ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 548/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 548/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 3055 din 9 iunie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de

Consiliul Concurenței împotriva Sentinței nr. 1880 din 5 mai 2009 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a

modificat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulate de

reclamanta S.C. "K.S." S.A. Sebeș, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut că prin Decizia nr. 329 din 22

decembrie 2004 emisă de Consiliul Concurenței, S.C. "K.S." S.A. Sebeș

a fost sancționată cu o amendă în cuantum de 35.067.227.190 RON, cuantum

stabilit la 3% din cifra de afaceri realizată de agentul economic în anul 2003,

reținându-se în sarcina acesteia încălcarea art. 6 lit. a) din Legea

concurenței, în sensul că datorită poziției dominante pe care a dobândit-o G.K.

pe piața românească de produse de tip PAL, S.C. "K.S." S.A. Sebeș a

decis majorarea prețurilor la produsele fabricate cu procente de până la 50%,

în condițiile în care rentabilitatea activității era asigurată, prețuri ce au

fost impuse în relațiile comerciale cu beneficiarii.

Analizând materialul

probator pus la dispoziție, Înalta Curte a concluzionat, în esență, că poziția

dominantă a G.K. a facilitat abuzul S.C. "K.S." S.A. din perspectiva

conceptului de "efect de grup", intimata-reclamantă deținând o

poziție dominantă ca și componentă a G.K..

A apreciat instanța

de recurs că faptul că S.C. "K.S." S.A. Sebeș a comunicat

beneficiarilor săi noile prețuri, fără să existe o justificare rezonabilă

pentru majorarea acestora și fără să negocieze cu aceștia prețurile practicate,

se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 6 lit. a) din Legea

concurenței nr. 21/1996, scopul nefiind excluderea concurenților, ci

maximizarea profiturilor în urma abuzului prin preț față de beneficiarii

captivi.

Pentru aceste

considerente, măsura luată de către Consiliul Concurenței a fost considerată

întemeiată.

Argumentele

prezentate de către intimata-reclamantă în încercarea de a justifica majorările

de preț au fost apreciate ca nefondate, Înalta Curte arătând că acestea nu

corespund creșterii costurilor de producție, că societatea intimată înregistra

profit net pozitiv, iar marja de profit putea fi descrisă ca fiind "consistentă",

fără a fi afectată de credite.

A mai arătat Înalta

Curte că amenda aplicată, reprezentând 3% din cifra de afaceri realizată în

anul 2003, a respectat criteriile de individualizare stabilite de art. 57

27

din Legea nr. 21/1996 și detaliate în "Instrucțiunile privind

individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 56

28

din Legea concurenței", cuantumul acesteia fiind stabilit sub nivelul de

bază, care este de 4% din cifra de afaceri.

Astfel, s-a avut în

vedere că fapta săvârșită este una de gravitate mare și de scurtă durată, fiind

reținute și trei circumstanțe atenuante: reacția pozitivă a agentului economic

la solicitarea Consiliului Concurenței de a-și revizui atitudinea pe piață,

diminuarea din proprie inițiativă a procentelor de creștere a prețurilor și

durata minimă a încălcării.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare intimata S.C. "K.S." S.A.,

invocând ca temei legal dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318

alin. (1) teza I C. proc. civ.

În dezvoltarea

primului motiv invocat, contestatoarea a susținut în esență că soluția

pronunțată în recurs de către Înalta Curte a fost dată cu depășirea competenței

sale funcționale întrucât s-a pronunțat pe fond asupra unui capăt de cerere

neanalizat de către prima instanță, respectiv asupra capătului de cerere

subsidiar, prin care s-a solicitat anularea sancțiunii constând în amendă,

pentru încălcarea dispozițiilor art. 57 din Legea nr. 21/1996 sau reducerea

cuantumului și individualizarea sa potrivit dispozițiilor art. 56 și 57 din

lege.

Susține

contestatoarea că prezența unui capăt de cerere nesoluționat de către instanța

de fond exclude posibilitatea existenței unei situații de fapt pe deplin

stabilite, la care se referă dispozițiile art. 314 C. proc. civ., care

interzice Înaltei Curți să analizeze pe fond acest capăt de cerere, neanalizat

de instanța de fond.

Astfel se arată că,

deși prima instanță nu s-a pronunțat decât asupra capătului principal de cerere

având ca obiect anularea deciziei emise de către Consiliul Concurenței, Înalta

Curte, găsind întemeiat recursul pârâtei, a modificat sentința recurată și a

soluționat în întregime, pe fond acțiunea introductivă, inclusiv capătul

subsidiar de cerere privind anularea/diminuarea cuantumului amenzii.

Consideră contestatoarea

că procedând în acest mod, instanța de recurs i-a încălcat dreptul la apărare

în componența sa inițială - dublul grad de jurisdicție, în cauză fiind

incidente două motive pentru care Înalta Curte nu avea competența să se

pronunțe asupra acestui capăt de cerere, respectiv:

(i) față de existența

unui capăt de cerere care nu a fost soluționat de către prima instanță, suntem

în ipoteza reglementată de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., la care face

trimitere și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care obligă instanța de

recurs, ca urmare a admiterii recursului, să caseze hotărârea și să trimită

spre (re)judecarea capătului subsidiar de cerere;

(ii) față de

inexistența unei situații de fapt stabilite, ca urmare a neanalizării de către

instanța de fond a capătului subsidiar de cerere, dispozițiile art. 314 C.

proc. civ. interziceau Înaltei Curți să se pronunțe pe fondul pricinii, motiv

pentru care era necesară casarea cu trimitere, în vederea lămuririi pe deplin a

situației de fapt, prin raportare la toate capetele de cerere.

Având în vedere

aceste motive, contestatoarea a susținut că prin decizia atacată Înalta Curte a

soluționat cauza cu depășirea competenței sale funcționale, fiind întemeiat

motivul de contestație în anulare formulat.

Un alt motiv formulat

de recurentă în temeiul art. 317 pct. 2 C. proc. civ. vizează încălcarea

normelor de competență generală a instanțelor judecătorești prin aplicarea unor

reglementări comunitare, care nu erau în vigoare în România, la data deciziei

emise de Consiliul Concurenței.

Astfel, susține

contestatoarea că în mod eronat Înalta Curte a procedat la însumarea cotelor de

piață ale celor 2 societăți din G.K., pentru a face aplicarea teoriei

"efectului de grup", teorie consacrată de doctrina și jurisprudența

instanțelor comunitare, în condițiile în care, la momentul emiterii deciziei,

România nu făcea parte din Uniunea Europeană și legislația română nu se

completa cu cea comunitară, neexistând încă obligația transpunerii aquis-ului

comunitar.

În ceea ce privește incidența

motivului de contestație în anulare specială prevăzut de art. 318 prima teză C.

proc. civ., contestatoarea a susținut că instanța de recurs a înlăturat

raționamentul instanței de fond privitor la unul din principalele argumente

justificative pentru majorarea prețurilor practicate de societate - respectiv

necesitatea acoperirii creditelor angajate - pornind de la o greșeală

materială, constând în neobservarea unui înscris aflat la dosarul cauzei,

respectiv concluziile raportului de expertiză la obiectivul nr. 8, din care

rezultă că la data preluării de către K.H.L. cât și imediat, ulterior S.C. K.S.

avea angajate credite al căror cuantum nu s-a modificat semnificativ între cele

două date și nu au fost plătite de către G.K..

Consideră

contestatoarea că urmare a acestei greșeli materiale, instanța de recurs a tras

concluzia, că nu se poate susține că majorarea de preț din 2004 a fost

determinată din rațiuni economice (diminuarea profitului operațional).

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 teza I, art. 319

1

C. proc. civ.

Intimatul Consiliul

Concurenței a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

contestației în anulare formulate în cauză, susținând că în mod greșit

contestatoarea a invocat incidența în cauză a motivelor prevăzute de

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 teza I C. proc. civ.

Astfel, cu privire la

motivul prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.,

intimata susține că în mod greșit contestatoarea a apreciat ca fiind incidente

aceste dispoziții, întrucât una din condițiile legale prevăzute de art. 317 C.

proc. civ. este ca motivul pe care se sprijină această cale de atac să nu fi

putut fi invocat în calea de atac a recursului, respectiv dacă în cadrul recursului

nu s-au invocat dispoziții de ordine publică privitoare la competență nu se

poate promova, pentru același motiv, contestație în anulare.

În ceea ce privește

celelalte argumente invocate de contestatoare vizând acest motiv, intimata

consideră că au fost interpretate eronat ca fiind aplicabile dispozițiile art.

312 C. proc. civ. cu privire la casare, deși în cauză erau aplicabile cele

vizând modificarea unei hotărâri judecătorești.

Totodată intimata a

arătat că și argumentele invocate de contestatoare în susținerea aceluiași

motiv prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2, vizând încălcarea normelor de

competență generală prin aplicarea unor reglementări comunitare care nu erau în

vigoare la data emiterii deciziei Consiliului Concurenței, sunt nefondate, conceptul

"efectului de grup" reprezentând un element esențial în analiza

"poziției dominante", instituție prevăzută de dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 21/1996.

Cu privire la cel

de-al doilea motiv prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. invocat

de contestatoare, intimata a susținut că este vorba de o interpretare eronată a

contestatoarei, cu privire la aceste dispoziții privind noțiunea de eroare

materială.

Analizând contestația

în anulare formulată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru

considerentele arătate în continuare.

Conform dispozițiilor

art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate

cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste

motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului "când

hotărârea atacată a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de

ordine publică privitoare la competență".

Din interpretarea

acestor dispoziții legale rezultă că s-a reținut ca temei al acestei căi de atac

doar nerespectarea regulilor de competență absolută, respectiv a regulilor de

competență generală, a regulilor de competență teritorială excepțională.

În speță,

contestatorul a invocat acest motiv, susținând că Înalta Curte a soluționat

cauza cu încălcarea competenței sale materiale, prin pronunțarea asupra unui

capăt de cerere nesoluționat de către prima instanță, respectiv capătul

subsidiar de cerere privind diminuarea cuantumului amenzii aplicate.

Verificând

susținerile contestatorului, Înalta Curte constată că în soluționarea

recursului formulat, nu au fost încălcate normele de competență materială sub

aspectul funcțional, respectiv atribuțiile jurisdicționale ale instanței de

recurs în judecarea căii de atac.

Argumentele

contestatoarei, potrivit cărora prima instanță nu s-a pronunțat decât asupra

capătului principal de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 329 din 22

decembrie 2004 emisă de Consiliul Concurenței, fără a examina capătul subsidiar

privind anularea/diminuarea cuantumului amenzii, în timp ce instanța de recurs,

găsind întemeiat recursul pârâtei, a modificat sentința recurată și a

soluționat în întregime, pe fond acțiunea introductivă, inclusiv capătul

subsidiar, sunt eronate.

Prin Sentința civilă

nr. 1880 din 5 mai 2009, instanța de fond, anulând decizia emisă de Consiliul

Concurenței în întregime, în mod corect instanța de control judiciar a analizat

cauza pe fond, pentru motivul de recurs invocat și admițându-l, a respins în

tot acțiunea introductivă, după rejudecarea în fond.

Decizia Consiliului

Concurenței emisă în temeiul dispozițiilor art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 21/1996 reprezintă un act administrativ de constatare și sancționare a

practicilor anticoncurențiale iar verificarea legalității acestuia în cadrul

unei acțiuni în contencios administrativ în temeiul dispozițiilor art. 1 și

art. 8 din Legea nr. 554/2004 presupune verificarea și examinarea respectării

condițiilor legale în ceea ce privește constatarea faptei și vinovăției

întreprinderii, care au condus la săvârșirea practicii cât și aplicarea

sancțiunii, respectiv legalitatea individualizării acesteia.

Astfel fiind, prin

admiterea recursului formulat de către intimat și respingerea în întregime a

acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, instanța de control judiciar nu și-a

depășit competența materială funcțională în sensul depășirii atribuțiilor sale

jurisdicționale, prin examinarea capătului subsidiar de cerere vizând

diminuarea cuantumului amenzii aplicate.

Pronunțându-se asupra

legalității hotărârii judecătorești adoptate în urma examinării fondului,

instanța de control judiciar, apreciind ca fiind fondate motivele de modificare

a Sentinței civile nr. 1880/2009, a procedat în mod corect la aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Invocarea dispozițiilor

art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 cu modificările și

completările ulterioare de către contestatoare, este nefondată, aceste

dispoziții vizând situațiile în care prima instanță s-a pronunțat fără a se

judeca fondul, ceea ce nu vizează situația din speță.

În ceea ce privește

argumentele invocate de către contestatoare privind încălcarea normelor de

competență generală a instanțelor judecătorești prin aplicarea unor

reglementări comunitare care nu erau în vigoare în România la data emiterii

Deciziei nr. 329/2004 a Consiliului Concurenței, Înalta Curte le apreciază ca

fiind eronate.

În fapt, decizia de

sancționare a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 6 lit. a) din Legea nr.

21/1996 cu modificările și completările ulterioare, iar conceptul

"efectului de grup" reprezintă "un element teoretic"

esențial în analiza "poziției dominante", instituție juridică

similară celei prevăzute de dispozițiile art. 82 din Tratatul Comunităților

Europene.

Nu se poate invoca,

astfel cum susține contestatoarea, că în cauză decizia Consiliului Concurenței

ar fi fost emisă în baza unor reglementări comunitare anterior aderării,

întrucât conform prevederilor art. 69 din Acordul european instituind asocierea

între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale

acestora, pe de altă parte, ratificat prin Legea nr. 20/1993, a fost asumată

obligația României de a-și armoniza legislația, prezentă și viitoare, cu cea a

Comunității, în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește regulile de

competență, ceea ce s-a materializat în dispozițiile Legii nr. 21/1996 - Legea

concurenței.

Astfel fiind nu se

poate reține aplicarea unor dispoziții/reglementări comunitare anterior

aderării ci a unor dispoziții legale naționale, în vigoare la data emiterii

deciziei de sancționare.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de contestație în anulare, motiv prevăzut de

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea

instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, Înalta Curte

constată că și acesta este nefondat.

Prevederile legale

invocate vizează exclusiv greșelile materiale cu caracter procedural care au

legătură cu aspectele formale ale judecății.

Aspectele invocate de

contestatoare în motivarea contestației în anulare de față, nu se circumscriu

noțiunii de "greșeală materială" în sensul în care doctrina și

jurisprudența în această materie au definit-o în mod constant.

Din modul în care

este formulat textul art. 318 C. proc. civ. rezultă, fără dubiu, că nu este permisă

rejudecarea căii de atac a recursului prin reaprecierea probelor și

interpretarea dispozițiilor legale.

Pe de altă parte,

fiind vorba de un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie

interpretată extensiv și deci pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de

judecată, respectiv de apreciere a probelor.

Verificând

susținerile contestatoarei potrivit cărora greșeala materială pe care s-a

întemeiat soluția de recurs a fost "neobservarea unui înscris aflat la

dosarul cauzei", Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanța

de recurs procedând la analizarea întregului material probator administrat în

cauză și procedând la propria sa evaluare a raportului de expertiză efectuat în

cauză.

De altfel, invocarea

acestor aspecte vizează fondul recursului și nu o greșeală materială în sensul

dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. care nu permit

rejudecarea căii de atac a recursului prin reaprecierea probelor și

interpretarea dispozițiilor legale.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte reținând că motivele invocate de

contestatoare nu vizează situațiile expres prevăzute de dispozițiile art. 317

alin. (1) pct. 2 și art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. va respinge

contestația în anulare formulată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de către S.C. K.S. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 3055

din data de 9 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 1 februarie 2011.