Decizia nr. 8 din 30 martie 2016

Decizia nr. 8 din 30 martie 2016

30 martie 2016

29 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 8/2016 Dosar nr. 558/1/2016

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 430 din 08/06/2016

Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală

Geanina Cristina Arghir    – judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan – judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir – judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş – judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean – judecător la Secţia penală

Cristina Rotaru-Radu – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea prin care Curtea de Apel Braşov – Secţia penală solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: dacă sintagma „când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală care consfinţeşte principiul „ne bis in idem” are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă – indiferent de încadrarea juridică dată faptei – sau noţiunea de „hotărâre penală” este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs „condamnarea” penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă.

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 558/1/2016 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27

4

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

Conform art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Valentina Cruceanu, magistrat- asistent în cadrul Secţiei penale.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 558/1/2016, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la dosar au fost depuse hotărâri relevante în materie pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Maramureş.

A menţionat că la dosar au transmis puncte de vedere toate curţile de apel, cu excepţia Curţii de Apel Craiova; unele curţi de apel au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate, fiind conturate două opinii, astfel cum sunt menţionate în raportul depus la dosar.

A arătat că a fost depus la dosar raportul întocmit de către judecătorul-raportor, care a fost comunicat procurorului (Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi părţilor (M.F.P., S.C. F. S.A. şi M.M.C.) la data de 10 martie 2016, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 251/C/358/III/-5/2016 din 7 martie 2016, a transmis că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii de Apel Braşov.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, prin Adresa nr. 5.856/III/2/2015 din 22 martie 2016, a arătat că achiesează la cea de-a doua propunere făcută de judecătorul-raportor (prima fiind respingerea sesizării, ca inadmisibilă), în sensul admiterii sesizării formulate şi stabilirii că o hotărâre judecătorească civilă, pronunţată de judecătorul-sindic, în materia insolvenţei, ca urmare a unei proceduri declanşate la cererea unei persoane fizice ori juridice, prejudiciate de societatea comercială al cărei administrator este cercetat penal şi trimis în judecată pentru evaziune fiscală, nu poate fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că reprezintă o hotărâre prin care s-a produs „condamnarea” persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă.

În încheiere, magistratul-asistent a arătat că părţile nu au depus la dosar puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii.

Doamna procuror Marinela Mincă a apreciat sesizarea din prezenta cauză ca fiind inadmisibilă, pentru următoarele trei considerente:

Or, în acest context, a învederat dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora dispoziţiile constituţionale, referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, trebuie interpretate şi aplicate în acord cu prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu cele ale tratatelor şi pactelor internaţionale la care România este parte; prin urmare, şi componenta referitoare la dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, trebuie să se supună acestei condiţionări.

Totodată, art. 20 alin. (2) din Constituţie prevede că, în măsura în care există neconcordanţă între dispoziţiile interne referitoare la drepturile fundamentale ale omului şi cele din reglementările internaţionale, au prioritate acestea din urmă, fiind în afara oricărei discuţii că şi art. 6 din Codul de procedură penală trebuie interpretat şi aplicat în concordanţă cu dispoziţiile convenţiilor sau cu cele ale protocoalelor adiţionale la convenţie şi că nu există niciun motiv rezonabil pentru care să poată fi pusă în discuţie, de plano, aplicarea acestui text de lege, altfel decât în concordanţă cu dispoziţiile convenţiilor sau ale art. 4 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Or, condiţia ca întrebarea să tindă la interpretarea în abstract a unor dispoziţii legale, iar nu la stabilirea modului de aplicare concretă a acestor dispoziţii în cauza de faţă, reprezintă, de asemenea, o condiţie de admisibilitate a întrebării formulate.

A subliniat că, în cauză, apelul exercitat vizează stabilirea unei chestiuni concrete, şi anume dacă obligarea la despăgubiri a inculpatului, administrator în cauza civilă, constituie sau nu, în concret, o sancţiune în sensul art. 4 din Protocol; aşadar, chestiunea este una care ţine de specificul speţei şi poate fi rezolvată de către instanţa de judecată prin aplicarea dispoziţiilor legale şi convenţionale menţionate, în funcţie de particularităţile cauzei, respectiv prin aplicarea criteriilor de calificare a unei sancţiuni ca fiind una penală, prin raportare la dispoziţiile de obligare a inculpatului la suportarea pagubei în procesul civil.

A precizat că cumulul răspunderii civile cu răspunderea penală pentru fapta generatoare de prejudiciu, care face obiectul acţiunii penale, este un principiu care este statuat în art. 19 din Codul de procedură penală şi care nu poate fi confundat cu principiul „ne bis in idem”. De altfel, chiar art. 138 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 prevedea în mod expres că angajarea răspunderii patrimoniale pentru pasivul societăţii, a persoanei vinovate de insolvenţă, nu înlătura aplicarea legii penale pentru faptele care constituiau infracţiuni, dispoziţii care în prezent îşi au corespondent în art. 169 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, care a abrogat actul normativ menţionat.

Concluzionând, a arătat că, în opinia parchetului, nu este vorba de raportul dintre două sancţiuni, ci de exercitarea simultană a acţiunii civile, atât în faţa instanţei civile, cât şi a celei penale, astfel încât acest demers nu poate fi confundat cu incidenţa principiului „ne bis in idem”, şi, ca atare, calificarea problemei de drept a fost greşit ridicată de către instanţă, aspect care atrage inadmisibilitatea sesizării din cauză.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 74/119/2014, având ca obiect soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna şi părţile civile M.F.P., A.N. DE A.F. – D.G.R. A F.P. B. – A J. A.F.P. C. împotriva Sentinţei penale nr. 33 din 8 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Covasna în Dosarul penal nr. 74/119/2014, Curtea de Apel Braşov – Secţia penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă sintagma „când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul „ne bis in idem”, are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă – indiferent de încadrarea juridică dată faptei – sau noţiunea de „hotărâre penală” este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs „condamnarea” penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 33 din 8 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul penal nr. 74/119/2014, Tribunalul Covasna a hotărât următoarele:

În temeiul art. 386 din Codul de procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3, cu aplicarea art. 41 alin. 2 (3 acte materiale) din Codul penal anterior, în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) (3 acte materiale) din Codul penal.

În temeiul art. 91 alin. (1) din Codul penal s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, iar în temeiul art. 92 alin. (1) din Codul penal s-a stabilit termen de supraveghere 4 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 93 alin. (1) din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune.

În temeiul art. 93 alin. (2) din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 120 de zile, de câte 3 ore pe zi.

În temeiul art. 91 alin. (4) din Codul penal i s-a atras atenţia inculpatului asupra conduitei sale viitoare, precum şi cu privire la posibilitatea revocării suspendării, dacă va mai comite alte infracţiuni, nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

În temeiul art. 397 din Codul de procedură penală a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. F. S.A. B., prin C. de I. T. – F. B. SPRL.

În temeiul art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.

În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că inculpatul M.M.C. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior (3 acte materiale), şi evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal anterior.

Inculpatul M.M.C. a fost asociat unic şi administrator al S.C. R. S.R.L. S. G. de la înfiinţare, adică 1 iunie 2009, până la data de 11 noiembrie 2011, când, prin Sentinţa civilă nr. 261/S/2011, a fost dispusă închiderea procedurii falimentului societăţii şi radierea acesteia din registrul comerţului.

La data de 15 iunie 2009, între S.C. F. S.A. B., în calitate de vânzătoare, şi S.C. R. S.R.L., reprezentată de O.E. (împuternicit de inculpatul M.M.C), în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat Contractul de furnizare apă minerală nr. 388/2009, în baza căruia, în perioada 23 iunie 2009-2 iulie 2009, S.C. R. S.R.L. a achiziţionat de la persoana vătămată cantitatea de 93.720 bucăţi de peturi de 0,5 litri apă minerală Bodoc, în valoare totală de 83.645,10 lei. Cu această ocazie au fost întocmite facturile nr. FAV 0019323 din 23 iunie 2009, în valoare de 34.700,4 lei, FAV 0019398 din 26 iunie 2009, în valoare de 2.677,5 lei, FAV 0019499 din 30 iunie 2009, în valoare de 34.700,4 lei, şi FAV 0021055 din 2 iulie 2009, în valoare de 11.566 lei. Pentru plata primelor 3 facturi, la momentul livrării mărfurilor, inculpatul M.M.C. a emis biletele la ordin: nr. BTRL3BT8196873, în valoare de 34.700 lei, emis la data de 23 iunie 2009 şi scadent la data de 9 iulie 2009; BTRL3BT8196875, în valoare de 2677,5 lei, emis la data de 26 iunie 2009 şi scadent la data de 20 iulie 2009, şi nr. BTRL3BT8196874, în valoare de 34.700 lei, emis la data de 30 iunie 2009 şi scadent la data de 20 iulie 2009, pe care le-a înmânat martorului K.J., reprezentantul de atunci al S.C. F. S.A. B. Fiind introduse spre decontare, cele 3 instrumente de plată au fost refuzate pentru lipsa totală de disponibil.

Marfa a fost ridicată de inculpatul M.M.C. şi numitul O.E.G., transportată într-un spaţiu situat în zona Gării din Sfântu Gheorghe, aparţinând martorului D.I., găsită de D.E. şi O.E.G. şi valorificată la scurt timp după achiziţie.

S-a reţinut, de asemenea, în sarcina inculpatului, că, în perioada iunie-decembrie 2009, în calitate de administrator al S.C. R. S.R.L. S. G., a efectuat o serie de operaţiuni comerciale (achiziţii de la furnizorii S.C. F. S.A. B., S.C. V. S.R.L., S.C. C. S.A., S.C. N. S.R.L., S.C. D. R. S.A., S.C. A. I. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. S. S.R.L., S.C. H. C. S.R.L. şi S. de S. I. I.-C. S.A., precum şi livrarea cantităţii de apă minerală achiziţionată de la persoana vătămată S.C. F. B. S.A.), fără a întocmi vreo evidenţă contabilă a societăţii, respectiv fără a depune la organele fiscale ale statului declaraţii fiscale, deconturi de T.V.A. sau bilanţ, ascunzând sursa impozabilă în scopul neîndeplinirii obligaţiilor fiscale şi creând prin aceasta bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 10.570,5 lei, din care impozit pe profit în sumă de 4.832 lei şi TVA în sumă de 5.738,5 lei.

Prima instanţă a constatat, pe baza materialului probator administrat, vinovăţia inculpatului M.M.C. în ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, reţinând că sunt întrunite condiţiile tragerii la răspundere penală a acestuia, identificând legea penală mai favorabilă noul Cod penal şi pronunţând soluţia de condamnare în temeiul art. 244 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.

În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, instanţa de fond a considerat că sunt incidente dispoziţiile vizând încetarea procesului penal prin raportare la existenţa autorităţii de lucru judecat şi la art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, pentru următoarele considerente:

La data de 12 martie 2010, prin Sentinţa civilă nr. 99/S a Tribunalului Covasna, pronunţată în Dosarul nr. 1.686/119/2009, judecătorul-sindic a admis cererea creditoarei S.C. F. S.A. şi a deschis procedura insolvenţei cu privire la S.C. R. S.R.L., hotărârea rămânând irevocabilă prin Decizia nr. 229/R din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Braşov, prin anularea, ca netimbrată, a recursului. Prin Sentinţa civilă nr. 261/S a Tribunalului Covasna din data de 11 noiembrie 2011, pronunţată în acelaşi dosar, judecătorul-sindic a dispus radierea societăţii din registrul comerţului.

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna cu nr. 789/119/2011, la data de 18 februarie 2011, reclamanta, C. 2000 SPRL S. G, lichidator judiciar al S.C. R. S.R.L. S. G, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.M.C, administrator al debitoarei, stabilirea răspunderii reparatorii a acestuia pentru pasivul societăţii de 218.449,00 lei.

În motivare, reclamanta a învederat că pârâtul a săvârşit fapta prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv nu a ţinut evidenţele contabile ale operaţiunilor comerciale efectuate, ale veniturilor realizate, folosindu-le în interesul său personal sau al altor persoane.

Judecătorul-sindic, examinând acţiunea reclamantei, a reţinut următoarele:

La cererea creditoarei urmăritoare, S.C. F. S.A. B., prin Sentinţa civilă nr. 99/S din 12 martie 2010, dată în Dosarul nr. 1.686/119/2009, judecătorul-sindic a pronunţat deschiderea procedurii insolvenţei pe cale generală a debitoarei, S.C. R. S.R.L. S. G, în temeiul art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o creanţă de 83.645,10 lei.

Nefiind găsite soluţii de redresare a activităţii, prin Sentinţa civilă nr. 299/S din 1 octombrie 2010 s-a dispus trecerea la procedura falimentului pe cale simplificată, lichidator judiciar fiind desemnat C. 2000 SPRL S. G. S-a reţinut că administratorul statutar nu a predat gestiunea scriptică şi faptică a debitoarei, iar acesta nu a putut fi contactat.

Potrivit tabelului definitiv suplimentar al creditorilor, la masa credală a debitoarei au fost admise creanţe în valoare de 218.449,00 lei.

Din datele şi informaţiile furnizate de registrul comerţului la data de 8 aprilie 2011 a rezultat că firma falită s-a constituit ca persoană juridică la data de 3 iunie 2009, cu obiect de activitate principal constând în „intermedieri cu produse diverse”, alături de alte activităţi secundare.

Activitatea societăţii a fost administrată de asociatul unic M.M.C.

Raportul privind cauzele şi împrejurările insolvenţei, întocmit de lichidator la 14 ianuarie 2011, a consemnat că administratorul social nu a putut fi contactat, nu a colaborat cu lichidatorul şi nu s-a putut intra în posesia unor documente de evidenţă a activităţii derulate.

În continuare, lichidatorul a concluzionat că starea de insolvenţă a fost generată de M. M.C. personal, care a achiziţionat apă minerală de la S.C. F. S.A. B., pe care a livrat-o la diverse firme.

Lichidatorul a cerut angajarea răspunderii materiale a fostului administrator, M.M.C, conform art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, susţinând ca acesta nu a ţinut contabilitatea firmei în conformitate cu legea, neîntocmind niciun document financiar-contabil, nicio declaraţie de venituri care să fie depusă la autorităţile fiscale locale în vederea calculării şi plăţii obligaţiilor corespunzătoare exigenţelor legale, fapt pentru care se impune suportarea consecinţelor.

Raportat la starea de fapt învederată, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează posibilitatea stabilirii de către judecătorul-sindic a răspunderii organelor de conducere ale falitului, printre care şi administratorii acestuia pentru o parte din pasiv, dacă s-a demonstrat săvârşirea uneia sau mai multor fapte ilicite, dintre cele enumerate limitativ la lit. a)-g) ale acestui alineat.

Pe de altă parte, s-a arătat că faptele imputate acestor persoane trebuie să fie cauza insolvenţei debitorului, la care se adaugă cerinţa îndeplinirii condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale, instituită de art. 998-999 din Codul civil anterior.

Art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 permite atragerea răspunderii materiale a organelor de conducere ale unui comerciant care se fac vinovate de apariţia sau creşterea stării de insolvenţă prin neţinerea unei contabilităţi conform legii. Această faptă nu este aptă prin ea însăşi să provoace o stare de faliment, neputându-se stabili o relaţie de cauzalitate cu insolvenţa.

Instanţa a reţinut în continuare că, potrivit unui control încrucişat efectuat de către organele fiscale, s-a constatat prin procesul-verbal instrumentat la 29 octombrie 2010 că societatea debitoare, în perioada 1 iunie 2009 – 31 martie 2010, nu a ţinut evidenţa contabilă a operaţiunilor comerciale efectuate, nu a depus nicio declaraţie fiscală, deconturi de T.V.A. şi bilanţuri contabile, cu toate că a achiziţionat şi vândut mărfuri unor firme.

În consecinţă, s-a calculat suma de 92.913, T.V.A. suplimentar şi impozit pe profit de 17.618 lei.

O altă verificare a activităţii falitei a fost întreprinsă de Garda financiară, potrivit procesului-verbal de constatare încheiat la data de 22 septembrie 2010, în care s-a reţinut că a valorificat mai multe cantităţi de apă minerală fără ca veniturile obţinute în valoare de 94.657,10 lei să fie înregistrate în evidenţele contabile. Mai mult, nu a depus declaraţii, deconturi şi bilanţuri contabile la autorităţile locale fiscale.

S-a procedat şi de această dată la calculul T.V.A.-ului şi al impozitului pe profit datorate, totalizând 112.642,30 lei.

Lipsind documentele de evidenţă a operaţiunilor comerciale realizate pe perioada cât a funcţionat societatea, lichidatorul s-a aflat în imposibilitatea de a stabili alte cauze ale insolvenţei.

Instanţa a constatat că pârâtul nu a răsturnat prezumţia existenţei raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, mai mult, conduita ilicită a pârâtului a condus la concluzia că veniturile pe care le-a realizat au fost folosite în interes personal, în accepţiunea art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, şi că în mod deliberat a adoptat această conduită pentru a prejudicia firma cu 122.462 lei şi a determina în cele din urmă starea de insolvenţă, fiind conştient că neţinând evidenţele financiar-contabile şi neplătind obligaţiile fiscale aferente va determina autorităţile fiscale să calculeze dobânzi şi penalităţi de întârziere, care în mod inevitabil vor genera falimentul, ceea ce de altfel s-a şi înfăptuit.

S-a mai reţinut că administratorul pârât a manifestat dezinteres total faţă de soarta firmei şi data la care creditoarea S.C. F. S.A. S. G. a solicitat declanşarea procedurii insolvenţei, întrucât nu a depus nicio contestaţie, cu toate că a fost notificat în condiţiile art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2006.

Aspectele de fapt învederate, coroborate cu refuzul pârâtului de a se prezenta la interogatoriu, având valoarea probatorie a unei recunoaşteri depline a faptelor săvârşite, au îndreptăţit instanţa să aprecieze că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale pentru antrenarea răspunderii personale patrimoniale a administratorului M.M.C. în dezdăunare, în limita sumei de 218.449,00 lei.

Hotărârea a rămas irevocabilă prin nerecurare la 17 august 2011.

În raport cu această hotărâre, prima instanţă a constatat că judecătorul-sindic a aplicat inculpatului „sancţiunea” suportării pasivului patrimonial al societăţii radiate din patrimoniul propriu, constatând că fapta ilicită care a determinat insolvenţa şi ulterior falimentul societăţii a fost generată de reaua-credinţă a administratorului personal, care, pe de o parte, nu a ţinut evidenţele contabile, potrivit legii, iar, pe de altă parte, nu a achitat obligaţiile fiscale aferente perioadei 1 iunie 2009 – 31 martie 2010, cauzând statului un prejudiciu de 92.913 lei, T.V.A. suplimentar şi impozit pe profit de 17.618 lei. Mai mult, aceste sume au fost stabilite în baza aceluiaşi raport întocmit de organele fiscale la 29.10.2010, ce a stat şi la baza inculpării inculpatului pentru evaziune fiscală, sumele de care acesta este învinuit prin rechizitoriu că nu le-a plătit fiind incluse în cuantumul celor pentru care instanţa administrativă a atras răspunderea sa patrimonială personală cu titlu de „sancţiune” pentru fapta ilicită de a fi cauzat falimentul societăţii, exact prin neplata obligaţiilor fiscale, instanţa specificând caracterul deliberat al conduitei adoptate, sub aspectul deplinei conştientizări a dobânzilor şi penalităţilor care urmau a fi calculate şi care, prin neplată, ar fi atras falimentul.

Or, art. 4 al Protocolului nr. 7 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului prevede următoarele: „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat”.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna şi M.F.P., A.N. de A.F. prin D.G.R. a F.P. B., AJ. a F.P. C, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi solicitând desfiinţarea ei, iar în cadrul rejudecării, pronunţarea unei noi hotărâri legale şi temeinice prin care să se dispună condamnarea inculpatului M.M.C. pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi obligarea inculpatului la plata de despăgubiri materiale către persoana vătămată S.R. prin A.N. de A.F. – D.G.R. a F.P. B., AJ. a F.P. C.

În dezvoltarea motivelor de apel, Parchetul a arătat că, în speţă, nu există autoritate de lucru judecat, raportat la Sentinţa civilă nr. 176/S/10.06.2011 a Tribunalului Covasna, pronunţată în Dosarul civil nr. 789/119/2011 întrucât, prin această hotărâre, s-a admis acţiunea formulată de S.C. C. 2000 SPRL, lichidator judiciar al S.C. R. S.R.L. S. G., în contradictoriu cu pârâtul M.M.C. şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtului, în calitate de administrator al debitoarei, să suporte întregul pasiv de 218.449 lei, care se va plăti în contul de lichidare, fiind înfiinţate măsuri asigurătorii asupra averii acestuia până la concurenţa debitului datorat. Or, este evident că, în cauza de faţă, nu este incident art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, în condiţiile în care inculpatul, în Dosarul nr. 789/119/2011 al Tribunalului Covasna, nu a fost urmărit sau condamnat penal, nici chiar sancţionat contravenţional pentru aceeaşi faptă pentru care a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 93/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna, fiind doar angrenată răspunderea materială, civilă, a acestuia, pentru prejudiciile cauzate prin conduita sa, în calitate de asociat şi administrator al S.C. R. S.R.L.

În motivarea apelului formulat, persoana vătămată S.R. prin A.N. de A.F. – D.G.R. a F.P. B., A.J. a F.P.C. a arătat, în esenţă, că suma cu care s-a constituit parte civilă în procesul penal aflat pe rol în prezent, respectiv 10.569,68 lei, cu accesoriile aferente, reprezintă prejudiciul cauzat statului român prin fapta dedusă judecăţii în prezent, respectiv ascunderea sursei impozabile prin neînregistrarea anumitor operaţiuni comerciale în contabilitate, pe când suma de 218.449 lei, inserată în Sentinţa civilă nr. 176/S/10.06.2011 a Tribunalului Covasna, reprezintă prejudiciul cauzat prin fapta fostului administrator al S.C. R. S.R.L., prin care s-a contribuit la ajungerea societăţii în încetare de plăţi, faptă prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, formând obiectul Dosarului civil nr. 789/119/2011 al Tribunalului Covasna, banii urmând a fi depuşi în contul de lichidare al debitoarei în vederea plăţii datoriilor.

De asemenea s-a arătat că nu se poate reţine că partea civilă S.R. prin A.N. de A.F. – D.GR. a F.P. B., A.J. a F.P. C. şi-a valorificat pretenţiile civile formulate împotriva inculpatului M.M.C. şi nici faptul că suma de 10.596,68 lei, pentru care statul român s-a constituit în dosarul penal parte civilă, este inclusă în suma la care a fost obligat fostul administrator în cadrul Dosarului nr. 789/119/2011 al Tribunalului Covasna, întrucât această sumă reprezintă impozit pe profit suplimentar, respectiv debitul principal, sumă la care se vor calcula accesorii, conform Codului de procedură fiscală, calculate până la data plăţii efective.

În cursul soluţionării apelurilor, la termenul din 21 ianuarie 2016, instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: dacă sintagma „când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul „ne bis in idem”, are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă – indiferent de încadrarea juridică dată faptei – sau noţiunea de „hotărâre penală” este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs „condamnarea” penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă.

Reprezentantul Ministerului Public şi avocatul inculpatului au pus concluzii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Reprezentantul Ministerului Public a arătat că hotărârea civilă pronunţată de judecătorul-sindic de la Tribunalul Covasna nu poate sta la baza aplicării principiului „ne bis in idem”, reglementat de art. 6 din Codul de procedură penală, întrucât nu este o hotărâre de condamnare penală sau rezultată în urma parcurgerii unei proceduri penale, în timp ce inculpatul, prin avocat, a arătat că este de acord cu interpretarea dată de către prima instanţă dispoziţiilor art. 6 din Codul de procedură penală.

III. Punctul de vedere al instanţei care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

S-a dispus de către prima instanţă încetarea procesului penal pornit faţă de inculpatul M.M.C., în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală şi art. 4 din Protocolul 7 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

De modul de interpretare a sintagmei „când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul „ne bis in idem”, depinde admiterea apelurilor promovate în cauză şi condamnarea inculpatului sau, dimpotrivă, păstrarea soluţiei de încetare a procesului penal dispusă de prima instanţă, ca urmare a aplicării în mod direct a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru interpretarea art. 6 din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte opinia instanţei de apel asupra chestiunii de drept, aceasta a apreciat că sintagma „când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul „ne bis in idem”, are în vedere orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs „condamnarea” penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei trimise mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă.

Astfel, pornind de la conţinutul art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenţia europeană a drepturilor omului, intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”: „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat” şi de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind interpretarea acestui articol [Sergey Zolotukhin c. Rusiei din 10 februarie 2009 din care rezultă ca încadrarea juridică a procedurii în dreptul intern nu poate fi singurul criteriu pertinent pentru aplicabilitatea principiului „non bis in idem” în sensul articolului 4 § 1 al Protocolului nr. 7, Haarvig c. Norvegiei, Rosenquist c. Suediei, Manasson c. Suediei din care se desprinde concluzia că noţiunea de „procedură penală” din textul articolului 4 al Protocolului nr. 7 trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale cu privire la termenii „acuzaţie în materie penală” şi „pedeapsă” din articolele 6 şi, respectiv, 7 ale Convenţiei, Engel şi alţii c. Olandei, în care Curtea a stabilit trei criterii care trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă există sau nu o „acuzaţie în materie penală” – încadrarea juridică a infracţiunii în dreptul naţional, natura infracţiunii şi gradul de severitate al pedepsei pe care persoana în cauză riscă să o suporte – Gradinger c. Austriei în care Curtea a constatat că, deşi denumirea, natura şi scopul celor două infracţiuni au fost diferite, a existat o încălcare a articolului 4 al Protocolului nr. 7, în măsura în care ambele decizii s-au bazat pe acelaşi comportament al reclamantului, Oliveira c. Elveţiei şi Franz Fischer c. Austriei, în care Curtea a statuat că acelaşi comportament poate constitui mai multe infracţiuni (concurs ideal), care pot fi judecate în cadrul unor proceduri separate sau persoanele pot fi judecate sau pedepsite din nou pentru infracţiunile care au fost pur şi simplu „nominal diferite”, fiind atrasă astfel incidenţa articolului 4 al Protocolului nr. 7 şi necesitatea examinării suplimentare dacă astfel de infracţiuni au avut sau nu aceleaşi „elemente esenţiale”], instanţa de apel a apreciat că sintagma „când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică” folosită de legiuitorul român în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul „ne bis in idem”, nu are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă – indiferent de încadrarea juridică dată faptei, ci se impune o analiză amănunţită, prin prisma criteriilor cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a caracterului şi naturii primei hotărâri pronunţate. Această analiză se impune cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, menţionată anterior, instanţa de contencios european a extins şi mai mult sfera noţiunilor de acuzaţie în materie penală şi sancţiune penală şi în domeniul administrativ şi fiscal, în Cauza Rosenquist c. Suediei, spre exemplu stabilind că impunerea unei suprataxe (asimilabile în dreptul român dobânzilor şi penalităţilor) asupra obligaţiilor fiscale datorate de un contribuabil are caracter penal.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că atunci când se analizează incidenţa în cauză a principiului „ne bis in idem”, reglementat de art. 6 din Codul de procedură penală, prin hotărâre penală definitivă trebuie avut în vedere rezultatul obţinut în urma parcurgerii unei proceduri judiciare ori extrajudiciare, prin care se tranşează asupra fondului cauzei, fie printr-o soluţie de sancţionare penală, civilă, contravenţională, administrativă sau fiscală, fie printr-o soluţie de nesancţionare (spre exemplu, un proces-verbal de sancţionare contravenţională anulat de o instanţă civilă printr-o hotărâre judecătorească), dacă fapta care a dat naştere celor două proceduri este identică.

Verificând jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov în materie, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în cadrul cărora, în soluţionarea acţiunii penale exercitate împotriva inculpatului, trimis în judecată pentru infracţiuni de evaziune fiscală, să fie analizată incidenţa principiului „ne bis in idem” în raport cu existenţa unei hotărâri civile prin care administratorul societăţii (inculpat în cauza penală) a fost obligat, în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, să suporte pasivul societăţii falimentate.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, instanţa de apel a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi dezlegarea chestiunii de drept arătate şi, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea sesizării.

IV. Opiniile şi jurisprudenţa instanţelor

IV.1. Opiniile instanţelor

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma solicitării unui punct de vedere cu privire la chestiunea de drept pentru a cărei lămurire Înalta Curte a fost sesizată, s-au primit comunicări de la toate curţile de apel, mai puţin de la Curtea de Apel Craiova, care nu a transmis niciun punct de vedere; comunicările respective au vizat şi opinia unora din instanţele aflate în raza de activitate a acestor curţi.

În ceea ce priveşte aplicarea principiului „ne bis in idem”, enunţat la art. 50 din Cartă, unei urmăriri penale pentru fraudă fiscală (precum şi cea care face obiectul litigiului în cauza pendinte a instanţei care a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), în Cauza C-617/10, soluţionată prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 26 februarie 2013, Marea Cameră a decis că aceasta: „presupune ca măsurile care au fost deja adoptate împotriva învinuitului prin intermediul unei decizii devenite definitive să îmbrace un caracter penal”.

În această privinţă, s-a arătat că art. 50 din Cartă nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi fapte de nerespectare a obligaţiilor declarative în domeniul fiscal, o combinaţie de sancţiuni fiscale şi penale, întrucât, pentru a garanta perceperea integralităţii încasărilor TVA şi, prin aceasta, protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, statele dispun de libertatea de alegere a sancţiunilor aplicabile – obligaţie prevăzută în sarcina statelor membre prin art. 325 TFUE.

Sancţiunile pot să îmbrace forma unei sancţiuni administrative, a unor sancţiuni penale sau o combinaţie a celor două şi doar atunci când sancţiunea fiscală îmbracă un caracter penal (evaluat prin criteriile pertinente indicate tot de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 5 iunie 2012, Bonda, C-489/10, pct. 37, respectiv calificarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, natura infracţiunii şi natura, respectiv gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte) şi este definitivă, art. 50 din Cartă se opune ca pentru aceleaşi fapte să se desfăşoare o urmărire penală împotriva aceleiaşi persoane.

S-a arătat, totodată, că revine instanţei de judecată sarcina de a aprecia, în lumina criteriilor menţionate, dacă este necesar să se aprecieze la o examinare a cumulului de sancţiuni fiscale şi penale prevăzut de legislaţia naţională şi, eventual, să considere acest cumul ca fiind contrar standardelor amintite, cu condiţia ca sancţiunile restante să fie efective, proporţionale şi disuasive.

De asemenea, s-a arătat că, atunci când se analizează principiul „ne bis in idem”, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere şi jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie care a stabilit că „pentru a se putea considera că în privinţa unei persoane a fost pronunţată o hotărâre definitivă pentru fapte care îi sunt imputate unei persoane, trebuie ca acţiunea penală să se fi stins în mod definitiv – Hotărârea Turansky, C-491/07, şi că această decizie a fost pronunţată în urma unei aprecieri asupra fondului cauzei (Hotărârea Miraglia, C-469/03), şi pe baza dreptului intern în care această decizie a fost adoptată.

Magistraţii Secţiei penale a Tribunalului Bacău au arătat că ar trebui avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a apreciat că pentru a reţine aplicabilitatea principiului „ne bis in idem” trebuie satisfăcute următoarele condiţii:

a) să existe o hotărâre definitivă conform legii statului în care a fost pronunţată, fie prin epuizarea căilor ordinare de atac, fie prin neexercitarea acestora în termenul prevăzut de lege;

b) hotărârea definitivă să fie pronunţată în materie penală; este avută în vedere pentru determinarea caracterului penal al hotărârii noţiunea de acuzaţie în materie penală, astfel cum aceasta este înţeleasă în sensul art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit mai multe criterii alternative (cunoscute sub denumirea de „criteriile Engel”) pentru a aprecia dacă există o acuzaţie în materie penală în sens european: calificarea faptei ca infracţiune în dreptul intern, natura faptei incriminate, scopul, natura şi gradul de severitate al sancţiunii ce poate fi aplicată persoanei acuzate (avându-se în vedere sancţiunea maximă ce poate fi aplicată). S-a arătat că al doilea şi al treilea criteriu sunt alternative şi, nu în mod necesar, cumulative. Totuşi, aceasta nu exclude o analiză cumulativă a acestora, în situaţia în care analiza separată a fiecărui criteriu nu face posibilă ajungerea la o concluzie clară cu privire la existenţa unei acuzaţii penale (CtEDO, Marea Cameră, Serg