ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 548/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 3055 din 9 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Consiliul Concurenței împotriva Sentinței nr. 1880 din 5 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a modificat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta S.C. "K.S." S.A. Sebeș, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că prin Decizia nr. 329 din 22 decembrie 2004 emisă de Consiliul Concurenței, S.C. "K.S." S.A. Sebeș a fost sancționată cu o amendă în cuantum de 35.067.227.190 RON, cuantum stabilit la 3% din cifra de afaceri realizată de agentul economic în anul 2003, reținându-se în sarcina acesteia încălcarea art. 6 lit. a) din Legea concurenței, în sensul că datorită poziției dominante pe care a dobândit-o G.K.

pe piața românească de produse de tip PAL, S.C. "K.S." S.A. Sebeș a decis majorarea prețurilor la produsele fabricate cu procente de până la 50%, în condițiile în care rentabilitatea activității era asigurată, prețuri ce au fost impuse în relațiile comerciale cu beneficiarii. Analizând materialul probator pus la dispoziție, Înalta Curte a concluzionat, în esență, că poziția dominantă a G.K. a facilitat abuzul S.C. "K.S." S.A. din perspectiva conceptului de "efect de grup", intimata-reclamantă deținând o poziție dominantă ca și componentă a G.K.. A apreciat instanța de recurs că faptul că S.C. "K.S." S.A.

Sebeș a comunicat beneficiarilor săi noile prețuri, fără să existe o justificare rezonabilă pentru majorarea acestora și fără să negocieze cu aceștia prețurile practicate, se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 6 lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, scopul nefiind excluderea concurenților, ci maximizarea profiturilor în urma abuzului prin preț față de beneficiarii captivi. Pentru aceste considerente, măsura luată de către Consiliul Concurenței a fost considerată întemeiată. Argumentele prezentate de către intimata-reclamantă în încercarea de a justifica majorările de preț au fost apreciate ca nefondate, Înalta Curte arătând că acestea nu corespund creșterii costurilor de producție, că societatea intimată înregistra profit net pozitiv, iar marja de profit putea fi descrisă ca fiind "consistentă", fără a fi afectată de credite.

A mai arătat Înalta Curte că amenda aplicată, reprezentând 3% din cifra de afaceri realizată în anul 2003, a respectat criteriile de individualizare stabilite de art. 57 27 din Legea nr. 21/1996 și detaliate în "Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 56 28 din Legea concurenței", cuantumul acesteia fiind stabilit sub nivelul de bază, care este de 4% din cifra de afaceri. Astfel, s-a avut în vedere că fapta săvârșită este una de gravitate mare și de scurtă durată, fiind reținute și trei circumstanțe atenuante: reacția pozitivă a agentului economic la solicitarea Consiliului Concurenței de a-și revizui atitudinea pe piață, diminuarea din proprie inițiativă a procentelor de creștere a prețurilor și durata minimă a încălcării.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare intimata S.C. "K.S." S.A., invocând ca temei legal dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. În dezvoltarea primului motiv invocat, contestatoarea a susținut în esență că soluția pronunțată în recurs de către Înalta Curte a fost dată cu depășirea competenței sale funcționale întrucât s-a pronunțat pe fond asupra unui capăt de cerere neanalizat de către prima instanță, respectiv asupra capătului de cerere subsidiar, prin care s-a solicitat anularea sancțiunii constând în amendă, pentru încălcarea dispozițiilor art. 57 din Legea nr. 21/1996 sau reducerea cuantumului și individualizarea sa potrivit dispozițiilor art. 56 și 57 din lege.

Susține contestatoarea că prezența unui capăt de cerere nesoluționat de către instanța de fond exclude posibilitatea existenței unei situații de fapt pe deplin stabilite, la care se referă dispozițiile art. 314 C. proc. civ., care interzice Înaltei Curți să analizeze pe fond acest capăt de cerere, neanalizat de instanța de fond. Astfel se arată că, deși prima instanță nu s-a pronunțat decât asupra capătului principal de cerere având ca obiect anularea deciziei emise de către Consiliul Concurenței, Înalta Curte, găsind întemeiat recursul pârâtei, a modificat sentința recurată și a soluționat în întregime, pe fond acțiunea introductivă, inclusiv capătul subsidiar de cerere privind anularea/diminuarea cuantumului amenzii.

Consideră contestatoarea că procedând în acest mod, instanța de recurs i-a încălcat dreptul la apărare în componența sa inițială - dublul grad de jurisdicție, în cauză fiind incidente două motive pentru care Înalta Curte nu avea competența să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere, respectiv: (i) față de existența unui capăt de cerere care nu a fost soluționat de către prima instanță, suntem în ipoteza reglementată de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., la care face trimitere și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care obligă instanța de recurs, ca urmare a admiterii recursului, să caseze hotărârea și să trimită spre (re)judecarea capătului subsidiar de cerere; (ii) față de inexistența unei situații de fapt stabilite, ca urmare a neanalizării de către instanța de fond a capătului subsidiar de cerere, dispozițiile art. 314 C. proc.

civ. interziceau Înaltei Curți să se pronunțe pe fondul pricinii, motiv pentru care era necesară casarea cu trimitere, în vederea lămuririi pe deplin a situației de fapt, prin raportare la toate capetele de cerere. Având în vedere aceste motive, contestatoarea a susținut că prin decizia atacată Înalta Curte a soluționat cauza cu depășirea competenței sale funcționale, fiind întemeiat motivul de contestație în anulare formulat. Un alt motiv formulat de recurentă în temeiul art. 317 pct. 2 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de competență generală a instanțelor judecătorești prin aplicarea unor reglementări comunitare, care nu erau în vigoare în România, la data deciziei emise de Consiliul Concurenței.

Astfel, susține contestatoarea că în mod eronat Înalta Curte a procedat la însumarea cotelor de piață ale celor 2 societăți din G.K., pentru a face aplicarea teoriei "efectului de grup", teorie consacrată de doctrina și jurisprudența instanțelor comunitare, în condițiile în care, la momentul emiterii deciziei, România nu făcea parte din Uniunea Europeană și legislația română nu se completa cu cea comunitară, neexistând încă obligația transpunerii aquis-ului comunitar. În ceea ce privește incidența motivului de contestație în anulare specială prevăzut de art. 318 prima teză C. proc.

civ., contestatoarea a susținut că instanța de recurs a înlăturat raționamentul instanței de fond privitor la unul din principalele argumente justificative pentru majorarea prețurilor practicate de societate - respectiv necesitatea acoperirii creditelor angajate - pornind de la o greșeală materială, constând în neobservarea unui înscris aflat la dosarul cauzei, respectiv concluziile raportului de expertiză la obiectivul nr. 8, din care rezultă că la data preluării de către K.H.L. cât și imediat, ulterior S.C. K.S. avea angajate credite al căror cuantum nu s-a modificat semnificativ între cele două date și nu au fost plătite de către G.K.. Consideră contestatoarea că urmare a acestei greșeli materiale, instanța de recurs a tras concluzia, că nu se poate susține că majorarea de preț din 2004 a fost determinată din rațiuni economice (diminuarea profitului operațional).

În drept au fost invocate dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 teza I, art. 319 1 C. proc. civ. Intimatul Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare formulate în cauză, susținând că în mod greșit contestatoarea a invocat incidența în cauză a motivelor prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 teza I C. proc. civ. Astfel, cu privire la motivul prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., intimata susține că în mod greșit contestatoarea a apreciat ca fiind incidente aceste dispoziții, întrucât una din condițiile legale prevăzute de art. 317 C. proc. civ. este ca motivul pe care se sprijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat în calea de atac a recursului, respectiv dacă în cadrul recursului nu s-au invocat dispoziții de ordine publică privitoare la competență nu se poate promova, pentru același motiv, contestație în anulare.

În ceea ce privește celelalte argumente invocate de contestatoare vizând acest motiv, intimata consideră că au fost interpretate eronat ca fiind aplicabile dispozițiile art. 312 C. proc. civ. cu privire la casare, deși în cauză erau aplicabile cele vizând modificarea unei hotărâri judecătorești. Totodată intimata a arătat că și argumentele invocate de contestatoare în susținerea aceluiași motiv prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2, vizând încălcarea normelor de competență generală prin aplicarea unor reglementări comunitare care nu erau în vigoare la data emiterii deciziei Consiliului Concurenței, sunt nefondate, conceptul "efectului de grup" reprezentând un element esențial în analiza "poziției dominante", instituție prevăzută de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 21/1996.

Cu privire la cel de-al doilea motiv prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. invocat de contestatoare, intimata a susținut că este vorba de o interpretare eronată a contestatoarei, cu privire la aceste dispoziții privind noțiunea de eroare materială. Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele arătate în continuare. Conform dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului "când hotărârea atacată a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență". Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că s-a reținut ca temei al acestei căi de atac doar nerespectarea regulilor de competență absolută, respectiv a regulilor de competență generală, a regulilor de competență teritorială excepțională. În speță, contestatorul a invocat acest motiv, susținând că Înalta Curte a soluționat cauza cu încălcarea competenței sale materiale, prin pronunțarea asupra unui capăt de cerere nesoluționat de către prima instanță, respectiv capătul subsidiar de cerere privind diminuarea cuantumului amenzii aplicate.

Verificând susținerile contestatorului, Înalta Curte constată că în soluționarea recursului formulat, nu au fost încălcate normele de competență materială sub aspectul funcțional, respectiv atribuțiile jurisdicționale ale instanței de recurs în judecarea căii de atac. Argumentele contestatoarei, potrivit cărora prima instanță nu s-a pronunțat decât asupra capătului principal de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 329 din 22 decembrie 2004 emisă de Consiliul Concurenței, fără a examina capătul subsidiar privind anularea/diminuarea cuantumului amenzii, în timp ce instanța de recurs, găsind întemeiat recursul pârâtei, a modificat sentința recurată și a soluționat în întregime, pe fond acțiunea introductivă, inclusiv capătul subsidiar, sunt eronate.

Prin Sentința civilă nr. 1880 din 5 mai 2009, instanța de fond, anulând decizia emisă de Consiliul Concurenței în întregime, în mod corect instanța de control judiciar a analizat cauza pe fond, pentru motivul de recurs invocat și admițându-l, a respins în tot acțiunea introductivă, după rejudecarea în fond. Decizia Consiliului Concurenței emisă în temeiul dispozițiilor art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 reprezintă un act administrativ de constatare și sancționare a practicilor anticoncurențiale iar verificarea legalității acestuia în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ în temeiul dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 presupune verificarea și examinarea respectării condițiilor legale în ceea ce privește constatarea faptei și vinovăției întreprinderii, care au condus la săvârșirea practicii cât și aplicarea sancțiunii, respectiv legalitatea individualizării acesteia.

Astfel fiind, prin admiterea recursului formulat de către intimat și respingerea în întregime a acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, instanța de control judiciar nu și-a depășit competența materială funcțională în sensul depășirii atribuțiilor sale jurisdicționale, prin examinarea capătului subsidiar de cerere vizând diminuarea cuantumului amenzii aplicate. Pronunțându-se asupra legalității hotărârii judecătorești adoptate în urma examinării fondului, instanța de control judiciar, apreciind ca fiind fondate motivele de modificare a Sentinței civile nr. 1880/2009, a procedat în mod corect la aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Invocarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare de către contestatoare, este nefondată, aceste dispoziții vizând situațiile în care prima instanță s-a pronunțat fără a se judeca fondul, ceea ce nu vizează situația din speță.

În ceea ce privește argumentele invocate de către contestatoare privind încălcarea normelor de competență generală a instanțelor judecătorești prin aplicarea unor reglementări comunitare care nu erau în vigoare în România la data emiterii Deciziei nr. 329/2004 a Consiliului Concurenței, Înalta Curte le apreciază ca fiind eronate. În fapt, decizia de sancționare a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 6 lit. a) din Legea nr. 21/1996 cu modificările și completările ulterioare, iar conceptul "efectului de grup" reprezintă "un element teoretic" esențial în analiza "poziției dominante", instituție juridică similară celei prevăzute de dispozițiile art. 82 din Tratatul Comunităților Europene.

Nu se poate invoca, astfel cum susține contestatoarea, că în cauză decizia Consiliului Concurenței ar fi fost emisă în baza unor reglementări comunitare anterior aderării, întrucât conform prevederilor art. 69 din Acordul european instituind asocierea între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, ratificat prin Legea nr. 20/1993, a fost asumată obligația României de a-și armoniza legislația, prezentă și viitoare, cu cea a Comunității, în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește regulile de competență, ceea ce s-a materializat în dispozițiile Legii nr. 21/1996 - Legea concurenței. Astfel fiind nu se poate reține aplicarea unor dispoziții/reglementări comunitare anterior aderării ci a unor dispoziții legale naționale, în vigoare la data emiterii deciziei de sancționare.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de contestație în anulare, motiv prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat. Prevederile legale invocate vizează exclusiv greșelile materiale cu caracter procedural care au legătură cu aspectele formale ale judecății. Aspectele invocate de contestatoare în motivarea contestației în anulare de față, nu se circumscriu noțiunii de "greșeală materială" în sensul în care doctrina și jurisprudența în această materie au definit-o în mod constant. Din modul în care este formulat textul art. 318 C. proc.

civ. rezultă, fără dubiu, că nu este permisă rejudecarea căii de atac a recursului prin reaprecierea probelor și interpretarea dispozițiilor legale. Pe de altă parte, fiind vorba de un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv și deci pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor. Verificând susținerile contestatoarei potrivit cărora greșeala materială pe care s-a întemeiat soluția de recurs a fost "neobservarea unui înscris aflat la dosarul cauzei", Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanța de recurs procedând la analizarea întregului material probator administrat în cauză și procedând la propria sa evaluare a raportului de expertiză efectuat în cauză.

De altfel, invocarea acestor aspecte vizează fondul recursului și nu o greșeală materială în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. care nu permit rejudecarea căii de atac a recursului prin reaprecierea probelor și interpretarea dispozițiilor legale. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reținând că motivele invocate de contestatoare nu vizează situațiile expres prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. va respinge contestația în anulare formulată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de către S.C. K.S. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 3055 din data de 9 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 februarie 2011.