Decizia nr. 10 din 28 aprilie 2020

Decizia nr. 10 din 28 aprilie 2020

28 aprilie 2020

1 iulie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 10/2020                                                                 Dosar nr. 76/1/2020

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 aprilie 2020

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 500 din 12/06/2020

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Ana Hermina Iancu – judecător la Secţia penală

Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală

Alexandra Iuliana Rus – judecător la Secţia penală

Ionuţ Mihai Matei – judecător la Secţia penală

Elena Barbu – judecător la Secţia penală

Eleni Cristina Marcu – judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, prin Încheierea de şedinţă din data de 12 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.241/242/2017, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept:

„Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal, sintagma: «dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării» vizează strict situaţia faptelor săvârşite anterior liberării condiţionate şi descoperite după acordarea liberării condiţionate, respectiv pe parcursul termenului de supraveghere sau vizează şi situaţia faptelor săvârşite şi descoperite anterior liberării condiţionate.”

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 76/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.

Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La şedinţa de judecată a participat doamna Cezarina Moraru, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Elena Barbu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul Teodor Manea, procuror-şef al Biroului de recursuri penale în interesul legii în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 76/1/2020 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost transmise hotărâri relevante pronunţate în materie şi opiniile magistraţilor din cadrul următoarelor instanţe: Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Rupea, Tribunalul Covasna, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Iaşi, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Iaşi, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Reşiţa, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Timişoara, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Gorj, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Galaţi, Judecătoria Brăila, Curtea de Apel Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Roman, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Călăraşi, Judecătoria Olteniţa, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Buftea, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Baia Mare şi Judecătoria Şimleu Silvaniei.

De asemenea, magistratul-asistent a învederat că asupra problemei de drept supuse dezlegării au fost comunicate puncte de vedere de către Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, Colectivul de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, precum şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, s-a menţionat că, la data de 17 februarie 2020, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 63/C/102/III-5/2020 prin care s-a comunicat faptul că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise.

La data de 8 aprilie 2020 a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor la data de 9 aprilie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat domnului procuror Teodor Manea să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a susţinut că sesizarea formulată în cauză de către Curtea de Apel Cluj este admisibilă, fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În continuare, pe fondul chestiunii de drept supuse dezlegării, reprezentantul Ministerului Public, în referire la concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, a susţinut că, în opinia sa, este necesar ca dispoziţiile art. 105 din Codul penal să fie interpretate în sensul că anularea liberării condiţionate trebuie să fie incidentă şi în situaţia în care persoana condamnată a comis o infracţiune descoperită anterior acordării liberării condiţionate, în considerarea, pe de o parte, a motivului pentru care se acordă liberarea condiţionată, iar pe de altă parte, a temeiului anulării liberării condiţionate, respectiv din perspectiva înlăturării oricărui viciu care ar fi atins liberarea condiţionată.

Astfel, reprezentantul Ministerului Public a conchis prin a referi cu privire la respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, cu argumentarea faptului că, până în momentul în care există o hotărâre judecătorească de condamnare, persoana care doreşte liberarea condiţionată şi căreia i s-a acordat se bucură de prezumţia de nevinovăţie.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se cauza în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 12 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.241/242/2017, Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal, sintagma: «dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării» vizează strict situaţia faptelor săvârşite anterior liberării condiţionate şi descoperite după acordarea liberării condiţionate, respectiv pe parcursul termenului de supraveghere sau vizează şi situaţia faptelor săvârşite şi descoperite anterior liberării condiţionate.”

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin şi apelanţii-inculpaţi P.I.R. şi N.D. împotriva Sentinţei penale nr. 203 din 5 iulie 2019, pronunţată de Judecătoria Huedin în Dosarul nr. 1.241/242/2017.

Prin sentinţa penală menţionată s-a dispus, în temeiul art. 371 din Codul penal, condamnarea inculpatului P.I.R. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din Codul penal (fapta din data de 16.05.2015). S-a constatat că, prin Sentinţa penală nr. 1/2018 a Judecătoriei Huedin, pronunţată în Dosarul nr. 761/242/2016, definitivă la data de 5.03.2018 prin Decizia penală nr. 3.364/A/2018 a Curţii de Apel Cluj, inculpatul P.I.R. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat, prevăzute de art. 334 alin. (1) din noul Cod penal, pentru care s-a aplicat pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare, şi de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) din noul Cod penal, pentru care s-a aplicat pedeapsa de 9 luni închisoare, şi că, prin Sentinţa penală nr. 209 din 4 iulie 2018 a Judecătoriei Huedin, pronunţată în Dosarul nr. 1.000/242/2017, definitivă la data de 4.03.2019 prin Decizia penală nr. 244/A/2019 a Curţii de Apel Cluj, inculpatul P.I.R. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din Codul penal.

De asemenea, s-a constatat că infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din Codul penal, pentru care inculpatul a fost condamnat, este în concurs real cu infracţiunea de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 334 alin. (1) din noul Cod penal (fapta din data de 13.06.2014), pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 1/2018 a Judecătoriei Huedin, pronunţată în Dosarul nr. 761/242/2016, definitivă la data de 5.03.2018 prin Decizia penală nr. 3.364/A/2018 a Curţii de Apel Cluj, cu infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere (fapta din data de 13.06.2014), prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 1/2018 a Judecătoriei Huedin, pronunţată în Dosarul nr. 761/242/2016, definitivă la data de 5.03.2018 prin Decizia penală nr. 3.364/A/2018 a Curţii de Apel Cluj, şi cu infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din Codul penal (fapta din data de 24/25.07.2015), pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare prin Sentinţa penală nr. 209/4.07.2018 a Judecătoriei Huedin, pronunţată în Dosarul nr. 1.000/242/2017, definitivă la data de 4.03.2019 prin Decizia penală nr. 244/A/2019 a Curţii de Apel Cluj.

În baza art. 105 din Codul penal s-a dispus anularea liberării condiţionate dispuse prin Sentinţa penală nr. 164 din 12 septembrie 2018 a Judecătoriei Baia Mare.

S-a dispus descontopirea pedepsei rezultante de 1 an şi 10 luni închisoare stabilită prin Sentinţa penală nr. 209 din 4 iulie 2018 a Judecătoriei Huedin, pronunţată în Dosarul nr. 1.000/242/2017, definitivă la data de 4.03.2019 prin Decizia penală nr. 244/A/2019 a Curţii de Apel Cluj, şi s-au repus în individualitatea lor pedepsele componente de 1 an închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din Codul penal, 1 an şi 3 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 334 alin. (1) din noul Cod penal şi 9 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) din noul Cod penal, înlăturând sporul de 7 luni închisoare.

În baza art. 40 alin. (1) din noul Cod penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 38 alin. (1) şi (2) din noul Cod penal, s-a stabilit pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 3 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 9 luni închisoare, stabilindu-i-se, în final, pedeapsa de 2 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.

În baza art. 40 alin. (3) din noul Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată prin hotărâre perioada executată în baza Sentinţei penale nr. 1/2018 a Judecătoriei Huedin, pronunţată în Dosarul nr. 761/242/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 3.364/A/2018 a Curţii de Apel Cluj, respectiv de la data de 1.11.2017 până la data liberării condiţionate, respectiv 18.09.2018.

S-au anulat Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 228/2018, Mandatul european de arestare nr. 4 din 26.03.2019 şi Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării nr. 4/2019, mandate emise în baza Sentinţei penale nr. 209 din 4 iulie 2018 a Judecătoriei Huedin, pronunţată în Dosarul nr. 1.000/242/2017, definitivă la data de 4.03.2019 prin Decizia penală nr. 244/A/2019 a Curţii de Apel Cluj, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, conform hotărârii.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 375 din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, s-a dispus şi condamnarea inculpaţilor P.I. şi N.D.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin şi apelanţii-inculpaţi P.I.R. şi N.D.

În data de 8.11.2019, apărătorul ales al inculpatului P.I.R. a depus la dosar o cerere prin care a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra următoarelor probleme de drept:

La termenul de judecată din data de 12 decembrie 2019, Curtea de Apel Cluj a pus în discuţie cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemelor de drept anterior menţionate.

Prin Încheierea din data de 12 decembrie 2019, instanţa a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală doar cu privire la prima întrebare şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme.

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de trimitere a arătat că, raportat la chestiunea de drept invocată, în interpretarea strict gramaticală a dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal, acestea se referă la situaţia în care cea de a doua infracţiune este descoperită în cursul termenului de încercare, dar săvârşită anterior, în timp ce o interpretare sistemică ar conduce la concluzia că anularea liberării condiţionate operează în toate situaţiile, indiferent dacă infracţiunea săvârşită anterior este descoperită înainte de acordarea beneficiului liberării condiţionate sau în cursul termenului de supraveghere, întrucât descoperirea infracţiunii nu constituie un element de noutate. În sprijinul acestei opinii, instanţa de trimitere a susţinut că pot fi invocate şi dispoziţiile art. 85 alin. (1) şi art. 61 din Codul penal anterior.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava şi Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.

Răspunsul Curţii de Apel Craiova a cuprins menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acesteia ori a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării, cu precizarea că Tribunalul Gorj – Secţia penală şi Tribunalul Dolj – Secţia penală şi pentru cauze cu minori au comunicat puncte de vedere ale judecătorilor din secţie.

În răspunsul formulat de către Curtea de Apel Cluj se regăsesc precizări doar cu privire la anumite decizii penale, fără însă a fi conturată o opinie expresă asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări şi, după caz, s-a făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.

În susţinerea acestei opinii s-a argumentat, în esenţă, că legiuitorul a impus, la fel ca în ipoteza anulării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (reglementarea în cazul anulării prezintă caracter identic în situaţia celor două instituţii), ca fapta care atrage anularea liberării condiţionate să fie descoperită înainte de expirarea termenului de supraveghere, fără a plasa însă momentul descoperirii faptei exclusiv ulterior celui corespunzător acordării liberării condiţionate.

Ca atare, referitor la termenul „descoperite”, s-a apreciat că relevantă este numai data descoperirii infracţiunii, nu şi data descoperirii infractorului, întrucât, atât timp cât la dosarul cauzei nu se află informaţii cu privire la existenţa unei hotărâri definitive de condamnare pentru o altă infracţiune, judecătorului care analizează oportunitatea liberării condiţionate nu i se poate imputa o greşeală de judecată, în această situaţie fiind incidentă instituţia anulării liberării condiţionate (chiar şi pentru fapte descoperite anterior liberării condiţionate).

Deopotrivă, s-a apreciat că cele învederate rezultă atât dintr-o interpretare sistematică a textelor de lege cu aplicabilitate în cauză, cât şi dintr-o interpretare teleologică a dispoziţiilor ce reglementează instituţia anulării liberării condiţionate, cu argumentarea că scopul instituţiei este acela de a realiza o repunere în situaţia anterioară, de a clarifica situaţia condamnatului, anularea liberării, conform noului Cod penal, echivalând cu desfiinţarea de care face vorbire Decizia de îndrumare nr. 6/1970, pronunţată de Tribunalul Suprem.

Prin urmare, cauza anulării este anterioară rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată, iar descoperirea infracţiunii anterioare trebuie să aibă loc înainte de expirarea termenului de supraveghere (pe parcursul acestuia).

Într-o altă argumentare a opiniei majoritare s-a învederat că formularea textului legal este similară cu cea a ipotezei prevăzute de art. 130 din Codul penal, potrivit căruia „dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere ori al liberării condiţionate se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune în timpul minorităţii pentru care s-a luat, chiar după expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă de libertate, amânarea, suspendarea sau liberarea se anulează, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 129 alin. (2)-(4) din Codul penal”.

Motivat de aceste împrejurări, s-a mai susţinut că anularea liberării condiţionate operează în toate situaţiile, indiferent dacă infracţiunea săvârşită anterior este descoperită înainte de acordarea beneficiului liberării condiţionate sau în cursul termenului de supraveghere şi în considerarea evitării situaţiilor în care faţă de aceeaşi persoană ar curge în paralel două termene de supraveghere, atât pentru o pedeapsă rezultantă, cât şi pentru o pedeapsă componentă a acelei rezultante.

În consecinţă, s-a apreciat că o altă interpretare nu este permisă de textul de lege şi în considerarea faptului că, dacă această infracţiune a fost descoperită înainte de acordarea liberării, organele judiciare au obligaţia de a proceda de la caz la caz în sensul aplicării regulilor de la concursul de infracţiuni sau recidivă cu ocazia judecării infracţiunii pentru care s-a dispus liberarea condiţionată.

Ca atare, interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal, care fac referire în mod expres la infracţiuni descoperite după acordarea liberării condiţionate, trebuie văzută în corelaţie cu exigenţele art. 99 alin. (1) lit. d) şi art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal.

Deopotrivă, s-a reţinut şi în această opinie incidenţa Deciziei de îndrumare nr. 6/1970 a Tribunalului Suprem în raport cu „tăcerea” legii.

V. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că, în primul rând, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj privind dezlegarea chestiunii de drept ce vizează interpretarea şi aplicarea art. 105 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă, în raport cu condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În acest sens s-a arătat că primele două condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală sunt îndeplinite, însă, în ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, respectiv chestiunea de drept ce face obiectul sesizării să nu fi primit o rezolvare prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu fi făcut obiectul unui asemenea instrument de unificare a practicii judiciare aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu este îndeplinită.

În concret, s-a arătat că nu există o hotărâre obligatorie în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal, însă poate fi desluşită logica interpretării din lecturarea Deciziei nr. 42 din 13 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 31 martie 2009, prin care instanţa supremă s-a preocupat de situaţia descoperirii în termenul de supraveghere al suspendării condiţionate a două infracţiuni intenţionate, dintre care una anterior, iar cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că într-un asemenea caz se aplică exclusiv dispoziţiile privind anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 85 din Codul penal anterior/art. 97 din Codul penal actual).

În continuare, s-a referit cu privire la faptul că, deşi decizia invocată priveşte o altă instituţie juridică, respectiv cea a suspendării condiţionate, între suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea condiţionată există o serie de similitudini care fac posibilă aplicarea aceluiaşi raţionament.

În consecinţă, criteriul de admisibilitate constând într-un anumit grad de dificultate a chestiunii de drept, dezvoltat pe cale jurisprudenţială de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu este îndeplinit în cauză, faţă de reglementarea clară a textului art. 105 alin. (1) din Codul penal.

Aşadar, din conţinutul textului precitat şi care face obiectul prezentei sesizări reies, în mod evident, două momente esenţiale: a) momentul comiterii infracţiunii ce atrage anularea liberării condiţionate – infracţiunea trebuie comisă până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată; b) momentul descoperirii infracţiunii ce atrage anularea liberării condiţionate – infracţiunea trebuie descoperită pe parcursul termenului de supraveghere al liberării condiţionate.

Or, orice alte interpretări combinate presupun o adăugare la lege.

În al doilea rând, cu privire la fondul sesizării, s-a arătat că anularea liberării condiţionate nu poate interveni în cazul în care infracţiunea, ce a fost comisă înainte de acordarea liberării, a fost descoperită tot înainte de acest moment, întrucât, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 105 alin. (1) din Codul penal, instanţa nu poate dispune nici anularea şi nici revocarea, atât timp cât nu este vorba despre o infracţiune comisă în termenul de supraveghere.

Ca atare, beneficiul liberării condiţionate nu este afectat în acest caz.

Deopotrivă, s-a arătat că o analiză a doctrinei în materia problematicii anulării liberării condiţionate relevă clar poziţia unanimă a autorilor în determinarea condiţiilor ce atrag sancţiunea anulării liberării condiţionate în sensul celor de mai sus, iar o analiză a practicii judiciare a relevat faptul că instanţele nu întâmpină dificultăţi reale în identificarea sancţiunii anulării liberării condiţionate în funcţie de momentele indicate în cuprinsul art. 105 alin. (1) din Codul penal.

În concluzie, s-a arătat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal, sintagma: „pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării” vizează strict situaţia faptelor săvârşite anterior liberării condiţionate şi descoperite după acordarea liberării condiţionate, respectiv pe parcursul termenului de supraveghere”, nereferindu-se şi la infracţiunile săvârşite şi descoperite anterior liberării condiţionate.

Colectivul de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că soluţia rezidă în înţelegerea naturii juridice a anulării liberării condiţionate, a mecanismului de operare, respectiv – cel mai important – în determinarea precisă a sensului noţiunii de „descoperire” a unei infracţiuni (cu referire la specificul instituţiei anulării liberării condiţionate).

Astfel, din perspectiva naturii juridice a anulării liberării condiţionate, s-a arătat că anularea liberării condiţionate este o instituţie-remediu, iar nu o sancţiune la adresa persoanei liberate. În cazul în care anularea liberării nu ar fi reglementată, persoana condamnată ar ajunge să execute în mod distinct pedepsele aplicate pentru două sau mai multe infracţiuni, fapt ce ar echivala cu cel mai sever sistem de sancţionare posibil. Anularea liberării încearcă remedierea acestei ipoteze, permiţând efectuarea operaţiunilor de contopire a pedepselor şi, cel puţin, conform dispoziţiilor de drept substanţial, acordarea liberării din nou, termenul acordându-se de la momentul liberării iniţiale, dacă sunt întrunite condiţiile.

Cu referire la mecanismul anulării liberării, se arată că prezintă interes următoarele condiţii: comiterea unei infracţiuni anterior acordării liberării, respectiv descoperirii acesteia pe parcursul termenului de supraveghere.

Se arată că, în timp ce momentul temporal al comiterii infracţiunii este clar determinat de legiuitor şi se referă la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a acordat liberarea condiţionată, cheia problemei de drept ce face obiectul sesizării pare să fie sensul sintagmei „descoperirea unei infracţiuni în termenul de supraveghere”.

Referitor la momentul comiterii infracţiunii, respectiv anterior liberării condiţionate, se menţionează că infracţiunea care atrage anularea poate fi comisă anterior condamnării pentru infracţiunea din executarea căreia s-a dispus anularea, respectiv ulterior condamnării, anterior executării pedepsei sau în timpul executării pedepsei, între cele două infracţiuni putând exista următoarele forme de pluralitate de infracţiuni: concurs, pluralitate intermediară sau recidivă postcondamnatorie.

În primul rând, s-a arătat că sintagma „descoperirea unei infracţiuni în termenul de supraveghere” nu este una inedită, fiind regăsită şi în dispoziţiile Codului penal din 1969, în contextul anulării suspendării condiţionate şi sub supraveghere a executării pedepsei. Ţinând cont de specificul liberării condiţionate faţă de suspendarea condiţionată sau sub supraveghere a executării pedepsei, s-a apreciat că şi în prezent noţiunea de „descoperire” se referă la simpla informare – din orice sursă – a autorităţilor că a fost comisă o faptă prevăzută de legea penală, astfel cum rezultă din literatura de specialitate şi în jurisprudenţa cristalizată sub imperiul Codului penal din 1969.

În al doilea rând, s-a arătat că s-a conferit sintagmei o accepţiune generală, fără a o lega de un anumit moment procesual sau de identificarea persoanei care a săvârşit fapta, tocmai pentru ca instituţia să poată opera, având în vedere, pe de o parte, durata determinată a termenului de supraveghere (încercare), respectiv a faptului că instituţia în sine este un remediu procesual (instanţa nu a cunoscut/nu a putut ţine seama de fapta anterior comisă şi acum descoperită).

În al treilea rând, legat de momentul temporal al descoperirii – în termenul de supraveghere, s-a arătat că, într-o optică strictă, în toate ipotezele în care instanţa a luat cunoştinţă despre fapta comisă anterior începerii curgerii termenului sau ulterior împlinirii acestuia nu s-ar mai subsuma anulării, deoarece într-o interpretare per a contrario reiese că fapta nu este „descoperită” în termenul de supraveghere.

Legat de descoperirea ulterioară împlinirii termenului nu există discuţii, însă soluţia trebuie privită nuanţat în contextul posibilei descoperiri a faptei chiar anterior începerii curgerii termenului de supraveghere. Astfel, s-a arătat că, în cazul infracţiunilor în raport cu care urmărirea penală a fost începută in rem, s-a dispus în continuare efectuarea urmăririi penale faţă de persoana în cauză, s-a pus în mişcare acţiunea penală ori s-a pronunţat chiar o hotărâre în primă instanţă, odată ce o hotărâre judecătorească de condamnare rămâne definitivă ulterior acordării liberării, va fi incidentă anularea acesteia, sub rezerva întrunirii celorlalte condiţii.

S-a concluzionat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal, sintagma „dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării” vizează şi situaţia faptelor săvârşite şi descoperite anterior liberării condiţionate, în măsura în care pentru aceste fapte nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare anterior dispunerii liberării condiţionate prin hotărâre definitivă.

VI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că dispoziţiile art. 105 alin. (1) din Codul penal sunt incidente în cazul în care s-a descoperit, pe parcursul termenului de supraveghere sau anterior liberării condiţionate, că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării condiţionate.

Prioritar, s-a argumentat că această chestiune de drept supusă dezlegării poate fi soluţionată numai prin interpretarea corelată a trei dispoziţii legale în materia liberării condiţionate, respectiv prin interpretarea art. 100 alin. (1) lit. d), art. 105 alin. (1) şi art. 106 din Codul penal.

Prin urmare, examinarea dispoziţiilor invocate, în succesiunea lor, a relevat următoarele aspecte: condiţionând beneficiul liberării de convingerea instanţei că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate, conform art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal, legiuitorul porneşte de la premisa că descoperirea săvârşirii unei infracţiuni de către persoana condamnată, înainte de soluţionarea cererii de liberare, împiedică acordarea liberării condiţionate.

Descoperirea săvârşirii unei infracţiuni de către persoana condamnată este incompatibilă cu convingerea instanţei că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate şi, în consecinţă, cu acordarea liberării condiţionate.

Prin urmare, în principiu, dacă s-a descoperit că persoana condamnată a mai săvârşit o infracţiune, instanţa nu poate acorda liberarea condiţionată, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal.

În continuare, a arătat că, în ipoteza în care instanţa a acordat liberarea condiţionată, deşi la momentul soluţionării cererii de liberare se descoperise că persoana condamnată a mai săvârşit o infracţiune (de exemplu, instanţa nu a cunoscut că persoana condamnată a mai săvârşit o infracţiune), art. 105 alin. (1) din Codul penal este incident, întrucât, din punctul de vedere al raţiunilor pentru care se dispune anularea liberării condiţionate, persoana cu privire la care s-a descoperit anterior curgerii termenului de supraveghere că mai săvârşise o infracţiune şi persoana cu privire la care s-a descoperit pe parcursul termenului de supraveghere că mai săvârşise o infracţiune se află în situaţii identice: în principiu, niciuna dintre aceste persoane nu îndeplineşte condiţiile liberării condiţionate.

Ca atare, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul instanţei supreme a opinat că formularea „dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării” are rolul de a stabili un termen-limită constând în expirarea termenului de supraveghere până la care descoperirea că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune anterior liberării are aptitudinea de a determina anularea liberării condiţionate. În acest sens, dacă se descoperă, după expirarea termenului de supraveghere, că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune anterior liberării, anularea liberării condiţionate nu poate fi dispusă, întrucât se produce efectul definitiv al liberării condiţionate, conform art. 106 din Codul penal.

VII. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară este în sensul admiterii sesizării şi, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, al pronunţării unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: „dispoziţiile art. 105 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt incidente şi în situaţia în care, anterior liberării condiţionate, s-a descoperit că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării condiţionate”.

În argumentare s-a făcut trimitere la natura juridică a anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei, reflectată în considerentele Deciziei nr. 42 din 13 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, pronunţată cu ocazia soluţionării recursului în interesul legii, care a statuat următoarele: „constituie un remediu procesual având ca scop desfiinţarea dispoziţiei de suspendare atunci când aceasta este lovită, ab initio, de un viciu esenţial, fiind impusă de necesitatea ca soluţia să fie conformă cu realitatea obiectivă şi să se înlăture o situaţie contrară adevărului, ce nu îşi găseşte justificare cât timp există o perseverenţă a inculpatului de a săvârşi fapte penale de natură a duce la revocarea suspendării condiţionate”.

Ca atare, s-a apreciat că aceste considerente se regăsesc pe deplin şi în privinţa anulării liberării condiţionate prevăzute de art. 105 alin. (1) din Codul penal, atât prin prisma naturii juridice, de măsură remediu, cât şi prin prisma identităţii de regim juridic aplicabil, respectiv îndepărtarea beneficiului acordat din cauza conduitei condamnatului anterioare liberării condiţionate.

Prin urmare, s-a susţinut că anularea liberării condiţionate reprezintă o soluţie prevăzută de legiuitor pentru remedierea situaţiei în care instanţa nu a avut cunoştinţă/nu a putut să ţină cont de antecedentele penale ale condamnatului la momentul dispunerii liberării condiţionate, întrucât descoperirea săvârşirii unei noi infracţiuni de către persoana condamnată este incompatibilă cu acordarea liberării condiţionate, conform art. 100 lit. d) din Codul penal.

În continuare, a învederat că termenul de supraveghere a liberării condiţionate este definit atât de art. 100 alin. (6) din Codul penal, reprezentând intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii pedepsei, cât şi de art. 2 lit. b) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care oferă o definiţie legală a acestui termen, respectiv intervalul de timp în care persoana faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată trebuie să respecte obligaţiile ori măsurile de supraveghere dispuse de instanţă în sarcina sa.

Ca atare, s-a apreciat că scopul acestor dispoziţii este similar cu cel al termenului de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei, despre care doctrina a arătat că reprezintă o perioadă de verificare a conduitei condamnatului, spre a se vedea dacă încrederea ce i s-a acordat a fost sau nu îndreptăţită şi pentru a se vedea dacă cel condamnat poate beneficia de efectele definitive ale suspendării.

Prin urmare, interpretarea art. 105 alin. (1) din Codul penal, referitoare la sintagma ca infracţiunea „să fie descoperită pe parcursul termenului de supraveghere”, conduce la concluzia că legiuitorul a instituit un termen-limită până la care infracţiunea trebuie descoperită, aceasta putând avea loc chiar înainte ca hotărârea prin care s-a dispus liberarea condiţionată să rămână definitivă.

S-a mai arătat că, pe de altă parte, concluzia de mai sus se desprinde şi din interpretarea normelor care guvernează efectele liberării condiţionate, prevăzute de art. 106 din Codul penal.

Astfel, efectele definitive ale liberării condiţionate se produc de la data expirării termenului de supraveghere, pedeapsa considerându-se executată, conform art. 106 din Codul penal, în cazul în care nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare a acesteia.

Or, cauza de anulare este reprezentată de faptul că persoana liberată condiţionat a mai săvârşit o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată, iar descoperirea acestui fapt până la expirarea termenului de supraveghere împiedică producerea efectului definitiv al liberării condiţionate.

VIII. Examenul jurisprudenţei în materie

În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au pronunţat hotărâri în sensul primei opinii evidenţiate în cauză.

2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri direct relevante în problema de drept analizată.

2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, documentarea prealabilă întocmirii raportului nu a permis identificarea unor hotărâri judecătoreşti în care instanţa supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

IX. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

X. Dispoziţii legale incidente

Codul penal:

Art. 100. – Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii

(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:

a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;

b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;

c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;

d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.

(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).

(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.

Art. 105. – Anularea liberării condiţionate

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

(2) În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 99 sau art. 100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.

(3) Când, după anulare, instanţa dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii.

Art. 106. – Efectele liberării condiţionate

În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

XI. Opinia judecătorului-raportor

Opinia judecătorului-raportor este în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 1.241/242/2017 şi al stabilirii faptului că sintagma „dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării” vizează atât situaţia infracţiunilor săvârşite anterior liberării condiţionate şi descoperite după acordarea liberării condiţionate, până la împlinirea termenului de supraveghere, cât şi situaţia infracţiunilor săvârşite anterior liberării condiţionate şi descoperite anterior liberării condiţionate.

În argumentarea acesteia, realizând o analiză a sintagmelor „descoperirea unei infracţiuni” şi „pe parcursul termenului de supraveghere” prin intermediul interpretării sistematice şi teleologice a dispoziţiilor art. 105 din Codul penal, raportat la ansamblul normelor care reglementează individualizarea pedepselor şi ţinând seama de scopul liberării condiţionate, judecătorul-raportor a reţinut, în esenţă, că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de a limita momentul de început al descoperirii săvârşirii infracţiunii la data acordării liberării condiţionate, ci aceea de a stabili un termen-limită până la care infracţiunea trebuie descoperită. Astfel, s-a opinat că, în raport cu raţiunea anulării liberării condiţionate prin prisma efectelor acestei instituţii de drept penal, relevanţă prezintă descoperirea infracţiunii săvârşite de către persoana condamnată până la împlinirea duratei termenului de supraveghere.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

Cu privire la admisibilitatea sesizării:

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea p