Decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011

Problema de drept care a generat practica neunitară Recursurile în interesul legii, astfel cum au fost sintetizate prin recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, vizează aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, în ceea ce privește recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege.

Examenul jurisprudențial Prin recursurile în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la contestațiile formulate de persoanele aflate în categoriile prevăzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 și 4 din aceeași lege.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare jurisprudențială, instanțele de judecată au admis contestațiile formulate de reclamanți – pensionari aflați în categoriile prevăzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 – și au dispus anularea deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 și 4 din lege, fiind menținute în plată pensiile în cuantumul stabilit anterior intrării în vigoare a acestei legi. În adoptarea acestor soluții, instanțele de judecată au realizat un examen de compatibilitate a prevederilor din dreptul intern cu exigențele impuse de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și de art. 14 din aceeași convenție, în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și au concluzionat în sensul încălcării. 3.2. Într-o altă orientare jurisprudențială, instanțele de judecată au respins contestațiile formulate de reclamanți – pensionari aflați în categoriile prevăzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 – împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 și 4 din lege. În motivarea acestor soluții, instanțele au reținut că au obligația de a respecta Decizia Curții Constituționale nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, prin care, în soluționarea unei obiecții de neconstituționalitate, s-a constatat că sunt constituționale dispozițiile Legii nr. 119/2010, și, doar în mod cu totul excepțional, în funcție de circumstanțele speței, iar nu în abstract, pot constata că o anumită normă, deși declarată constituțională, produce efecte contrare Convenției europene a drepturilor omului, ceea ce aceste instanțe nu au reținut.

Opinia procurorului general Procurorul general a opinat în sensul că a doua orientare jurisprudențială este în acord cu litera și spiritul legii. În susținerea opiniei exprimate, procurorul general a arătat că legislația în materia pensiilor speciale, ca drept de securitate socială, indiferent dacă este sau nu condiționat de plata contribuțiilor, trebuie privită ca generând un „interes patrimonial” ce intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, în privința persoanelor care îndeplinesc cerințele prevăzute de lege. Susține procurorul general că, față de exigențele impuse de Convenția europeană a drepturilor omului și în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ingerința în dreptul la respectarea bunurilor îndeplinește cerința de legalitate, este determinată de un scop de utilitate publică, legitim, și răspunde condiției referitoare la existența unui just raport de proporționalitate între cerințele interesului general și interesul particular al persoanelor vizate de art. 1 din Legea nr. 119/2010. Totodată, procurorul general a învederat faptul că nu există un tratament discriminatoriu, întrucât Legea nr. 119/2010 a afectat toate categoriile de pensii de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechități din sistem, legiuitorul alegând să abroge toate categoriile de pensii speciale și să le supună unui regim unitar de stabilire și calculare.

Raportul asupra recursurilor în interesul legii Prin raportul asupra recursurilor în interesul legii a fost propusă soluția de respingere a recursurilor în interesul legii, cu argumentația că, întrucât soluțiile diferite pronunțate de instanțele judecătorești au fost determinate de rezultatul analizei raportului de proporționalitate efectuat de fiecare instanță în aprecierea „ingerinței” ce derivă din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 în raport cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare.

Înalta Curte În cuprinsul sesizărilor formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale curților de apel Brașov, Cluj, Craiova și Galați sunt reflectate soluțiile diferite pronunțate de instanțele judecătorești în litigii legate de aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, care reglementează pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea. Deși sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se referă la aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 119/2010, iar sesizarea colegiilor de conducere ale curților de apel Brașov, Cluj, Craiova și Galați privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, Înalta Curte, în raport cu dispozițiile art. 329 și 330 5 din Codul de procedură civilă, având în vedere jurisprudența neunitară prezentată în susținerea sesizărilor adresate, urmează a se pronunța numai cu privire la ipoteza legală prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, considerentele deciziei fiind valabile, pentru identitate de rațiune, și în cazul celorlalte ipoteze reglementate în cuprinsul art. 1 din lege. După cum rezultă din jurisprudența care a stat la baza sesizărilor adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă în soluționarea litigiilor generate de contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor care intră sub incidența dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, realizând o analiză de compatibilitate a normei juridice naționale și efectelor acesteia cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, unele instanțe au apreciat că există o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, exclusiv sau împreună cu art. 14 din Convenție, în timp ce alte instanțe, chiar realizând analiza de convenționalitate, au conchis în sensul că nu există o încălcare a blocului de convenționalitate. A. Controlul de constituționalitate a Legii nr. 119/2010 și efectele deciziilor Curții Constituționale Înalta Curte constată că Legea nr. 119/2010 a făcut obiectul controlului a priori de constituționalitate, exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională pronunțând deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010 și, respectiv, nr. 873 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010. În raport cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și față de jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Plenului Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), Înalta Curte are în vedere faptul că atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate. O lege care este contrară Constituției nu poate subzista în ordinea juridică internă. Potrivit doctrinei, autoritatea absolută a lucrului judecat în această materie înseamnă că decizia organului de control al constituționalității produce efecte asupra legii înseși, întrucât trăsătura tipică a controlului de constituționalitate este aceea că este un control obiectiv, contenciosul constituțional fiind un contencios al normelor. Având în vedere faptul că, prin deciziile sus-menționate prin care Curtea Constituțională a soluționat obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 119/2010, instanța de contencios constituțional a realizat o verificare a dispozițiilor respective atât din punctul de vedere al compatibilității cu Legea fundamentală (în raport cu criticile formulate), cât și sub aspectul compatibilității cu Convenția europeană a drepturilor omului, Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curții Constituționale, consideră că instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situația de fapt a speței. Este de precizat că nimic nu se opune ca însăși Curtea Constituțională să participe la asigurarea eficienței mecanismului convențional (sens în care poate fi menționată Cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007, §§ 99-104), dar aceasta nu înseamnă că odată ce a procedat astfel, instanțele sunt degrevate a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților cauzelor pe care le soluționează, părți care invocă încălcări ale drepturilor lor fundamentale prevăzute și garantate de Convenția europeană a drepturilor omului. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiul cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe. Din analiza jurisprudenței anexate sesizărilor adresate Înaltei Curți se constată că instanțele judecătorești, în mod cvasiunanim, au considerat că evaluarea de convenționalitate este permisă în fiecare cauză în parte, chiar dacă, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a constatat că Legea nr. 119/2010 nu are aptitudinea generală, abstractă, de a produce efecte contrare Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 sau art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. În consecință, față de cele anterior arătate, Înalta Curte reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În același sens, Înalta Curte are în vedere și considerentele Deciziei nr. 1.344 din 9 decembrie 2008 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, prin care s-a reținut: „De altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare, atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta.” Deși considerentele respective vizează preeminența dreptului comunitar, raționamentul este aplicabil mutatis mutandis și în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, care prevăd aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale, în cazul în care există neconcordanțe între acestea și legile interne. Având în vedere aceste circumstanțieri, constatările anterioare nu contravin nici jurisprudenței recente a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursurilor în interesul legii, în considerentele căreia s-a reținut forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale și a considerentelor pe care acestea se sprijină (Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011). Ca atare, se impune constatarea că instanțele judecătorești, judecând în materia ce a generat practica neunitară sesizată prin recursurile în interesul legii, au făcut o corectă aplicare a legii, în condițiile în care au realizat o analiză proprie a compatibilității efectelor recalculării pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, exclusiv sau împreună cu art. 14 din Convenție, raportat la situația de fapt a fiecărei cauze. B. Raportul dintre statuările Deciziei nr. 871 din 25 iunie 2010 și Deciziei nr. 873 din 25 iunie 2010 ale Curții Constituționale și analiza efectuată de instanțe în fiecare cauză în parte Astfel cum deja s-a reținut, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) neretroactivitatea legii, art. 16 – egalitatea în drepturi, art. 44 dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) – nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 – restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții, Curtea Constituțională a pronunțat și Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor; s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea „bunurilor”) și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate. Totodată, a constatat că dispozițiile art. 1 lit. c) din aceeași lege (la data formulării obiecției de neconstituționalitate) sunt neconstituționale, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție (referitoare la statutul judecătorilor și procurorilor). a) Neretroactivitatea legii și discriminarea Având în vedere cele anterior stabilite cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, Înalta Curte reține că instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății și care au fost soluționate diferit. Instanțele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul „ingerinței” în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Însă, în jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate, instanța constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată. În mod similar, nici referitor la discriminare instanțele de drept comun nu puteau face reevaluări în temeiul art. 16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, față de împrejurarea că, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistrații au fost exceptați în urma constatării neconstituționalității prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituțională pe calea obiecției de neconstituționalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, iar nu prin afirmarea și asumarea ab initio a intenției legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale. În plus, în temeiul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional), numai o susținere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiași categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situații analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanțelor o analiză care să nu se suprapună celei a Curții Constituționale. b) Analiza de compatibilitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție Așadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate raportată la situația particulară din fiecare speță în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu. Din acest punct de vedere, instanțele judecătorești au evaluat această pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, făcând o corectă aplicare a principiilor (în accepțiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, situație în care se constată că practica neunitară a fost generată de aprecierea situației de fapt și determinarea raportului de proporționalitate dintre mijloacele întrebuințate și scopul urmărit a fi realizat. În ce privește existența unui „bun” sau „interes patrimonial”, în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în mod unanim instanțele au constatat că aceasta se verifică în patrimoniul reclamanților care, înainte de adoptarea Legii nr. 119/2010 și a recalculării pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, se puteau prevala de garanțiile oferite de art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție. Ca situație premisă comună în acest segment al pensiilor speciale, pensiile de serviciu au fost stabilite și recunoscute de legiuitorul român pentru anumite categorii socioprofesionale, enumerate în art. 1 din Legea nr. 119/2010, acestea fiind compuse dintr-o parte contributivă (identică celei calculate în baza sistemului public de asigurări sociale de drept comun în reglementarea Legii nr. 19/2000, în prezent abrogată și înlocuită cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice), ce se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, și o parte necontributivă, care se achita de la bugetul de stat. Așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, polițiști, funcționari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic și consular, funcționari parlamentari, senatori și deputați, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă, personalul Curții de Conturi. Același legiuitor, în anul 2010, în scopul reformării sistemului de pensii, pentru reechilibrarea acestuia, în vederea eliminării inechităților din sistem și având în vedere situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul (deci, atât bugetul de stat, cât și bugetul asigurărilor sociale de stat), a prevăzut recalcularea pensiilor speciale, stabilind că acestea devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000. Aplicarea acestui act normativ (Legea nr. 119/2010) a avut ca efect imediat reducerea cuantumului sumelor aflate în plată cu titlu de pensii de serviciu, emiterea unor decizii de recalculare cuprinzând noul cuantum, plătibil în viitor, situație în care cei vizați au promovat cereri în justiție prin care au solicitat anularea acestor decizii de recalculare și menținerea în plată a deciziilor în cuantumul anterior, pentru motivul încălcării dreptului lor de proprietate, astfel cum este ocrotit în sistemul Convenției europene a drepturilor omului prin art. 1 din Primul Protocol adițional. Ca atare, jurisdicțiile naționale au analizat plângerile formulate în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (sau art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție). În mod corect instanțele au constatat că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc. Totodată, instanțele de judecată au apreciat unanim că, întrucât prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), această lege reprezintă o „ingerință” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanților, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40). Pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat. Din perspectiva acestor condiții, Înalta Curte constată că în mod unanim instanțele au reținut că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, și urmărește un „scop legitim”, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale. Înalta Curte constată însă că analiza cerinței privind existența „raportului rezonabil de proporționalitate” a fost sursa practicii neunitare ce a condus la inițierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze; pe de altă parte, nici „ingerința” nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul „privării de proprietate” (cea de-a doua normă din același text). Astfel, prin recalcularea pensiilor speciale, cei vizați și-au văzut limitat dreptul cu sume diferite care se încadrează procentual între 30% și 80%, uneori chiar mai mult, ca efect al suprimării beneficiului ce reprezenta suplimentul acordat de la bugetul de stat (deci, cu partea necontributivă) care a variat de la o categorie profesională la alta, iar în cadrul aceleiași categorii, de la o persoană la alta, potrivit condițiilor prevăzute de legea ce definea fiecare statut profesional în parte și calificarea fiecărui beneficiar pentru obținerea pensiei speciale; din analiza jurisprudenței atașate recursului în interesul legii se constată însă că instanțele judecătorești nu au stabilit în mod riguros, în concret, acest element ce reprezintă o circumstanță importantă în identificarea premiselor de analiză a raportului de proporționalitate, fiind util a se observa proporția reducerii beneficiului social în discuție pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuării pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010. Or, instanța europeană însăși, în aplicarea acestui test de proporționalitate, analizează situația reclamantului din fiecare cauză, determină anumite circumstanțe particulare în plângerile pe care le soluționează, se raportează în mod necesar la situația de fapt pe care ea însăși a reținut-o în legătură cu respectiva plângere și, numai pe baza acestui ansamblu de constatări, conchide asupra raportului de proporționalitate, fără a stabili vreodată o concluzie cu caracter general, chiar referitoare la o anumită categorie vizată de „ingerință”, în afara statutului de „victimă” (dacă se au în vedere cauzele cu mai mulți reclamanți – de exemplu, Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei). Apoi, se reține că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență. În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei. Este esențial a se constata că în privința fiecărui reclamant în parte a fost depășit un anumit „prag de dificultate” pentru ca instanța europeană însăși să constate o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (cum se reține, de exemplu, în Decizia asupra admisibilității în Cauza Hasani împotriva Croației). Totodată, este necesar a se preciza că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional având alți parametri de evaluare). Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației – decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 – decizie asupra admisibilității, Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei) în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată. În raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că stabilirea raportului de proporționalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare. Ca atare, pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenția și jurisprudența Curții Europene, în acest caz). Pentru a fi legală o soluție asupra unei sesizări (cum este cea cu recurs în interesul legii), ea trebuie în mod necesar să antreneze efecte legale și în cazul admiterii și în cel al respingerii. Or, dacă s-ar admite ca posibilă soluționarea printr-o concluzie cu caracter general asupra raportului de proporționalitate în acest gen de cauze și astfel s-ar stabili că justul echilibru este afectat sau compromis în toate situațiile, efectul indirect ar fi similar celui al abrogării legii. Simetric, dacă s-ar stabili, pe calea recursului în interesul legii, că raportul de proporționalitate a fost unul rezonabil, just, ar însemna negarea dreptului de acces la instanță (garantat de art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) pentru fiecare dintre persoanele ce se pretind afectate în mod individual prin adoptarea și aplicarea Legii nr. 119/2010. În concluzie, analiza în concret a acestui raport de proporționalitate nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar excede obiectului acestuia și competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs național în convenționalitate. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330 7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, așa cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010,