplică, respectiv numai în cele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Dacă procedura medierii nu se concretizează în retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, după caz, procesul penal se reia din oficiu imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea sau la expirarea termenului de 3 luni de la data la care a fost dispusă suspendarea acestuia.

S-a apreciat că, sub aspectul laturii penale, procesul-verbal întocmit potrivit legii, prin care se închide procedura medierii, trebuie să cuprindă manifestarea expresă a voinţei de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare a părţilor.

În ce priveşte momentul până la care poate interveni medierea s-a arătat că trebuie făcută distincţie între infracţiunile pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală şi cele pentru care exercitarea acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă, după cum trebuie să se facă distincţie dacă medierea priveşte latura penală a cauzei sau doar latura civilă