Decizia nr. 15 din 08 iunie 2016

Decizia nr. 15 din 08 iunie 2016

8 iunie 2016

29 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 15/2016 Dosar nr. 1623/1/2016

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 21/07/2016

Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Cristina Rotaru Radu – judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Geanina Cristina Arghir – judecător la Secţia penală

Rodica Cosma – judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş – judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală

Mariana Ghena – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin Încheierea din 28 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 15.388/212/2015, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept, respectiv: „Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi în aplicarea art. 5 din Codul penal, în cazul unei operaţiuni de contopire a unei pedepse aplicate în temeiul noului Cod penal, pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din 1969, aflată în curs de judecată, cu o pedeapsă aplicată în temeiul noului Cod penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru o infracţiune concurentă săvârşită sub imperiul Codului penal din 1969, se impune aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de legea penală în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire sau aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptelor.”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27

4

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Ioana Niculae, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.623/1/2016 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Cluj, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate. Deopotrivă, a arătat că răspunsurile Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Ploieşti, Curţii de Apel Suceava şi Curţii de Apel Târgu Mureş cuprind doar menţiunea neidentificării în jurisprudenţa acestora ori a instanţelor din circumscripţie a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

S-a mai arătat că la dosar au fost depuse hotărâri relevante în materie pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Craiova, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Săveni, Judecătoria Babadag, Judecătoria Măcin, precum şi hotărâri în care problema de drept – obiect al sesizării – nu a fost examinată explicit.

De asemenea, a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi din cadrul facultăţilor de drept ale Universităţilor din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu, Timişoara, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, la dosar fiind transmis un singur punct de vedere de către domnul prof. dr. Viorel Paşca din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

În continuare, a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care, la data de 18 mai 2016, a fost comunicat procurorului şi părţilor (inculpatul P.I. şi partea civilă S.C. G.F.R. – S.A.), potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, iar acestea nu au depus un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

La data de 19 mai 2016, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 813/C2/980/III-5/2016, prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul întrebării preliminare, fiind depuse şi concluzii scrise, în sensul admiterii sesizării Curţii de Apel Constanţa, fără însă a se propune o soluţie.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Irina Kuglay să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii în dosarul nr. 1.623/1/2016.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în dosarul nr. 15.388/212/2015, arătând, pe de o parte, că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu sunt incidente în cauză, întrucât pluralitatea de infracţiuni cu care a fost învestită instanţa nu este din cele avute în vedere de textul de lege menţionat, iar, pe de altă parte, că ceea ce se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă în realitate o problemă de drept, ci aplicarea în concret a dispoziţiilor legale mai favorabile în speţa dedusă judecăţii, împrejurare ce excedează competenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Mai mult, a arătat că modul de aplicare a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal într-o situaţie dată a fost deja stabilit prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.

Reprezentantul parchetului a apreciat că instanţa care a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a identificat greşit problema dedusă judecăţii, pornind de la premisa că încadrarea juridică este deja stabilită în cauză, determinarea legii penale mai favorabile fiind necesară doar în privinţa concursului de infracţiuni. În acest context, a precizat că obiectul judecăţii îl reprezintă stabilirea încadrării juridice, care se realizează ţinând seama de toate instituţiile incidente în mod global, tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni fiind doar unul dintre criteriile în baza cărora se stabileşte, într-o cauză dată, legea penală mai favorabilă. Aşadar, legea penală mai favorabilă nu trebuie aplicată cu ocazia determinării tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, ci chiar la momentul stabilirii încadrării juridice a faptelor. Ca atare, tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni trebuie stabilit în funcţie de legea determinată ca fiind mai favorabilă în mod global în cauza dată.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din 28 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 15.388/212/2015, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi în aplicarea art. 5 din Codul penal, în cazul unei operaţiuni de contopire a unei pedepse aplicate în temeiul noului Cod penal, pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din 1969, aflată în curs de judecată, cu o pedeapsă aplicată în temeiul noului Cod penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru o infracţiune concurentă săvârşită sub imperiul Codului penal din 1969, se impune aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de legea penală în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire sau aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptelor.”

II. Expunerea succintă a cauzei şi soluţia propusă de instanţa care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Prin Rechizitoriul nr. 1.332/P/2013 din 2 iunie 2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.I., sub aspectul comiterii infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prevăzută de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (3) lit. f) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din Codul penal, reţinându-se că, în perioada 23 decembrie 2011-24 februarie 2012, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, acesta a sustras cabluri SCB de pe relaţia CF 817 Capu Midia- Năvodari, în scopul dezgolirii cablului de cupru din interior, pe care, ulterior, l-a vândut la diferite centre de colectare din municipiul Constanţa contra unor sume de bani.

În urma parcurgerii procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii, constatând întemeiată acuzaţia penală, Judecătoria Constanţa, prin Sentinţa penală nr. 1.403 din 24 noiembrie 2015, a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 4 ani închisoare, în baza art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (3) lit. f) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 5 din Codul penal şi art. 375 din Codul de procedură penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat.

În baza art. 40 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, a fost contopită pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 1.054 din 14 octombrie 2014 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă la data de 24 februarie 2015, cu pedeapsa de 4 ani închisoare stabilită prin prezenta sentinţă în pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni închisoare, inculpatul P.I. urmând a executa în total pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare, în regim de detenţie, potrivit art. 60 din Codul penal.

În baza art. 40 alin. (3) din Codul penal, s-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada executată din pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 1.054/2014 a Judecătoriei Constanţa, începând de la data de 3 martie 2015 la zi.

S-a dispus anularea Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 1.803/2014 emis la 24 februarie 2015 şi emiterea formelor noi de executare.

În baza art. 397 şi art. 25 din Codul de procedură penală, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. G.F.R. – S.A. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 34.355,95 lei daune materiale către partea civilă.

În baza art. 274 din Codul de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 500 lei.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul, fără a-l motiva, pe rolul Curţii de Apel Constanţa constituindu-se dosarul penal cu nr. 15.388/212/2015.

În şedinţa publică din 24 martie 2016, Curtea de Apel Constanţa a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, respectiv: „Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi în aplicarea art. 5 din Codul penal, în cazul unei operaţiuni de contopire a unei pedepse aplicate în temeiul noului Cod penal, pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din 1969, aflată în curs de judecată, cu o pedeapsă aplicată în temeiul Noului Cod penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru o infracţiune concurentă săvârşită sub imperiul Codului penal din 1969, se impune aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de legea penală în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire sau aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptelor”, iar, prin Încheierea din 28 martie 2016, dată stabilită pentru deliberarea şi pronunţarea asupra sesizării, această instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, s-a arătat că atât infracţiunea de furt calificat dedusă judecăţii, cât şi infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) -art. 229 alin. (1) lit. d) din Codul penal, pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare prin Sentinţa penală nr. 1.054/2014 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin Decizia penală nr. 170/P din 24 februarie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, au fost săvârşite sub imperiul Codului penal din 1969, prima infracţiune fiind comisă în intervalul decembrie 2011-februarie 2012, iar cea de-a doua la data de 22 ianuarie 2012.

Având în vedere că cele două fapte au primit încadrarea juridică din legea nouă, considerată mai favorabilă, s-a pus problema determinării legii penale mai favorabile sub aspectul tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, inculpatului fiindu-i aplicate pedepse în temeiul Codului penal actual, dar prin două hotărâri judecătoreşti distincte. Astfel, existenţa concursului de infracţiuni decurge din săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii în intervalul decembrie 2011- februarie 2012, aşadar mai înainte ca inculpatul să fi fost condamnat definitiv pentru săvârşirea celei de-a doua infracţiuni, faptele constituind obiectul unor cauze penale separate.

În această situaţie, s-a apreciat că operaţiunea de contopire a pedepselor aplicate prin hotărârea penală anterioară şi sentinţa penală apelată poate fi cea prevăzută de dispoziţiile art. 39-40 din Codul penal, identificat ca lege penală mai favorabilă sub aspectul încadrării juridice a celor două fapte, sau aceea prevăzută de art. 34-36 din Codul penal din 1969, sub imperiul căruia concursul de infracţiuni s-a consumat şi care instituie un tratament sancţionator mai favorabil inculpatului. În mod evident, rezultatul operaţiunii de contopire este unul diferit, de vreme ce legea penală nouă instituie un spor obligatoriu de pedeapsă, prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 lit. b) din Codul penal, pe când Codul penal din 1969, prin dispoziţiile art. 34 alin. 1 lit. b), instituie un spor de pedeapsă facultativ.

În raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, instanţa de apel a apreciat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, în calea de atac a apelului; de lămurirea modului de rezolvare a problemei de drept în discuţie depinde soluţionarea în fond a laturii penale a cauzei, apelul inculpatului devoluând atât latura penală, cât şi latura civilă, iar stabilirea tratamentului sancţionator al concursului putând forma obiect de intervenţie din partea instanţei de control judiciar, care, în cadrul acestor limite, are obligaţia să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 din Codul de procedură penală; problema de drept pusă în discuţie nu face obiectul unui recurs în interesul legii, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja printr-o decizie întemeiată pe dispoziţiile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală sau printr-o hotărâre întemeiată pe dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

Din această ultimă perspectivă, Curtea a reţinut că rezolvarea oferită unei alte probleme, prin Decizia nr. 29 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2016, priveşte o situaţie diferită de cea dedusă judecăţii, prin această ultimă decizie stabilindu-se că, în procedura de contopire a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal.

S-a arătat că ceea ce diferenţiază cele două ipoteze este tocmai faptul că, spre deosebire de situaţia avută în vedere prin decizia anterior menţionată, în situaţia de speţă, operaţiunea de contopire a pedepselor, care s-a solicitat la instanţa de fond şi cu privire la care aceasta s-a pronunţat, are loc în cursul judecăţii şi nu în faza de executare, ambele pedepse fiind stabilite în temeiul Codului penal actual, dar cu privire la două infracţiuni săvârşite sub imperiul Codului penal din 1969.

Aşa cum s-a arătat şi în cuprinsul aceleiaşi decizii, aplicarea concretă a dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni aduce o schimbare cu privire la pedeapsa rezultantă, aceste norme, având caracterul unor norme de drept substanţial, potrivit criteriilor enunţate prin Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 8 septembrie 1997, făcând ca în cauză să devină incident principiul de drept mitior lex.

II.2. Punctele de vedere ale părţilor

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât ambele pedepse au fost aplicate inculpatului în temeiul Codului penal actual, astfel încât faptele, primind încadrarea juridică nouă, sunt supuse tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni din legea nouă.

Inculpatul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a apreciat că se impune sesizarea instanţei supreme întrucât chestiunea de drept pusă în discuţie nu a primit încă o dezlegare, iar problema este similară celei analizate în cuprinsul Deciziei nr. 29 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2016, fapt ce ar impune determinarea legii penale mai favorabile în temeiul art. 5 din Codul penal, infracţiunile ce intră în alcătuirea concursului fiind săvârşite sub legea veche şi supuse succesiunii legii în timp.

II.3. Punctul de vedere al Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie

Potrivit Încheierii de şedinţă din 28 martie 2016, dată stabilită pentru deliberarea şi pronunţarea asupra sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în cadrul completului de judecată nu a existat un punct de vedere comun asupra problemei de drept puse în discuţie, fiind conturate două opinii, împărtăşite de fiecare dintre cei doi membri ai completului.

Într-o primă opinie s-a arătat, în esenţă, că, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, astfel cum s-a reţinut prin Decizia nr. 29 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2016, sunt aplicabile numai în situaţia în care cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, când tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni va fi, obligatoriu, cel prevăzut de art. 39 şi 40 din Codul penal. Aceste dispoziţii instituie însă o condiţie imperativă impusă de lege şi care nu este lăsată la aprecierea judecătorului, a cărei neîndeplinire face ca pluralităţii de infracţiuni să nu îi fie aplicabilă legea nouă atunci când niciuna dintre faptele din structura pluralităţii nu a fost săvârşită sub noua codificare, cum este situaţia în speţă.

S-a apreciat că prin aceasta nu se încalcă principiul aplicării globale a legii penale mai favorabile, consfinţit prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, deoarece acest principiu presupune aplicarea întocmai a legii penale cu privire la faptele aflate în curs de judecată, aşa cum o arată chiar art. 5 din Codul penal, în cazul operaţiunii de contopire a pedepselor stabilite prin hotărâri judecătoreşti diferite realizându-se o judecată distinctă de aceea a faptelor concurente.

În egală măsură s-a apreciat că, recurgând la un asemenea mecanism, judecătorul nu se substituie legiuitorului, creând o nouă lege, prin combinarea unor norme din legile penale succesive, întrucât dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal reprezintă voinţa legiuitorului, împiedicându-l pe judecător să dea eficienţă tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni atunci când faptele din structura pluralităţii s-au consumat integral sub legea veche.

De asemenea, împrejurarea că stabilirea încadrării juridice a faptei, potrivit legii penale mai favorabile, reprezintă o chestiune distinctă de aceea a stabilirii tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni este demonstrată şi de recenta dezlegare în drept oferită prin Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016, prin care s-a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni, constând în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă, iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

În plus, s-a apreciat că, în rezolvarea acestei probleme de drept, nu se poate face abstracţie de principiul previzibilităţii legii, aşa cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sporul obligatoriu de pedeapsă din legea nouă având caracterul unei sancţiuni pe care inculpatul nu o putea anticipa şi care nu poate fi aplicat retroactiv, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Codul penal, care prevăd că nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită. Or, de vreme ce sporul obligatoriu de o treime din pedeapsa ce nu se execută este impus judecătorului prin legea nouă, fără a fi lăsat la aprecierea sa, precum în legea veche, această sancţiune, distinctă de pedepsele aplicate infracţiunilor concurente, reprezintă o nouă pedeapsă, care, nefiind prevăzută de lege la data săvârşirii faptelor, nu poate fi aplicată în mod retroactiv.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, în cauzele Puhk contra Estoniei, Welch contra Marii Britanii, G contra Franţei, Kokkinakis contra Greciei şi altele, că supunerea unui condamnat la un regim mai sever decât cel care era în vigoare la data săvârşirii faptelor constituie o încălcare a prevederilor art. 7 din Convenţie, care reglementează principiul nulla poena sine lege.

Potrivit celei de-a doua opinii, în ipoteza dedusă judecăţii, plecând de la încadrarea juridică a faptei potrivit noului Cod penal, operaţiunea de contopire a pedepsei aplicate în cauză cu pedeapsa aplicată anterior printr-o altă hotărâre definitivă nu se poate realiza decât în condiţiile prevăzute de art. 39 din Codul penal, fiind exclusă posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 34 din Codul penal din 1969.

Astfel, dispoziţiile art. 5 din Codul penal consacră principiul aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea cauzei, principiu ce trebuie interpretat în lumina Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a decis că „dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”, în considerentele acesteia dezvoltându-se motivele pentru care s-a apreciat în sensul necesităţii aplicării globale a legii penale mai favorabile, iar forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, astfel cum s-a decis prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, principiu reluat ulterior în numeroase decizii ale instanţei de contencios constituţional.

Judecătorul a apreciat că rezolvarea problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să pornească de la înţelesul principiului aplicării globale a legii penale mai favorabile, lege care trebuie determinată după analiza tuturor instituţiilor de drept penal incidente, plecând de la condiţiile de incriminare, continuând cu tragerea la răspundere penală şi sfârşind cu cele privind stabilirea pedepsei, în cauză prezentând interes dispoziţiile referitoare la încadrarea juridică şi limitele speciale de pedeapsă, pe de o parte, şi dispoziţiile privind stabilirea pedepsei în cazul concursului de infracţiuni, pe de altă parte. Aşadar, în urma evaluării acestor criterii, determinarea legii penale mai favorabile trebuie să se realizeze în funcţie de rezultatul final mai favorabil pentru inculpat.

S-a arătat totodată că, în cazul în care, în determinarea legii penale mai favorabile, se analizează exclusiv condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi sancţionare, dar nu şi cele privind concursul de infracţiuni, în realitate se ajunge la o soluţie de aplicare a legii penale pe instituţii juridice, iar nu global, încălcându-se Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin combinarea prevederilor mai favorabile din legile penale succesive.

În plus, s-a precizat că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu prezintă interes în rezolvarea chestiunii de drept decât indirect, având în vedere interpretarea per a contrario a textului de lege.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 29 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2016, s-a reţinut, cu referire la interpretarea acestor dispoziţii, că „per a contrario, în situaţia în care niciuna dintre infracţiunile concurente pentru care s-au aplicat pedepse individuale prin hotărâri definitive nu a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni va fi cel prevăzut de Codul penal anterior – care, în acest caz, este legea penală mai favorabilă condamnatului căruia i se stabileşte în procedura reglementată de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală pentru prima dată pedeapsa rezultantă”. Această interpretare reţinută de Curte are în vedere ipoteza în care Codul penal anterior este reţinut drept legea penală mai favorabilă, dar atunci când aceasta este stabilită ca fiind actualul Cod penal, concluzia ar trebui să fie aceea că tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni va fi cel prevăzut de Codul penal în vigoare, în considerarea aplicării globale a legii penale mai favorabile.

Suplimentar, interpretarea per a contrario a dispoziţiilor legale menţionate conduce la concluzia că, atunci când niciuna din infracţiunile din structura pluralităţii nu a fost comisă sub legea nouă, aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se determină în condiţiile art. 5 din Codul penal, conform interpretării date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014. Cu alte cuvinte, dacă în urma evaluării globale se apreciază că legea penală mai favorabilă este vechea reglementare, se vor aplica dispoziţiile art. 34 din Codul penal din 1969, în caz contrar fiind aplicabile dispoziţiile art. 39 din Codul penal.

În concluzie, în cea de-a doua opinie s-a apreciat că operaţiunea de contopire a pedepselor nu se poate realiza decât în condiţiile prevăzute de art. 39 din Codul penal, dat fiind faptul că, în speţă, sancţiunea s-a stabilit în temeiul noului Cod penal, aplicarea dispoziţiilor art. 34 din Codul penal din 1969 fiind posibilă numai în cazul în care şi încadrarea juridică şi pedeapsa ar fi stabilite în cauză potrivit vechii reglementări.

III. Opinia instanţelor judecătoreşti şi jurisprudenţa naţională relevantă

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Cluj, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unor dintre instanţele arondate.

Răspunsurile Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Ploieşti, Curţii de Apel Suceava (care a înaintat doar Sentinţa nr. 589 din 9 decembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Săveni în Dosarul nr. 682/297/2014, definitivă prin neapelare) şi Curţii de Apel Târgu Mureş cuprind doar menţiunea neidentificării în jurisprudenţa acestora ori a instanţelor din circumscripţie a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

III.1. Într-o primă opinie, majoritară, exprimată de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti (o parte dintre magistraţi), Curtea de Apel Galaţi (o parte dintre magistraţi), Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timişoara (o parte dintre magistraţi), Tribunalul Olt, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Vaslui şi instanţele arondate, Judecătoria Novaci, Judecătoria Balş, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Braşov, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Medgidia, Judecătoria Măcin, Judecătoria Oradea, Judecătoria Luduş, Judecătoria Reghin, s-a susţinut că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, întrucât niciuna dintre infracţiunile ce compun structura pluralităţii nu a fost comisă sub incidenţa legii noi şi nici deciziile nr. 29/2015 şi nr. 7/2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care sunt aplicabile în faza de executare a pedepselor. S-a apreciat că, în speţă, în primul rând, se impune identificarea corectă a legii penale mai favorabile, în raport cu dispoziţiile art. 5 din Codul penal şi ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, trebuind avute în vedere condiţiile de incriminare, cele de tragere la răspundere penală şi criteriul pedepsei, aceasta urmând a fi aplicată şi pentru tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni.

Ca atare, întrucât în cauză a fost identificată ca lege penală mai favorabilă legea nouă, încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită sub imperiul vechiului Cod penal fiind stabilită potrivit dispoziţiilor noului Cod penal, acestea se aplică şi pentru concursul de infracţiuni, respectându-se astfel atât principiul respectării autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive prin care a fost judecată infracţiunea concurentă cu cea în curs de judecată, cât şi principiul aplicării legii penale mai favorabile în mod global, statuat prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.

În sprijinul acestei opinii au fost înaintate Sentinţa nr. 589 din 9 decembrie 2014 a Judecătoriei Săveni (Dosar nr. 682/297/2014), definitivă prin neapelare, Sentinţa penală nr. 72 din 28 mai 2015, pronunţata de Judecătoria Babadag în Dosarul penal nr. 308/179/2015, Sentinţa penala nr. 43 din 23 iunie 2015, pronunţată de Judecătoria Măcin în Dosarul penal nr. 1.061/253/2013, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 267/P din 4 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 1.061/253/2013, Sentinţa penală nr. 97 din 12 decembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Măcin în Dosarul penal nr. 637/253/2014, Sentinţa penală nr. 272 din 17 decembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Zărneşti în Dosarul nr. 2.932/338/2012, Sentinţa penală nr. 1.344 din 6 aprilie 2016, pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 4.061/215/2015, Decizia penală nr. 734/P din 7 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 6.146/256/2013, Sentinţa penală nr. 57 din 25 ianuarie 2016, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 44.177/212/2014, Sentinţa penală nr. 137 din data de 5 mai 2015, pronunţată de Judecătoria Cornetu în Dosarul nr. 7.318/1.748/2014, Sentinţa penală nr. 129 din data de 13 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 10.611/300/2014, Decizia penală nr. 1.103 din data de 15 septembrie 2015, pronunţată de Secţia I penală a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 173/269/2015, Sentinţa penală nr. 149 din data de 24 noiembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Bolintin-Vale în Dosarul nr. 2.746/192/2014*.

III.2. Într-o a doua opinie, minoritară, exprimată de magistraţii Curţii de Apel Piteşti, Tribunalului Covasna, Judecătoriei Brăila, Judecătoriei Însurăţei, Judecătoriei Odorheiu Secuiesc şi Judecătoriei Topliţa, s-a apreciat că, în problema de drept dedusă dezbaterii, se impune aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de legea penală în vigoare la data, respectiv datele săvârşirii infracţiunilor ce alcătuiesc pluralitatea, arătându-se că această soluţie rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi din aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 5 din Codul penal. Nu a fost înaintată jurisprudenţă relevantă în susţinerea acestei opinii.

III.3. Într-o a treia opinie, minoritară, exprimată de magistraţii Tribunalului Braşov şi Tribunalului Bihor şi Judecătoriei Galaţi, s-a apreciat că, în speţă, se impune aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzut de legea penală în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire. Nu a fost înaintată jurisprudenţă relevantă în susţinerea acestei opinii.

III.4. Potrivit unei alte opinii (exprimată de o parte dintre magistraţii Curţii de Apel Bucureşti, de o parte dintre magistraţii Curţii de Apel Galaţi, Tribunalului Dolj şi instanţelor arondate acestuia, Tribunalului Gorj) s-a apreciat că, în speţă, trebuie aplicată legea penală mai favorabilă stabilită cu privire la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni. În plus, Tribunalul Gorj a arătat că a i se aplica inculpatului, în mod automat, prevederile legii noi pentru tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care niciuna dintre aceste infracţiuni nu a fost comisă sub imperiul noii reglementări, constituie o retroactivitate a legii penale noi, permisă doar în măsura în care aceasta este mai favorabilă inculpatului, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României. Trebuie, de asemenea, avut în vedere faptul că prevederile legii noi nu erau previzibile pentru inculpat la momentul săvârşirii infracţiunilor şi că întârzierea în judecata acestora, la momentul adecvat şi în integralitate, nu poate să îi fie imputată acestuia. S-a arătat că, într-adevăr, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, legea penală mai favorabilă se analizează în ansamblu, cu privire la situaţia inculpatului, însă ipoteza prezentată exclude o astfel de aplicare a legii, ca urmare a puterii de lucru judecat a hotărârii de condamnare, rămasă definitivă, pentru una dintre infracţiunile din structura pluralităţii.

III.5. Opinii singulare au fost transmise de Tribunalul Maramureş, care a apreciat că problema de drept pusă în discuţie a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 29 din 19 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2016, situaţiile premisă fiind similare, vizând modalitatea de contopire a pedepselor aplicate pentru fapte comise anterior datei de 1 februarie 2014 (deci înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal), caz în care se impune determinarea legii penale mai favorabile inculpatului conform art. 5 din Codul penal, nefiind obligatorie aplicarea tratamentului specific concursului de infracţiuni la data efectuării operaţiunii de contopire, şi de Tribunalul Constanţa (Sentinţa penală nr. 592 din 28 noiembrie 2014) care, pornind de la opinia majoritară în sensul aplicării art. 5 din Codul penal, a nuanţat-o, apreciind că, în speţa de faţă, se impune contopirea pedepselor potrivit noii reglementări, însă, în situaţia în care unele infracţiuni sunt încadrate conform vechii codificări, iar celelalte potrivit noului Cod penal, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se realizează în conformitate cu legea penală în baza căreia s-a aplicat cea mai grea pedeapsă.

IV. Examenul jurisprudenţei

IV.1. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

Instanţa de contencios constituţional a statuat, în esenţă, că interpretarea care permite instanţei, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile din Codul penal din 1969 cu cele din actualul Cod penal contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, viciul de neconstituţionalitate putând fi înlăturat doar prin interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 822 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, arătându-se, în esenţă, că, în ipoteza reglementată de acest text de lege, în aplicarea pedepsei rezultante, nu se poate reţine existenţa unei succesiuni de legi penale, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp fiind cel al realizării integrale, al definitivării concursului real de infracţiuni. În aceste condiţii este obligatorie aplicarea legii noi tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se face aplicarea celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014 (paragraful 16).

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 234 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015, s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, apreciindu-se că dispoziţiile criticate, care prevăd tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă ulterior datei de 1 februarie 2014, nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată, aceasta având ca obiect săvârşirea în concurs ideal de către inculpat, anterior datei de 1 februarie 2014, a infracţiunilor de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, sub influenţa alcoolului, cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal din 1969.

IV.2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Prin Decizia nr. 29/2015 pronunţată la data de 19 noiembrie 2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2016, s-a stabilit că, în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal.

Prin Decizia nr. 7/2016 pronunţată la data de 2 martie 2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016, s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

IV.3. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

IV.4. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În cauzele Puhk contra Estoniei, Welch contra Regatului Unit, Mihai Toma împotriva României şi altele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că supunerea unui condamnat la un regim mai sever decât cel care era în vigoare la data săvârşirii faptelor constituie o încălcare a prevederilor art. 7 din Convenţie, care reglementează principiul nulla poena sine lege, aplicarea retroactivă a legii penale, dacă ea ar produce efecte în detrimentul condamnatului, fiind interzisă.

V. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi din cadrul facultăţilor de drept ale universităţilor din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu, Timişoara, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, la dosar fiind transmis un singur punct de vedere.

Astfel, prof.dr. Viorel Paşca din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a transmis opinia acestei instituţii, în sensul că cererea este inadmisibilă, întrucât ceea ce se solicită nu este o hotărâre de principiu care să soluţioneze o chestiune de drept, ci o soluţie de caz, problema pusă în discuţie fiind soluţionată anterior prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale numai în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi prin Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, prin care s-a stabilit că aplicarea simultană a prevederilor mai favorabile din legi penale succesive este exclusă, întrucât s-ar ajunge la crearea unei a treia legi, ceea ce reprezintă o legiferare din partea organului judiciar, operaţiune interzisă de art. 61 din Constituţia României, ce prevede că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

În plus, prin Decizia nr. 5/2014 dată în rezolvarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 26 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată.

Totodată, s-a arătat că art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal este în concordanţă cu prevederile Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, privind aplicarea unitară a legii noi sub care s-a comis ultimul act al pluralităţii de infracţiuni, şi cu Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2008 dată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, dispoziţiile sale nevizând aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii, ci exprimând principiul activităţii legii penale, consacrat de art. 3 din Codul penal, ce reclamă aplicarea legii noi atât infracţiunilor comise după intrarea sa în vigoare, cât şi tuturor situaţiilor cu relevanţa juridică născute sau finalizate în acest interval, cum este situaţia pluralităţii de infracţiuni care şi-a desăvârşit configuraţia după 1 februarie 2014.

Ca atare, s-a apreciat că, în cazul unei operaţiuni de contopire a unei pedepse aplicate în temeiul noului Cod penal, pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din 1969, aflată în curs de judecată, cu o pedeapsă aplicată în temeiul noului Cod penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru o infracţiune concurentă săvârşită tot sub imperiul Codului penal din 1969, nu se pot combina prevederile noului Cod penal privind pedepsele