ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 246/2018

Ședința publică din data de 1 februarie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, cauză sosită prin declinare de competență de la Judecătoria Sector 2 București, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea absolută a clauzelor înscrise la pct. 3.1.1, 3.1.5, lit. a) și b), 3.1.6, 3.1.8, 3.2, 3.3, 4.3, 7.7 și 9.2 din contractul de credit nr. x/21.04.2008; să oblige pârâta să elimine din contract aceste clauze și să încaseze ratele scadente în baza noului scadențar; să se dispună suspendarea executării silite pornite în baza contractului de credit; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare și modificatoare înregistrată la data de 21.10.2014, reclamanții au arătat că solicită a se constata caracterul abuziv al clauzelor inserate la punctele 3.1.1, 3.1.5 lit. a) și b), 3.1.6, 3.1.8, 3.2.1, 3.3, 4.3, 7.7, 9.2, 9.2 lit. h); restituirea sumei de 1.949 euro reprezentând comision de acordare credit, alte cheltuieli și comisioane menționate în scadențar; acordarea sumei de 1.000 euro cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei de a continua executarea contractului de credit după eliminarea clauzelor abuzive.

Ulterior reclamanții au depus o altă cerere prin care au arătat că solicită și restituirea sumei de 4.629,54 euro reprezentând dobânda achitată de la data plății primei rate și până la data de 2.03.2012.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 5341/02.10.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 255 din 9 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți A. și B..

A schimbat în tot sentința apelată în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la:

- art. 3.1.1 din contractul de credit de consum nr. x/21.03.2008 doar în partea privitoare la criteriul de determinare a dobânzii variabile aplicabile, respectiv "dobânda variabilă a băncii în vigoare la respectivul moment"

- art. 3.1.8 din contractul de credit de consum nr. x/21.03.2008 doar în partea privitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele, inclusiv dobânda penalizatoare, din motive întemeiate precum modificări legislative sau modificări ale condițiilor pieței financiar - bancare

- art. 7.7 din contractul de credit de consum nr. x/21.03.2008 doar în partea privitoare la obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare de viață cu o societate de asigurare agreată de bancă

- art. 9.2 lit. h) din contractul de credit de consum nr. x/21.03.2008.

A respins în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță (500 RON onorariu avocat).

A luat act că apelanții - reclamanți și-au rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată aferente apelului.

Împotriva deciziei civile nr. 255 din 9 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenții-reclamanți A. și B. au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea in parte a deciziei recurate, admiterea apelului și, pentru motivele de apel care au fost respinse, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului recurenții-reclamanți nu au indicat niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În esență, recurenții-reclamanți au arătat că:

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că instanța le-a încălcat dreptul la un proces echitabil, asa cum acesta este prevăzut in art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prin aceea ca nu a examinat in mod real problemele esențiale pe care i le-a supus atenției prin cererea de chemare in judecata, cererile completatoare si precizatoare, notele de sedinte, concluziile scrise, preferând să își însușească cu titlu de motivare, fara un examen critic prealabil, toate susținerile parâtului.

Totodată, au arătat că a fost încălcat principiul aflării adevărului consacrat de către art. 22 noul C. proc. civ. si nici dreptatea, una din valorile fundamentale ale statului de drept, prevăzuta in art. 1 din Constitutia României, nu a fost realizata.

Pe de alta parte, recurenții-reclamanți au susținut că, așa cum au arătat in al treilea motiv de apel, instanța de fond ar fi trebuit sa analizeze fiecare clauza contestata, daca este sau nu abuziva, nu sa facă o apreciere a acestora in general, doar pe baza inscrisurilor paratei, sens în care consideră ca nu au avut parte de o judecata a cauzei în sensul art. 6 al CEDO, neavand parte de un proces echitabil, instanța nejudecand dosarul "in mod efectiv".

S-a arătat că în cadrul reglementărilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice se regăsesc texte exprese cu privire la obligația băncii de informare a consumatorilor în etapa precontractuală și că fiecare clauza trebuie definita, explicata, individualizata, in mod clar si neechivoc. Or, la dosarul cauzei nu exista nici o dovada a informării prealabile ori concomitente încheierii contractului de către banca si nici in conținutul contractului nu exista nici o prevedere privind faptul ca banca si-ar fi îndeplinit aceasta obligație, iar clauzele nu au fost redactate clar si inteligibil din perspectiva legislației protecției consumatorului.

Susțin recurenții-reclamanți că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului clauzei respective, precum si relația dintre acest mecanism si cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecințele ecpnomicp care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Produsele/serviciile comercializate trebuie să fie sigure pentru consumator, iar preocuparea autorităților statului trebuie să fie în sensul unui control strict al respectării legislației și al utilizării de practici corecte de către instituțiile de credit. Contractul de credit nu poate fi unul aleatoriu; un astfel de contract nu permite împrumutatului aprecierea impactului economic al acestuia, s-a mai arătat.

În ceea ce privește comisionul de acordare, s-a arătat că acesta nu are o contraprestație prevăzută in contract si nu este definit, iar prin perceperea acestuia pentru a executa o prestație la care este obligată în temeiul contractului și în schimbul căreia primește un preț reprezentat de dobânda percepută, banca primește în schimbul aceleiași prestații două prestații din partea reclamanților. Prin aceasta se realizează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conducând la îmbogățirea fără just temei a băncii, s-a mai arătat.

S-a mai solicitat a se constata caracterul abuziv al clauzei menționate si prin prisma faptului ca dispozițiile Legii 193/2000 prevăzute in anexa care exemplifica clauzele considerate ca fiind abuzive nu sunt limitative, instanța putând determina si alte motive care sa se circumscrie unor astfel de abuzuri, precum cel ce privește clauza de fata, prin care s-a introdus un comision de acordare deși acordarea creditului este deja remunerata prin dobânzile atașate creditului, iar prin acest comision se stabilește o a doua plata care privește același fapt al acordării creditului.

Comisionul de administrare lunar din valoarea soldului în lipsa unei prestații din partea băncii este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, au susținut, în continuare, recurenții-reclamanți.

Astfel, clauzele privind comisionul de administrare sunt abuzive deoarece creează in detrimentul consumatorului si contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților cu încălcarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 193/2000.

In ceea ce privește comisionul de rambursare anticipata, s-a arătat că sunt valabile cele arătate, menționând ca acesta are o valoare foarte mare si nu a fost explicat si determinat cu exactitate de la început.

In ceea ce privește prevederile art. 3.2.1. din contractul de credit, având in vedere faptul ca celelalte aspecte referitoare la critica acestui articol au fost dezvoltate anterior, recurenții-reclamanți au învederat că este necesară constatarea constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar.

S-a arătat că în contract nu s-a prevăzut clar si inteligibil mecanismul cursului de schimb si diferențelor de valoare pe care consumatorul ar urma sa le achite in baza clauzelor de risc valutar, încălcându-se prin aceasta dispozițiile prevăzute de art. 75 din Legea nr. 296/2004 și art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000.

Clauzele de risc valutar nu au fost negociate cu consumatorul creându-se astfel un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților contractului, acestea fiind inserate în contract cu încălcarea disp. art. 4. - (1) din Legea 193/2000, subliniind că aceste clauze sunt abuzive și în condițiile art. 1 alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea 193/2000, precum și că în cauză este aplicabila Hotărârea CJUE pronunțata în cauza Kasler vs. Ungaria.

Recurenții au arătat că solicită instanței să dispună obligarea pârâtei la plata către aceștia a tuturor sumelor percepute ilegal în temeiul clauzelor contractuale nule absolut in sensul restituirii sumelor de bani ce au reprezentat diferența de curs valutar achitate la fiecare rata, în temeiul clauzelor abuzive si lipsei menționării in contract a mecanismului riscului valutar precum si stabilizarea pe viitor a cursului de schimb EURO/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul EURO/RON valabil la data încheierii Contractului.

Recurenții-reclamanți au susținut, în sinteză, că obiectul efectiv al contractului încheiat între Banca și împrumutați a fost reprezentat de o sumă de bani în monedă RON, echivalenta sumei etalon stipulate EURO, motiv pentru care potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza de risc valutar este abuzivă și lovită de nulitate absolută.

S-a susținut că, deși în contract se precizează că respectivul credit a fost acordat în EURO, în realitate, Banca a acordat creditul împrumutaților în RON, la valoarea pe care EURO o avea la cursul valutar practicat de Banca pentru vânzare, iar pârâta nu a arătat în mod concret ce înseamnă riscul valutar si care vor fi consecințele acestuia.

Recurenții-reclamanți au arătat că, față de prevederile art. 966-970 C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părți, denominarea creditului in moneda naționala la cursul de la data tragerii, pentru a echilibra distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii EURO față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă.

Pe de alta parte, un argument suplimentar in acest sens este acela ca se impune denominarea creditului cu atât mai mult cu cat creditul a fost eliberat in moneda RON din care s-au reținut comisioanele de schimb valutar.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că, întrucât s-au schimbat condițiile de contractare avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părțile au convenit, instanța trebuie sa constate că se impune revizuirea efectelor contractului si sa restabilească echilibrul contractual al părților. Executarea contractului in aceleași condiții este vădit injusta, astfel că se solicită să se dispună adaptarea contractului pentru a distribui in mod echitabil intre părți pierderile si beneficiile ce au rezultat din schimbarea împrejurărilor.

In ceea ce privește prevederile art. 3.3 din contractul de credit, având in vedere faptul ca celelalte aspecte referitoare la critica acestui articol, au fost dezvoltate anterior, recurenții-reclamanți au arătat că riscul reglementat de acest articol este exclusiv in sarcina recurentului, ceea ce produce un dezechilibru economic al recurentului si o rea credința din partea băncii.

In ceea ce privește prevederile art. 4.3 din contractul de credit, având in vedere faptul ca celelalte aspecte referitoare la critica acestui articol au fost dezvoltate anterior, recurenții-reclamanți au arătat că exista o imprecizie si o lipsa de claritate a textului acestui articol, ceea ce poate da nastere unor abuzuri din partea Băncii.

In ceea ce privește prevederile art. 9.2 lit a - g din contractul de credit, având in vedere faptul ca celelalte aspecte referitoare la critica acestui articol au fost dezvoltate anterior, recurenții-reclamanți au arătat că exista o imprecizie si o lipsa de claritate a textului acestui articol, ceea ce poate da naștere unor abuzuri din partea Băncii. In plus, in ceea ce privește caracterul abuziv al acestui articol, acesta a fost dezvoltat pe larg in cererea de chemare in judecata.

Au menționat recurenții-reclamanți ca in cazul in care este vorba de obligații de plata asumate prin alt contract de credit, fiecare contract trebuie privit ca o entitate de sine stătătoare, părțile neputand interveni in aceste alte contracte, care nu au legătura unul cu altul.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat ca sunt neîntemeiate capetele de cerere avand ca obiect restituirea sumelor incasate cu titlu de dobânda, comision de acordare, alte comisioane si cheltuieli menționate in scadentar, subliniind, în esență, că, atâta timp cat instanța a constatat ca aceste sume au fost percepute cu caracter abuziv, ca urmare a existentei in contract a unor clauze abuzive, instanța era obligata sa acorde aceste sume daca reclamantul o cere.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat ca este neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea băncii la plata sumei de 1000 de euro cu titlu de daune morale, motivat de faptul ca nu exista prejudiciu moral si nici legătura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu.

De asemenea, recurenții-reclamanți, au arătat, în esență, în ceea ce privește punctele 5 si 6 din decizia apelata, că instanța in mod greșit a reținut in decizia recurata faptul ca "întreruperea plații creditului s-a datorat in mod exclusiv culpei intimatei parate ... parata a recunoscut ca a comis o eroare când, la 04.12.2012, a declarat scadenta anticipata a creditului ...banca a făcut demersurile necesare pentru a indreptra aceasta eroare si le-a propus apelanților reclamanți sa încheie un nou contract de credit... pe de alta parte, existenta unei erori nu poate încheia un motiv justificat pentru a refuza îndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul de credit...", cu alte cuvinte, pentru situația creata, in opinia instanței de apel, culpa este a reclamanților.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 5 iulie 2017, pârâta a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La 23 octombrie 2017, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere al intimatei cu privire la raport prin care a arătat că este de acord cu opinia magistratului asistent în sensul că recursul declarat este inadmisibil.

La 24 octombrie 2017, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere al recurenților cu privire la raport, prin care aceștia au solicitat, în esență, admiterea în principiu a recursului, evidențiind considerente reținute de Curtea Constituțională cu privire la accesul la calea de atac a recursului în funcție de pragul valoric de 1.000.000 RON.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar conform art. 99 alin. (2) C. proc. civ. "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt".

Astfel, în cazul formulării mai multor capete de cerere principale, determinarea competenței nu se face prin cumularea valorii cererilor deduse judecății, ci prin raportare la valoarea fiecărui capăt de cerere în parte, valoare care va fi avută în vedere și la stabilirea căilor de atac.

În raport de aceste texte legale, competența după valoare se determină în funcție de acea pretenție care are valoarea cea mai ridicată.

În cauză, se constată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea/declararea nulității absolute a mai multor clauze contractuale considerate abuzive și, întrucât au fost formulate capete de cerere distincte privind clauze contractuale a căror validitate este contestată, se reține că acestea au natura unor capete de cerere principale.

Solicitările pecuniare ale reclamanților, calculate la cursul Euro/Ron de 4,4990 RON din ziua introducerii cererii de chemare în judecată, 11 martie 2014, vizează: restituirea sumei de 1.949 euro reprezentând comision de acordare credit, alte cheltuieli și comisioane menționate în scadențar - 8.768,55 RON; acordarea sumei de 1.000 euro cu titlu de daune morale - 4.499 RON; restituirea sumei de 4.629,54 euro reprezentând dobânda achitată de la data plății primei rate și până la data de 2.03.2012 - 20.828,30 RON.

Conform dispozițiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Este de menționat că sintagma care impunea un prag valoric, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Se reține că, în paragraful nr. 32 al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, s-a menționat că,,...sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013".

În speță, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 11 martie 2014, decizia recurată a fost pronunțată, în faza procesuală a apelului, la data de 9 februarie 2017, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Față de cele anterior arătate, se constată că, de la data introducerii acțiunii și până la data soluționării definitive a cauzei - 9 februarie 2017, textul legal incident s-a bucurat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv soarta litigiului.

Prin urmare, norma legală cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte juridice cu privire la procesele care au fost soluționate printr-o hotărâre definitivă anterior datei publicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, respectiv anterior datei de 20 iulie 2017.

În egală măsură, este de menționat că, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 255 din 9 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2018.