Decizia nr. 7 din 17 februarie 2020

Decizia nr. 7 din 17 februarie 2020

17 februarie 2020

30 iunie 2021

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 7/2020

din 17/02/2020

Dosar nr. 3033/1/2019

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 486 din 09/06/2020

Corina-Alina Corbu – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Laura-Mihaela Ivanovici – preşedintele Secţiei I civile

Marian Budă – preşedintele Secţiei a II-a civile

Denisa Angelica Stănişor – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale

Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală

Constantin Epure – judecător la Secţia penală

Alin Sorin Nicolescu – judecător la Secţia penală

Ana-Hermina Iancu – judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală

Simona Elena Cîrnaru – judecător la Secţia penală

Ionuţ Mihai Matei – judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş – judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală

Leontina Şerban – judecător la Secţia penală

Alexandra Iuliana Rus – judecător la Secţia penală

Andreia Liana Constanda – judecător la Secţia I civilă

Carmen Elena Popoiag – judecător la Secţia I civilă

Carmen Trănica Teau – judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu – judecător la Secţia a II-a civilă

Iuliana Măiereanu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Rodica Florica Voicu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.033/1/2019 a fost legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27

1

şi art. 27

2

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a desemnat ca la şedinţa de judecată să participe doamna procuror Marinela Mincă, procuror-şef al Biroului de reprezentare al Serviciului judiciar penal din cadrul Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată a participat doamna Simona Dănăilă, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, conform art. 27

3

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Magistratul-asistent a referit cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.033/1/2019, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că la dosarul cauzei s-a depus raportul întocmit de doamna judecător Leontina Şerban, desemnată judecător- raportor conform art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală.

După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a acordat cuvântul doamnei procuror Marinela Mincă.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti.

În continuare, a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei naţionale, s-a constatat că există două orientări, iar în cadrul celei de-a doua există două opinii subsecvente.

Astfel, într-o primă orientare se apreciază că, în ipoteza în care cel puţin unul din termenii pluralităţii intermediare este multiplu, trebuie să intervină o operaţiune unică de contopire a pedepselor aplicate pentru infracţiunile care configurează pluralitatea intermediară întrucât legea nu prevede posibilitatea efectuării mai multor operaţiuni de contopire într-o atare situaţie.

În cadrul celei de-a doua orientări se consideră că, în situaţia când pluralitatea intermediară are un caracter multiplu, apar mai multe forme de pluralitate de infracţiuni şi, ca atare, trebuie valorificate integral.

În acest context, a învederat că în cadrul acestei orientări au apărut două suborientări, generate de ipoteza în care doar al doilea termen al pluralităţii intermediare ar fi multiplu, referitoare la ordinea în care s-ar efectua operaţiunea de contopire.

Pe cale de consecinţă, a susţinut că tratamentul sancţionator trebuie să valorifice fiecare formă de pluralitate apărută, iar ordinea de valorificare ar fi, în opinia parchetului, una cronologică, dată de momentul în care fiecare dintre acestea apare.

În continuare, a arătat că art. 44 alin. (2) din Codul penal face trimitere la dispoziţiile art. 39 din Codul penal, prevăzând în mod expres că sancţionarea pluralităţii intermediare se face potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, fără a se face vreo distincţie între pluralitatea intermediară în care ambii termeni sunt reprezentaţi de câte o singură infracţiune şi ipoteza ce face obiectul sesizării, în care cel puţin unul din termeni este multiplu, deşi, în această situaţie, există o pluralitate intermediară cu caracter multiplu care subsumează şi alte forme de pluralitate.

Totodată, a susţinut că pluralitatea intermediară este o cauză de agravare a pedepsei şi, deşi tratamentul sancţionator este cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni, în ipoteza în care cel puţin unul dintre termenii pluralităţii intermediare este multiplu, nu se poate achiesa la opinia potrivit căreia, într-o astfel de ipoteză, trebuie făcută o unică operaţiune de contopire între toate pedepsele aplicate pentru infracţiunile care configurează pluralitatea intermediară, întrucât nu numai că s-ar nega existenţa acestor forme de pluralitate de infracţiuni, dar s-ar încălca şi principiul echităţii.

În acest sens a arătat că, în situaţia în care unul dintre termenii pluralităţii intermediare este multiplu, tratamentul sancţionator trebuie să valorifice fiecare pluralitate de infracţiuni. Astfel, în ipoteza în care numai primul termen al pluralităţii intermediare este multiplu (concurs de infracţiuni), prima formă de pluralitate care se configurează este concursul dintre infracţiunile care alcătuiesc primul termen. Ulterior se va naşte pluralitatea intermediară, configurată de cea de-a doua infracţiune săvârşită. În această situaţie, potrivit criteriului cronologic, tratamentul sancţionator va presupune contopirea, conform art. 39 din Codul penal, a pedepselor pentru infracţiunile concurente ce alcătuiesc primul termen, într-o pedeapsă rezultantă care, potrivit art. 44 alin. (2) din Codul penal, se va contopi cu pedeapsa aplicată pentru cel de-al doilea termen al pluralităţii intermediare. În această ipoteză, aplicarea a două sporuri de pedeapsă este justificată de existenţa a două forme de pluralitate distincte.

Cu privire la ipoteza în care numai al doilea termen al pluralităţii intermediare este multiplu, s-a susţinut că, în aplicarea criteriului cronologic, primele forme de pluralitate ivite succesiv sunt pluralităţile intermediare dintre prima infracţiune (primul termen al pluralităţii) pentru care s-a dispus condamnarea în mod definitiv şi fiecare dintre infracţiunile comise după această condamnare, care reprezintă al doilea termen multiplu al pluralităţii intermediare, ulterior ivindu-se concursul între infracţiunile care constituie al doilea termen al pluralităţii intermediare. Pe cale de consecinţă, prioritar se vor aplica prevederile art. 44 alin. (2) din Codul penal şi se vor contopi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea ce constituie primul termen al pluralităţii intermediare, stabilită prin hotărâre definitivă de condamnare, cu fiecare dintre pedepsele aplicate pentru infracţiunile ce constituie al doilea termen al pluralităţii intermediare, obţinându-se pedepse rezultante pentru fiecare contopire în parte, urmând ca pedepsele rezultante obţinute să fie contopite, potrivit regulilor prevăzute de art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă, astfel obţinută, reprezentând pedeapsa pentru pluralitatea intermediară în ansamblu, sporurile aplicate fiind expresia pluralităţii existente.

În ceea ce priveşte a treia ipoteză, în care ambii termeni ai pluralităţii intermediare sunt multipli, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că raţionamentul este similar, apărând trei forme de pluralitate – un concurs între infracţiunile ce formează primul termen, pluralitatea intermediară între faptele ce compun termenul al doilea şi primul termen şi, evident, concursul între aceste pedepse rezultante.

În acest context, a susţinut că sporurile de pedeapsă sunt justificate de formele de pluralitate care intervin, astfel că nu s-ar ajunge la o pedeapsă nelegală, deoarece nu există o identitate de pluralităţi de infracţiuni şi, totodată, nu ar putea fi considerată o agravare nejustificată a pedepsei aplicate care să pună în discuţie eventuale încălcări ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi dezlegarea chestiunii de drept în sensul celor invocate.

Preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, dosarul fiind reţinut în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Problema de drept care a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, înregistrat cu nr. 3.033/1/2019 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a arătat că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor vizând problema de drept a „Tratamentului sancţionator aplicat pluralităţii de infracţiuni atunci când primul sau/şi al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni”, solicitându-se interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal.

II. Dispoziţii legale relevante în lămurirea problemei de drept

Codul penal

Art. 39. – Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni

(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează:

a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).

(2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Art. 40. – Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente

(1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39.

(2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.

(3) Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente.

(4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

(5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

Art. 44. – Pluralitatea intermediară

(1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.

Art. 79. – Concursul între cauze de atenuare sau de agravare

(1) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.

(2) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe agravante, concurs sau recidivă.

(…)

Art. 96. – Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(…)

(5) Pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.

(6) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine ori revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 104. – Revocarea liberării condiţionate

(…)

(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.

Codul de procedură penală

Art. 585. – Alte modificări de pedepse

(1) Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii:

a) concursul de infracţiuni;

b) recidiva;

c) pluralitatea intermediară;

d) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

(…)

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Art. 7. – (1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

III. Examenul jurisprudenţei naţionale

Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal nu se realizează unitar, instanţele judecătoreşti soluţionând diferit problema tratamentului sancţionator al pluralităţii intermediare de infracţiuni.

Argumentele pe care se întemeiază sunt de ordin legislativ, în sensul că în legea penală nu este prevăzută realizarea unei operaţiuni de contopire între pedepsele rezultante obţinute potrivit regulilor referitoare la concursul de infracţiuni. Mai mult, interpretând în sens contrar, s-ar ajunge ca sporul final de pedeapsă să conţină şi sporurile de pedeapsă anterior aplicate.

Prin cererea de recurs în interesul legii s-a precizat că în acest sens au opinat: Tribunalul Neamţ, Tribunalul Militar Timişoara, Curtea de Apel Constanţa, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Sighetu Marmaţiei, Curtea de Apel Galaţi, Judecătoria Focşani, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Timişoara, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

Au fost anexate cererii de recurs în interesul legii mai multe hotărâri judecătoreşti, la care s-au adăugat cele identificate de Ministerul Public, care exprimă această orientare jurisprudenţială:

– Sentinţa penală nr. 92/05.12.2016 pronunţată în Dosarul nr. 556/294/2016 de Judecătoria Sălişte – Secţia generală, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 815/09.05.2019 pronunţată în Dosarul nr. 660/180/2018 de Judecătoria Bacău – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 902/17.09.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău -Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie;

– Sentinţa penală nr. 243/14.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. 57/316/2016 de Judecătoria Târgu Bujor, definitivă prin Decizia penală nr. 849/A din 15.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori;

– Decizia penală nr. 519/A/16.11.2017 pronunţată în Dosarul nr. 3.717/289/2016 de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie;

– Sentinţa penală nr. 144/04.12.2018 pronunţată în Dosarul nr. 1.634/217/2016 de Judecătoria Darabani, definitivă prin Decizia penală nr. 290/13.03.2019 a Curţii de Apel Suceava – Secţia penală;

– Sentinţa penală nr. 138/21.11.2018 pronunţată în Dosarul nr. 1.561/217/2016 de Judecătoria Darabani, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 1.156/18.04.2018 pronunţată în Dosarul nr. 2.973/4/2018 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 73/08.02.2017 pronunţată în Dosarul nr. 22.044/303/2016 de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 728/A din 12.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală;

– Sentinţa penală nr. 1.975/25.06.2019 pronunţată în Dosarul nr. 5.128/4/2014 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 739/22.09.2014 pronunţată în Dosarul nr. 26.086/301/2014 de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 46/15.01.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală;

– Sentinţa penală nr. 43/07.03.2018 pronunţată în Dosarul nr. 2.096/249/2017 de Judecătoria Lehliu-Gară, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 85/30.03.2018 pronunţată în Dosarul nr. 5.180/269/2017 de Judecătoria Olteniţa, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 408/17.05.2016 pronunţată în Dosarul nr. 33.284/301/2015 de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.107/29.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală;

– Sentinţa penală nr. 58/28.02.2019 pronunţată în Dosarul nr. 4.497/330/2018 de Judecătoria Urziceni, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 132/F/03.10.2018 pronunţată în Dosarul nr. 667/98/2018 de Tribunalul Ialomiţa, definitivă prin Decizia penală nr. 43/A/16.01.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală;

– Sentinţa penală nr. 182/30.03.2017 pronunţată în Dosarul nr. 5.308/317/2016 de Judecătoria Târgu Cărbuneşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1.197/30.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori;

– Sentinţa penală nr. 1.005/2019/02.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. 24.654/215/2018 de Judecătoria Craiova – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.468/2019/31.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori;

– Sentinţa penală nr. 464/11.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. 6.293/212/2019 de Judecătoria Constanţa – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.013/15.11.2019 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie;

– Sentinţa penală nr. 56/2017/06.06.2017 pronunţată în Dosarul nr. 1.805/297/2016 de Judecătoria Săveni, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 285/13.02.2019 pronunţată în Dosarul nr. 7.122/55/2018 de Judecătoria Arad – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 515/A/16.05.2019 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia penală;

– Sentinţa penală nr. 3.385/24.10.2019 pronunţată în Dosarul nr. 15.182/325/2019 de Judecătoria Timişoara – Secţia penală, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 242/11.02.2019 pronunţată în Dosarul nr. 18.216/55/2018 de Judecătoria Arad – Secţia penală, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 64/2018/15.03.2018 pronunţată în Dosarul nr. 2.932/251/2017 de Judecătoria Luduş, definitivă prin Decizia penală nr. 344/A/19.06.2018 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie;

– Sentinţa penală nr. 710/2019/18.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. 4.353/180/2018 de Judecătoria Bacău – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.037/16.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Această a doua orientare nu prezintă caracter unitar, în cadrul său conturându-se două suborientări.

2.1. În viziunea primei suborientări se consideră că instanţa trebuie să aplice mai întâi dispoziţiile referitoare la pluralitatea intermediară şi apoi pe cele privind concursul de infracţiuni.

Dezavantajul soluţionării situaţiei juridice în discuţie după acest algoritm derivă din aceea că, în reglementarea actuală, dispoziţiile art. 39 din Codul penal impun aplicarea unui spor de o treime din totalul celorlalte pedepse în raport cu oricare contopire efectuată, astfel că se ajunge la aplicarea a minimum trei sporuri de pedeapsă, în care cea aplicată pentru infracţiunea ce a determinat pluralitatea intermediară sau altă pedeapsă mai uşoară este luată de mai multe ori în calcul pentru stabilirea pedepsei finale (intrând în calculul sporurilor subsecvente), ceea ce creează o situaţie dezavantajoasă pentru inculpat, fiind posibil să i se aplice în final o pedeapsă mai mare decât dacă ar fi fost recidivist.

În acest sens, prin cererea de recurs în interesul legii s-a precizat că au opinat Judecătoria Reghin, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti şi Curtea de Apel Oradea.

Au fost anexate cererii de recurs în interesul legii mai multe hotărâri judecătoreşti, Ministerul Public identificând, de asemenea, jurisprudenţă în sensul acestei prime suborientări jurisprudenţiale, respectiv:

– Sentinţa penală nr. 310/21.03.2019 pronunţată în Dosarul nr. 7.228/270/2018 de Judecătoria Oneşti, definitivă prin Decizia penală nr. 582/14.05.2019 a Curţii de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie;

– Sentinţa penală nr. 55/04.05.2018 pronunţată în Dosarul nr. 3.031/255/2017 de Judecătoria Marghita, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 2.967/04.10.2018 pronunţată în Dosarul nr. 20.004/4/2018 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală, definitivă prin necontestare;

– Sentinţa penală nr. 2.556/03.09.2019 pronunţată în Dosarul nr. 20.109/4/2019 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală, definitivă prin neexercitarea căii de atac;

– Sentinţa penală nr. 29/30.01.2015 pronunţată în Dosarul nr. 12.865/303/2015 de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti – Secţia penală, definitivă prin neapelare;

– Sentinţa penală nr. 490/19.03.2019 pronunţată în Dosarul nr. 17.033/55/2018 de Judecătoria Arad – Secţia penală, definitivă prin neapelare.

2.2. În a doua suborientare jurisprudenţială s-a considerat că se impune ca, mai întâi, instanţa să aplice prevederile privind concursul de infracţiuni, iar, apoi, pedeapsa rezultantă (al doilea termen al pluralităţii intermediare) să fie contopită cu pedeapsa ce constituie primul termen al pluralităţii intermediare, conform art. 44 din Codul penal raportat la art. 39 din Codul penal.

În motivarea acestei opinii s-a precizat că o astfel de modalitate de calcul al pedepsei respectă regulile de previzibilitate întrucât urmează aceleaşi etape ca cele statornicite de legislaţia anterioară, în sensul că pluralitatea intermediară este asimilată „recidivei” atunci când se stabileşte ordinea operaţiilor în situaţia dată, urmând regulile de aplicare a tratamentului sancţionator impuse de art. 43 alin. (2) sau art. 79 alin. (2) din Codul penal, care stabilesc că întâi se aplică regulile de la concursul de infracţiuni, apoi cele de la recidivă.

Prin cererea de recurs în interesul legii a fost menţionat că, în acest sens, au opinat Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Militar Iaşi, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Bistriţa, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Adjud, Tribunalul Harghita, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Tribunalul Prahova.

Practica naţională care reflectă această suborientare este ilustrată prin următoarele hotărâri:

– Decizia penală nr. 498/26.06.2019 pronunţată în Dosarul nr. 1.686/306/2019 de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală;

– Decizia penală nr. 738/Ap/13.10.2017 pronunţată în Dosarul nr. 28.557/197/2016 de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală;

– Sentinţa penală nr. 3.359/12.12.2017 pronunţată în Dosarul nr. 17.440/245/2017 de Judecătoria Iaşi – NCPP Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 153 din 12.03.2018 pronunţată în Dosarul nr. 17.440/245/2017 de Curtea de Apel Iaşi – NCPP Secţia penală şi pentru cauze cu minori;

– Sentinţa penală nr. 53/04.05.2018 pronunţată în Dosarul nr. 1.321/255/2017 de Judecătoria Marghita, definitivă prin neapelare;

– Decizia penală nr. 1.061/A/02.09.2019 pronunţată în Dosarul nr. 5.128/4/2019 de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală;

– Sentinţa penală nr. 844/15.03.2019 pronunţată în Dosarul nr. 29.206/4/2018 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 699/A/21.05.2019 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.

IV. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudenţa privind art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 7 din Convenţie consacră, la modul general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul acuzatului. Dacă art. 7 din Convenţie interzice în mod special extinderea câmpului de aplicare a infracţiunilor existente asupra faptelor care, anterior, nu constituiau infracţiuni, el prevede, de asemenea, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc. Ca urmare firească a principiului legalităţii condamnărilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretării stricte (Cauza CoĂ½me şi alţii împotriva Belgiei – Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Kokkinakis împotriva Greciei – Hotărârea din 25 mai 1993, Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României, Hotărârea din 24 mai 2007).

V. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În esenţă, prin punctul de vedere transmis s-a apreciat că soluţia legală referitoare la tratamentul sancţionator al unei pluralităţi intermediare având cel puţin un termen multiplu este reprezentată de valorificarea cronologică a formelor de pluralitate de infracţiuni existente în configuraţia acesteia.

S-a menţionat că dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul penal instituie aplicabilitatea prevederilor referitoare la concursul de infracţiuni, fără a face nicio distincţie între ipoteza în care ambii termeni ai pluralităţii intermediare sunt reprezentaţi, fiecare, de o singură infracţiune şi ipoteza în care unul sau ambii termeni ai acesteia sunt multiplii, deşi, în această din urmă ipoteză, există o pluralitate intermediară cu caracter multiplu care subsumează şi alte forme de pluralitate.

Pe de altă parte, s-a precizat că pluralitatea intermediară se aseamănă cu recidiva postcondamnatorie prin faptul că noua infracţiune se comite după o condamnare definitivă pentru altă faptă, asemănare ce face ca pluralitatea intermediară să împrumute unele din condiţiile de existenţă specifice acesteia.

Având în vedere similitudinile (de fapt ori de drept), atât cu recidiva postcondamnatorie, cât şi cu concursul de infracţiuni, precum şi faptul că reprezintă ea însăşi o formă a pluralităţii de infracţiuni, s-a concluzionat că se poate considera că pluralitatea intermediară este o cauză de agravare a pedepsei.

În considerarea acestor argumente s-a apreciat că, în ipoteza unei pluralităţi intermediare cu cel puţin un termen multiplu, tratamentul sancţionator presupune valorificarea fiecărei forme de pluralitate care intră în configurarea unei asemenea pluralităţi intermediare cu caracter multiplu. Ordinea de valorificare a acestor forme de pluralitate va fi una cronologică, dată de momentul în care aceasta se realizează.

Astfel, în ipoteza în care numai primul termen al pluralităţii intermediare este multiplu, respectiv un concurs de infracţiuni, din punct de vedere cronologic, prima formă de pluralitate care se va configura va fi concursul dintre cele două sau mai multe infracţiuni care alcătuiesc primul termen; ulterior naşterii acestui concurs se va naşte şi pluralitatea intermediară configurată de al doilea termen (o unică infracţiune/pedeapsă). Valorificând criteriul cronologic în raport cu formele de pluralitate incidente, s-a apreciat că tratamentul sancţionator va presupune contopirea, conform art. 39 din Codul penal, a pedepselor pentru infracţiunile concurente ce alcătuiesc primul termen într-o pedeapsă rezultantă care, conform art. 44 alin. (2) din Codul penal, se va contopi cu pedeapsa pentru infracţiunea unică care constituie al doilea termen al pluralităţii intermediare, pedeapsa rezultantă astfel aplicată reprezentând pedeapsa pentru pluralitatea intermediară, în configuraţia precizată. Aplicarea, în cadrul acestui mecanism, a două sporuri de pedeapsă este justificată de existenţa a două forme de pluralitate distincte.

S-a menţionat că, în ipoteza în care numai al doilea termen al pluralităţii intermediare este multiplu (concurs de infracţiuni), prin aplicarea criteriului cronologic, primele forme de pluralitate de infracţiuni care se nasc, succesiv, sunt pluralităţile intermediare dintre prima infracţiune pentru care există o condamnare definitivă şi fiecare dintre infracţiunile săvârşite după această condamnare şi care reprezintă al doilea termen multiplu al pluralităţii intermediare, în ansamblu. Ulterior acestor pluralităţi intermediare succesive se naşte concursul între infracţiunile care constituie al doilea termen al pluralităţii intermediare.

Valorificând, şi în această ipoteză, criteriul cronologic în raport cu formele de pluralitate existente, s-a susţinut că tratamentul sancţionator va implica contopirea, conform art. 44 alin. (2) din Codul penal, a pedepsei pentru infracţiunea pentru care există o hotărâre definitivă cu fiecare dintre pedepsele aplicate pentru infracţiunile ce constituie al doilea termen al pluralităţii intermediare, obţinându-se tot atâtea pedepse rezultante câte infracţiuni configurează al doilea termen multiplu al pluralităţii intermediare (practic, va avea loc sancţionarea prioritară a pluralităţii intermediare). Ulterior, pedepsele rezultante astfel obţinute vor fi contopite, conform art. 39 din Codul penal, valorificându-se concursul în care se află infracţiunile care configurează al doilea termen multiplu al pluralităţii intermediare; pedeapsa rezultantă astfel obţinută va reprezenta pedeapsa pentru pluralitatea intermediară, în ansamblu. S-a apreciat că, şi în acest caz, sporurile aplicate sunt expresia pluralităţii de infracţiuni existente (tot atâtea pluralităţi intermediare, în raport cu infracţiunea pentru care există o condamnare definitivă, câte infracţiuni configurează al doilea termen al pluralităţii intermediare, în ansamblu, şi, respectiv, un concurs de infracţiuni între infracţiunile celui de-al doilea termen).

Pentru ipoteza ambilor termeni plurali (concurs) ai pluralităţii intermediare s-a indicat că prima formă de pluralitate de infracţiuni care se naşte este concursul între infracţiunile ce alcătuiesc primul termen al pluralităţii intermediare, urmată de pluralitatea intermediară în care fiecare dintre infracţiunile ce alcătuiesc al doilea termen al pluralităţii intermediare se află în raport cu primul termen al acesteia şi, în cele din urmă, concursul în care se află infracţiunile celui de-al doilea termen.

În acest context de configurare particulară a pluralităţii intermediare, în ansamblu, tratamentul sancţionator, potrivit aceluiaşi criteriu cronologic propus, s-a arătat că va consta în contopirea, conform art. 39 din Codul penal, a pedepsei aplicate pentru infracţiunile primului termen (şi pentru care există hotărâri definitive), obţinând o primă pedeapsă rezultantă. Cu această pedeapsă rezultantă vor fi contopite, conform art. 44 alin. (2) din Codul penal, fiecare dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile care configurează al doilea termen al pluralităţii intermediare, obţinând tot atâtea pedepse rezultante câte infracţiuni sunt. În final, aceste din urmă pedepse rezultante vor fi contopite, conform art. 39 din Codul penal, în pedeapsa rezultantă finală, ca sancţiune a pluralităţii intermediare de ansamblu, sporurile aplicate fiind corespunzătoare formelor de pluralitate existente.

VI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în ipoteza în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, contopirea tuturor pedepselor stabilite se realizează potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni în cadrul unei operaţii unice.

S-a apreciat, prin opinia exprimată, că interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, care instituie în materia tratamentului sancţionator al pluralităţii intermediare de infracţiuni aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, conduce la concluzia că, în cazul pluralităţii intermediare, contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile care configurează termenii pluralităţii intermediare se realizează în cadrul unei operaţiuni unice care priveşte toate pedepsele stabilite.

În conţinutul art. 44 alin. (2) din Codul penal, legiuitorul instituie aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, fără a face o distincţie între ipoteza în care primul termen al pluralităţii intermediare şi al doilea termen al pluralităţii intermediare sunt reprezentaţi, fiecare, de o singură infracţiune şi ipoteza în care primul termen al pluralităţii intermediare şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare sunt alcătuiţi dintr-un concurs de infracţiuni. În absenţa oricărei distincţii a legiuitorului, contopirea pedepselor în cadrul unei operaţiuni unice se realizează atât în ipoteza în care primul şi al doilea termen al pluralităţii intermediare se concretizează într-o singură infracţiune, cât şi în ipoteza în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare se concretizează într-un concurs de infracţiuni.

S-a considerat că, în cazul în care primul termen al pluralităţii intermediare este reprezentat de un concurs de infracţiuni (pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare) şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este reprezentat de săvârşirea din nou a unor infracţiuni concurente, contopirea pedepselor se realizează în cadrul unei operaţiuni unice, specifice tratamentului sancţionator reglementat în dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Codul penal, care priveşte toate pedepsele stabilite. În consecinţă, în cazul pedepsei principale a închisorii, în aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 44 alin. (2) din Codul penal, se aplică pedeapsa cea mai grea dintre toate pedepsele stabilite pentru infracţiunile care intră în alcătuirea termenilor pluralităţii intermediare, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracţiunile care intră în alcătuirea termenilor pluralităţii intermediare (în cazul în care primul termen al pluralităţii intermediare constă într-un concurs de infracţiuni, în prealabil, se descontopeşte pedeapsa rezultantă în pedepsele componente şi se înlătură sporul iniţial).

Prin punctul de vedere exprimat s-a susţinut că numai procedându-se în modalitatea descrisă se respectă, în integralitate, voinţa legiuitorului, reflectată în dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul penal, de a pune pe acelaşi plan, din punctul de vedere al tratamentului sancţionator, pluralitatea intermediară de infracţiuni şi concursul de infracţiuni.

Totodată, s-a considerat că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal, referitoare la tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii în cazul în care al doilea termen al recidivei este reprezentat de un concurs de infracţiuni, indică faptul că, ori de câte ori legiuitorul a conceput existenţa unor operaţiuni distincte şi succesive în determinarea pedepsei aplicabile pentru o anumită formă a pluralităţii de infracţiuni, a prevăzut explicit atât operaţiunile distincte, cât şi ordinea în care se realizează aceste operaţiuni. Or, examinarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal conduce la concluzia că, în materia pluralităţii intermediare de infracţiuni, în cazul în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este reprezentat de un concurs de infracţiuni, legiuitorul nu a conceput existenţa unor operaţiuni distincte şi succesive, ci a instituit aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, care presupun o operaţiune unică de contopire a pedepselor stabilite. S-a subliniat că legiuitorul nu a prevăzut, în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni, nici că pedepsele se pot contopi în cadrul unor operaţiuni distincte şi nici ordinea acestor operaţiuni.

S-a mai arătat că din dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Codul penal rezultă, cu claritate, că legiuitorul nu a făcut nicio referire distinctă la pluralitatea intermediară de infracţiuni şi nu a conceput existenţa unei operaţiuni distincte de aplicare a dispoziţiilor privitoare la pluralitatea intermediară de infracţiuni, separată de aplicarea dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni, în succesiunea aplicării dispoziţiilor referitoare la cauzele de agravare.

VII. Opiniile specialiştilor consultaţi

A. Punctul de vedere al Facultăţii de Drept, Departamentul de drept public din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

În esenţă, prin opinia juridică transmisă s-a precizat că pluralitatea intermediară de infracţiuni constituie, de lege lata, o formă autonomă/de sine stătătoare de manifestare a pluralităţii de infracţiuni, distinctă de concursul de infracţiuni, precum şi faţă de recidivă, în pofida unor relative asemănări pe care le manifestă (din diferite puncte de vedere) faţă de acestea.

S-a apreciat că preluarea tratamentului sancţionator aplicabil pluralităţii intermediare de la concursul de infracţiuni nu reprezintă o caracteristică definitorie a acestei forme de pluralităţi infracţionale.

Prin punctul de vedere comunicat s-a arătat că:

1) În cazul în care concursul de infracţiuni reprezintă (prin pedeapsa sa rezultantă) primul termen al unei pluralităţi intermediare de infracţiuni, aplicarea sistemului sancţionator al pluralităţii intermediare se va realiza fără desfacerea pedepsei rezultante a concursului de infracţiuni, între această pedeapsă rezultantă (pe de o parte) şi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea nou-comisă, în termenul al doilea al pluralităţii intermediare de infracţiuni. Pedeapsa rezultantă a concursului de infracţiuni, din primul termen, va fi avută în vedere integral în efectuarea acestei operaţiuni, partea deja executată din aceasta urmând a se deduce abia în final din pedeapsa rezultantă determinată prin aplicarea prevederilor art. 44 din Codul penal.

Conform opiniei exprimate, împrejurarea că acest mod de soluţionare a ipotezei analizate ar putea conduce la stabilirea unei pedepse în cuantum ridicat pentru infractor nu este un argument pentru a proceda altfel, din moment ce acesta se regăseşte într-o formă de pluralitate postcondamnatorie de infracţiuni, iar statul nu are obligaţia generală de a proteja infractorul în mod generic şi de a urmări necondiţionat interesele acestuia, respectiv de a aplica numai soluţii juridice cât mai avantajoase pentru infractor, responsabilitatea sa principală fiind asigurarea ordinii publice, prevenirea comiterii de noi infracţiuni şi apărarea societăţii împotriva fenomenului infracţional.

2) În cazul în care concursul de infracţiuni se comite în stare de pluralitate intermediară de infracţiuni, după o condamnare definitivă, dar anterior executării sau considerării ca executate a pedepsei iniţiale (fără întrunirea condiţiilor recidivei postcondamnatorii), atunci se vor aplica succesiv regulile de sancţionare atrase de fiecare formă de pluralitate infracţională existentă (cu ignorarea faptului că, de lege lata, sistemul sancţionator este unitar, din moment ce legiuitorul actual a stabilit ca pluralitatea intermediară să utilizeze tot regulile de sancţionare de la concursul de infracţiuni), cu acordarea priorităţii în soluţionare pluralităţii intermediare de infracţiuni, iar mai apoi cu soluţionarea sancţionatorie a concursului de infracţiuni (pornind de la pedepsele rezultante stabilite pentru fiecare din infracţiunile concurente, cu valorificarea prealabilă a stării de pluralitate intermediară de infracţiuni în care au fost săvârşite fiecare dintre acestea); din pedeapsa rezultantă finală se deduce partea deja executată din pedeapsa iniţială, definitiv aplicată anterior comiterii infracţiunilor concurente (primul termen).

Motivele principale pentru care s-a susţinut această modalitate de sancţionare au fost, în esenţă: prioritatea cronologică a apariţiei pluralităţii intermediare de infracţiuni prin comparaţie cu apariţia concursului de infracţiuni; inaplicabilitatea dispoziţiei de excepţie reglementate în art. 43 alin. (2) din Codul penal care, prin derogare de la sistemul firesc/normal de sancţionare a cumulului de forme de pluralitate infracţională, dispune soluţionarea cu prioritate a concursului comis în stare de recidivă postcondamnatorie (ţinând cont şi de regula generală de interpretare juridico-penală potrivit căreia excepţiile sunt de strictă interpretare, precum şi de argumentul logico- raţional per a contrario, căci, dacă legiuitorul ar fi dorit extinderea respectivei soluţii de excepţie şi asupra cazului de comitere a unui concurs de infracţiuni în stare de pluralitate intermediară de infracţiuni, putea să prevadă expres aceasta, printr-o dispoziţie – de lege lata inexistentă – în cuprinsul art. 44 din Codul penal, în reglementarea pluralităţii intermediare de infracţiuni).

Deopotrivă, s-a considerat că a unifica sancţionarea, aplicând o singură dată sistemul de sancţionare a concursului, între toate infracţiunile/pedepsele stabilite pentru fiecare dintre acestea, în cazul în care există atât concurs de infracţiuni, cât şi pluralitate intermediară, ar însemna o unificare de facto a ipotezelor de comitere a unui concurs de infracţiuni, respectiv a unei pluralităţi intermediare de infracţiuni.

S-a apreciat că această din urmă soluţie este de natură să ignore realitatea obiectivă a manifestării a două forme distincte (coexistente) de pluralitate infracţională (la nivelul condiţiilor de existenţă, chiar dacă acestea sunt similare la nivelul regimului sancţionator aplicabil, una împrumutând regulile de sancţionare de la cealaltă – de lege lata).

Nu în ultimul rând, a fost invocat curentul majoritar exprimat în doctrină la acest moment, faţă de problema supusă analizei (inclusiv prin reconsiderarea unor opinii anterior exprimate în sens contrar), care fixează această ordine de soluţionare a ansamblului faptic comis.

B. Punctul de vedere al Centrului de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara

Prin opinia comunicată, ab initio s-a subliniat diferenţa de gravitate a conduitei infracţionale şi, pe cale de consecinţă, a regimului sancţionator, în cazul formelor de pluralitate de infracţiuni consacrate de Codul penal.

S-a considerat că problema de drept supusă analizei nu este corect formulată, deoarece în situaţia în care primul termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, discuţia ar fi inutilă, tratamentul sancţionator al concursului fiind deja valorificat în cadrul hotărârii anterioare definitive de condamnare, bucurându-se de autoritate de lucru judecat, şi nu mai poate fi afectat decât în situaţia în care se descoperă ulterior o infracţiune concurentă, conform art. 40 din Codul penal.

Pentru cazul în care al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, discuţia a fost apreciată ca relevantă, precizându-se că acest caz nu este reglementat expres în situaţia pluralităţii intermediare, fiind prevăzut expres doar în cazul recidivei postcondamnatorii – art. 43 alin. (2) din Codul penal.

Soluţia contopirii tuturor pedepselor stabilite pentru infracţiunile care formează atât primul, cât şi al doilea termen al pluralităţii intermediare, în cadrul unei unice operaţiuni de individualizare, a fost considerată ilogică şi profund nelegală întrucât nu ţine seama de regulile de interpretare a textelor legale şi, totodată, de gravitatea sporită a pluralităţii intermediare concretizată în existenţa anterioară (primul termen) a unei condamnări definitive.

S-a mai arătat că textul art. 44 alin. (2) din Codul penal trebuie interpretat restrictiv, observându-se că face referire la „pedeapsa pentru noua infracţiune”, adică la situaţia în care al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-o singură infracţiune, şi la „pedeapsa anterioară” (aplicată definitiv) care se contopesc, trimiterea legală în materie de regim sancţionator al pluralităţii intermediare făcându-se la regimul sancţionator al concursului, adică la dispoziţiile art. 39 din Codul penal, nu la alt text legal, ca de exemplu art. 43 alin. (2) din Codul penal.

În contra opiniei că pedeapsa pentru pluralitatea intermediară se stabileşte în cadrul unei unice operaţiuni de individualizare s-a indicat, ca argument, faptul că interpretarea analogică in bonam parte este permisă numai în ipoteza în care nu există text de lege pentru situaţia care reclamă aplicarea legii, ceea ce nu este cazul de faţă; nu există un text de lege care să interzică aplicarea mai multor sporuri pentru regimul sancţionator al pluralităţii intermediare şi, pe de altă parte, nu există vreo altă limitare în ceea ce priveşte gravitatea pedepsei decât cea prevăzută de art. 2 alin. (3) din Codul penal.

Opinia în conformitate cu care se aplică mai întâi dispoziţiile referitoare la pluralitatea intermediară şi apoi cele de la concursul de infracţiuni a fost apreciată ca fiind cea riguroasă, deoarece a nu da eficienţă iniţială dispoziţiilor de pluralitate intermediară înseamnă a extinde aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal în materia pluralităţii intermediare, situaţie pe care legiuitorul nu a dorit-o, în condiţiile în care prevederile art. 43 alin. (2) din Codul penal reprezintă o excepţie de