Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2020

Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2020

16 ianuarie 2020

1 iulie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 1/2020                                                        Dosar nr. 2721/1/2019

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2020

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 173 din 03/03/2020

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală

Simona Cristina Neniţă – judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean – judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală

Mirela Sorina Popescu – judecător la Secţia penală

Rodica Cosma – judecător la Secţia penală

Leontina Şerban – judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală

Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.362/110/2018, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă martorul denunţător beneficiar al cauzei de nepedepsire, prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal.”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27

4

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.

Conform art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Ivănuş, magistrat- asistent în cadrul Secţiei penale.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 2.721/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

A menţionat că la dosar au transmis puncte de vedere curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, instanţele arondate acestora, facultăţile de drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti, Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Universităţii de Vest din Timişoara, precum şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de doamna judecător-raportor Mirela Sorina Popescu, care a fost comunicat părţii la data de 23 decembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

De asemenea, a învederat că, la data de 3 decembrie 2019, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.603/C/2.968/III-5/2019, prin care s-a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat reprezentantului Ministerului Public să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 2.721/1/2019.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv aceea ca întrebarea adresată instanţei supreme să nu fi primit o dezlegare printr-o soluţie anterioară dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

În acest sens a arătat că prin Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 8 martie 2019, s-a statuat că fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.

A susţinut că legea procesual penală, prin dispoziţiile art. 29-34 din Codul de procedură penală, reglementează expres şi limitativ participanţii în cadrul procesului penal, aceştia fiind organele judiciare şi avocatul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, suspectul şi persoana vătămată, martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.

În lipsa unei dispoziţii legale, persoana care sesizează organul judiciar prin denunţ nu va participa la procesul penal în temeiul calităţii de denunţător, ci în virtutea calităţii sale de persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o, la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Astfel, persoana care sesizează organul judiciar prin denunţ va participa la procesul penal pe care l-a declanşat în calitatea procesuală de martor.

Eventualul beneficiu din perspectiva tragerii la răspundere penală pe care denunţătorul îl poate avea nu se repercutează în niciun mod asupra calităţii procesuale în care acesta participă la procesul penal, ci are consecinţe exclusiv asupra valorii probante a declaraţiei sale.

Pentru aceste argumente, a apreciat că prin Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, se oferă soluţia problemei de drept ce face obiectul prezentei dezlegări, şi anume aceea că martorul denunţător beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 290 alin. (3) din Codul penal poate fi doar subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal.

În consecinţă, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a solicitat reprezentantului Ministerului Public să formuleze concluzii şi pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că martorul denunţător care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută la art. 290 alin. (3) din Codul penal poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 alin. (1) din Codul penal.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea penală din data de 2 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.362/110/2018, Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Dacă martorul denunţător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal.

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost sesizată cu apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 362/D din data de 5 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 1.362/110/2018.

Prin Sentinţa penală nr. 362/D din data de 5 noiembrie 2018 a Tribunalului Bacău s-a dispus achitarea inculpatei D.V., în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, pentru infracţiunile de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal, şi de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din Codul penal, întrucât faptele nu există.

Instanţa de fond a reţinut că inculpata D.V. a fost trimisă în judecată prin Rechizitoriul nr. 16/P/2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bacău din data de 14 mai 2018 pentru săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal, şi de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că prin denunţul înregistrat la data de 15 ianuarie 2016, D.V., tehnician veterinar la SC C. SA O., a adus la cunoştinţa organelor de urmărire penală faptul că, în ziua de 11 decembrie 2015, în incinta restaurantului M. din municipiul O., i-a remis numitei B.C.C. un ceas marca Guess, în valoare de 1.045 lei, ce fusese achiziţionat anterior de administratorul firmei, numitul S.A. Conform denunţului şi declaraţiei de martor, D.V. i-a spus numitei B.C.C. că „atenţia” este din partea „domnului director” ca o recompensă pentru ajutorul şi promptitudinea de care aceasta a dat dovadă la soluţionarea favorabilă a cererii formulate de SC C. SA O şi i-a mulţumit pentru ajutorul acordat. Remiterea bunului a reprezentat o recompensă pentru directorul Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor B., numita B.C.C., care a dispus modificarea în baza de date a rasei unor bovine proprietatea SC C. SA O.

Inculpaţii B.C.C. şi S.A. (alături de alţi patru inculpaţi) au fost trimişi în judecată prin Rechizitoriul nr. 81/P/2015 din 20 aprilie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bacău pentru comiterea mai multor infracţiuni de luare de mită, dare de mită şi folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, dacă fapta este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, infracţiuni pentru care au fost condamnaţi prin Sentinţa penală nr. 95 din 27 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.485/110/2016 al Tribunalului Bacău.

La data de 25 ianuarie 2018, fiind audiată în calitate de martor în Dosarul penal nr. 1.485/110/2016, aflat pe rolul Tribunalului Bacău, D.V. a făcut afirmaţii mincinoase în legătură cu împrejurări esenţiale ale cauzei, în sensul că ceasul în valoare de 1.045 lei remis inculpatei B.C.C. a fost un cadou, în considerarea relaţiilor de prietenie şi afecţiune, iar nu un folos necuvenit în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în atribuţiile de serviciu ale acesteia, în calitatea sa de director al Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor B., şi că inculpatul S.A. nu a cunoscut iniţial intenţia de oferire a acestui bun drept recompensă pentru serviciul făcut de inculpată firmei SC C. SA O şi nici nu a participat cu o sumă de bani la achiziţionarea bunului. Prin această depoziţie de martor, sus- numita a urmărit ajutarea numiţilor B.C.C. şi S.A. în scopul îngreunării cercetărilor şi tragerii lor la răspundere penală în dosarul în care au calitatea de inculpaţi.

Instanţa de fond a reţinut că mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti nu au fost de natură să demonteze prezumţia de nevinovăţie a inculpatei. Astfel, deşi este cert că numita B.C.C., director al Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor B., a primit un ceas marca Guess de la inculpata D.V., trimisă în judecată în prezenta cauză, mijloacele de probă demonstrează faptul că bunul respectiv a avut titlu de cadou cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, iar nu de recompensă pentru modificarea rasei a 124 de bovine aparţinând SC C. SA O. şi obţinerea paşapoartelor noi pentru aceste animale.

Prin Decizia penală nr. 1.215 din 20 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 1.485/110/2016, au fost admise apelurile declarate de procuror şi de inculpaţi, a fost desfiinţată în întregime Sentinţa penală nr. 95 din 27 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bacău, şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Fiind învestită cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 362/D din data de 5 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 1.362/110/2018, prin care procurorul a solicitat condamnarea inculpatei D.V. pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal, la termenul din data de 24 septembrie 2019, Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, din oficiu, a pus în discuţia părţilor cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept: „Dacă martorul denunţător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal” şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 2 decembrie 2019.

Prin Încheierea din data de 2 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul penal nr. 1.362/110/2018, instanţa de apel, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept anterior menţionate şi, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a suspendat judecarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile.

III. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 362/D din data de 5 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 1.362/110/2018, a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât:

– este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (calea de atac a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bacău);

– de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei deoarece prima instanţă a dispus achitarea inculpatei D.V. în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, pentru infracţiunile de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal, şi de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din Codul penal, cu motivarea că faptele nu există, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bacău, prin motivele de apel, a solicitat condamnarea inculpatei pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal;

– asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, instanţa de trimitere a arătat că poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă numai persoana care, având cunoştinţă de vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, este audiată în legătură cu aceasta şi care, totodată, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi căreia i se pretinde, în aceste condiţii, să fie obiectivă şi să contribuie la aflarea adevărului.

Or, mituitorul, beneficiar al cauzei speciale de nepedepsire, prevăzută la art. 290 alin. (3) din Codul penal, nu este o persoană ce nu are interese procesuale, atâta vreme cât există înclinarea acestuia, fie de a-şi menţine cele precizate prin autodenunţ, pentru a beneficia în continuare de cauza de nepedepsire, fie de a-şi schimba depoziţia, prin raportare la cele cuprinse în autodenunţ, în dorinţa de a nu se autoincrimina, de a se apăra de posibila acuzaţie pentru infracţiunea de dare de mită, acuzaţie ce planează în continuare asupra sa, deşi este deja beneficiar al unei soluţii de clasare, soluţie care nu are autoritate de lucru judecat din punct de vedere procesual, putându-se dispune reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a urmăririi penale pentru cazurile prevăzute la art. 335 din Codul de procedură penală, anume când, ulterior emiterii soluţiei de clasare, se constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea.

Instanţa de trimitere a apreciat că denunţul făcut de mituitor are, în plan procesual penal, doar rolul de a sesiza organul de urmărire penală, conform art. 290 din Codul de procedură penală, şi nu de a crea posibilitatea introducerii denunţătorului ca martor în procesul în care se cercetează infracţiunea corelativă de luare de mită. De asemenea, s-a susţinut că denunţul mituitorului are duble valenţe, prin efectele pe care le are în plan procesual penal, organul judiciar competent putând emite o soluţie de clasare sau de încetare a procesului penal, dar şi în plan material penal, prin înlăturarea răspunderii penale ca urmare a incidenţei cauzei speciale de nepedepsire, prevăzută la art. 290 alin. (3) din Codul penal. Mai mult, această cauză de impunitate a mituitorului denunţător are rolul de a încuraja descoperirea rapidă a infracţiunilor de corupţie, mituitorul percepând instituţia denunţului ca pe un adevărat stimul de a aduce la cunoştinţa organelor judiciare comiterea acestor infracţiuni grave, el fiind la adăpost de răspunderea penală prin acest beneficiu legal. Aceeaşi cauză de impunitate a denunţului făcut de mituitor are şi rolul de a preveni comiterea infracţiunilor de luare de mită, aceasta acţionând ca o reală frână a funcţionarului care ar avea pulsiunea infracţională de a comite fapte de corupţie, fiind sub iminenta denunţare a potenţialelor sale fapte de către mituitorul care este apărat de răspunderea penală.

În consecinţă, într-o primă opinie, instanţa de trimitere a considerat că mituitorul-denunţător nu poate fi nici subiect activ al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, în condiţiile în care posibila acţiune sau inacţiune de favorizare a persoanei ce a luat mită poate fi, totodată, şi o activitate de autoincriminare pentru infracţiunea de dare de mită al cărei făptuitor este.

În cea de-a doua opinie, instanţa de trimitere a arătat că privitor la calitatea în care poate fi audiat denunţătorul, respectiv aceea de martor, s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, paragrafele 47-51) şi prin Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, paragrafele 56-60).

Având în vedere cele două decizii ale Curţii Constituţionale anterior menţionate, s-a susţinut că, în situaţia din prezenta cauză, martorul denunţător are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, faţă de D.V. dispunându-se prin Rechizitoriul nr. 81/P/2015 din data de 20 aprilie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bacău clasarea pentru infracţiunea de dare de mită, în baza art. 290 alin. (3) din Codul penal.

Denunţul a fost formulat de către D.V. la data de 15 ianuarie 2016, dată după care, în lipsa unei soluţii de clasare, când încă plana asupra acesteia riscul de a fi acuzată de săvârşirea infracţiunii de dare de mită, a fost audiată de procuror în calitate de martor pe tot parcursul urmăririi penale. În acest context, instanţa de trimitere a apreciat că se poate angaja răspunderea penală a inculpatei D.V. pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului, întrucât şi-a modificat declaraţiile (implicit, şi denunţul) cu ocazia audierii în faţa instanţei în calitate de martor denunţător, în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală a inculpatului-mituitor din cauza în care aceasta a beneficiat de cauza de nepedepsire. A aprecia că martorul denunţător nu îndeplineşte calitatea de subiect activ nici pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, nici pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului înseamnă a lăsa nesancţionată o conduită infracţională sub un triplu aspect: beneficiază de cauza de nepedepsire ca urmare a denunţării propriei fapte de dare de mită şi s-ar dispune achitarea pentru infracţiunile de mărturie mincinoasă şi de favorizare a făptuitorului pentru neîndeplinirea condiţiei de tipicitate ce vizează calitatea de subiect activ.

IV. Punctele de vedere ale procurorului şi inculpatei cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât problema de drept nu este una veritabilă ce ar avea nevoie de dezlegare din partea instanţei supreme. În esenţă, procurorul a susţinut că nu există chestiuni de practică neunitară în materie, în acest sens invocând jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu menţiunea că este în concordanţă cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 63 din 22 ianuarie 2019 şi nr. 59 din 22 ianuarie 2019. Atâta vreme cât soluţia audierii denunţătorului în calitate de martor nu încalcă dispoziţiile legale în vigoare, nu există niciun impediment pentru ca acesta, audiat în calitate de martor, să nu poată fi subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă. A apreciat că nu se impune a fi formulate concluzii pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului, în considerarea Deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În ce priveşte Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, invocată de instanţă, s-a susţinut că nu este aplicabilă întru totul şi că motivarea acestei hotărâri nu poate fi extinsă la prezenta cauză, deoarece situaţia premisă ce a stat la baza pronunţării acestei decizii este distinctă de situaţia de fapt ce a generat trimiterea în judecată a inculpatei D.V. În cauza în care s-a pronunţat Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, fapta de mărturie mincinoasă reţinută în sarcina inculpatului a fost generată de aspectele relatate iniţial de către acesta în calitate de inculpat pentru comiterea unei infracţiuni de tâlhărie, aspecte pe care ulterior, audiat în calitate de martor în cauza disjunsă în care erau cercetaţi alţi participanţi la comiterea infracţiunii de tâlhărie, le-a nuanţat sub aspectul participării acelor persoane la săvârşirea faptei.

Or, inculpata D.V. este trimisă în judecată pentru o faptă de mărturie mincinoasă generată de o depoziţie anterioară de martor dată în cursul urmăririi penale în Cauza nr. 81/P/2015, pe care aceasta a retractat-o cu ocazia celei de-a doua depoziţii de martor, în faţa instanţei de judecată, în beneficiul inculpaţilor B.C.C. şi S.A.

Avocatul inculpatei D.V. a apreciat că problema de drept a cărei dezlegare se solicită excedează prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală şi că mai potrivită ar fi o cerere de lămurire a aplicării deciziilor nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, şi nr. 10 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care ar fi incidente în speţă.

V. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele din circumscripţiile acestora cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, au fost consultate instanţele de judecată asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat.

Într-o opinie majoritară, exprimată de Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Ialomiţa şi instanţele arondate, Tribunalul Covasna, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Roman, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Lieşti, s-a susţinut că martorul denunţător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal.

Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Oradea, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Alba, Judecătoriei Oneşti, Judecătoriei Roşiori de Vede, Judecătoriei Videle a fost în sensul că martorul denunţător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal.

În cadrul Tribunalului Călăraşi şi Judecătoriei Zărneşti a fost conturată opinia în sensul că martorul denunţător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal.

Într-o primă opinie minoritară, exprimată de Tribunalul Arad, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Olteniţa, s-a apreciat că martorul denunţător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal.

În cea de-a doua opinie minoritară, exprimată de Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Judecătoria Sighetu Marmaţiei, s-a apreciat că martorul denunţător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, dar nu poate fi subiect activ al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal.

În cadrul Judecătoriei Zimnicea a fost conturată opinia în sensul că martorul denunţător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, dar poate fi subiect activ al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal.

În cadrul Judecătoriei Lugoj au fost exprimate două opinii: prima în sensul opiniei majoritare şi a doua în sensul celei de-a doua opinii minoritare.

VI. Jurisprudenţa naţională în materie

La instanţa supremă au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze în care denunţătorul a fost audiat în calitate de martor: Decizia penală nr. 160 din 20 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători; Decizia penală nr. 137 din 24 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători; Sentinţa penală nr. 978 din 1 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 59 din 26 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători; Sentinţa penală nr. 305 din 26 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 118 din 28 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători; Sentinţa penală nr. 89 din 22 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 119 din 4 iulie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători; Sentinţa penală nr. 50 din 31 ianuarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 42 din 5 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători; Decizia penală nr. 434/A din 25 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală.

De asemenea, au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie la Curtea de Apel Craiova (Decizia penală nr. 234 din 22 februarie 2018), Judecătoria Motru (Sentinţa penală nr. 226 din 8 noiembrie 2017) şi Tribunalul Bacău (Sentinţa penală nr. 362/D/2018 din 5 noiembrie 2018).

VII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

– Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 8 martie 2019, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal;

– Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 28 mai 2019, prin care s-a stabilit că participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal.

VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

– Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele: 46. (…) Din perspectiva denunţătorului, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile; 47. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor; 48. În acest din urmă caz, Curtea distinge două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală; 49. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament; 50. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă, s-a precizat că, fiind interesaţi în proces, aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului; 51. Or, astfel cum s-a arătat, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori;

– Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, în ale cărei considerente au fost reluate argumentele reţinute în decizia anterior menţionată, în baza cărora s-a reţinut posibilitatea legală a audierii în calitate de martor a denunţătorului.

IX. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri prin care să se fi statuat asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare a solicitat-o instanţa de trimitere.

Potrivit Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, noţiunea de „martor” are un înţeles autonom, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41).

Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzaţii în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare.

O persoană dobândeşte calitatea de acuzat, care atrage aplicabilitatea garanţiilor conferite de art. 6 din Convenţie, nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile de a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco contra Franţei, paragraful 47). Curtea analizează dacă la momentul audierii organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârşirea infracţiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă administrate. Dacă aceste suspiciuni existau, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 din Convenţie în privinţa acuzaţiei în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale şi audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Sergey Afanasyev contra Ucrainei, paragraful 58). Totodată, în cazul în care martorul face declaraţii incriminatoare, iar organul judiciar nu îi aduce la cunoştinţă dreptul la tăcere prevăzut de art. 118 din Codul de procedură penală, nu poate fi considerat că martorul a renunţat în mod neechivoc la dreptul la tăcere prin simpla continuare a relatării (Hotărârea din 27 octombrie 2011, pronunţată în Cauza Stojkovic contra Franţei şi Belgiei, paragraful 54).

Atunci când organele judiciare nu au indicii rezonabile privind implicarea unei persoane în săvârşirea unei infracţiuni şi o audiază în calitate de martor, nu sunt incidente garanţiile art. 6 din Convenţie privind acuzaţiile în materie penală, persoana astfel audiată neputând invoca dreptul la tăcere. Instanţa de contencios european a constatat echitatea procedurii într-o cauză în care martorul a mărturisit săvârşirea faptei în faţa organelor de cercetare penală, deşi la momentul audierii nu exista niciun indiciu cu privire la implicarea acestuia. Curtea a arătat că organele judiciare au schimbat calitatea sa din martor în suspect şi nu au desfăşurat niciun procedeu probatoriu între momentul mărturisirii şi numirea unui avocat din oficiu (Hotărârea din 31 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Bandaletov contra Ucrainei, paragrafele 62-66, Hotărârea din 19 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Smolik contra Ucrainei, paragrafele 53-55).

X. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cu Adresa nr. 2.603/C/2.968/III-5/2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară, Serviciul judiciar penal a înaintat concluziile formulate de procurorul general asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, comunicând totodată că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind această chestiune de drept.

În concluziile formulate în scris şi susţinute oral, procurorul general a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării pentru neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În esenţă, s-a susţinut că problema de drept a cărei dezlegare se solicită a primit o rezolvare anterioară prin Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. 2.691/1/2018, prin care s-a statuat că fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.

Totodată, s-a susţinut că legea procesual penală, prin dispoziţiile art. 29-34 din Codul de procedură penală, reglementează expres şi limitativ participanţii în procesul penal. Aceştia sunt: organele judiciare, avocatul, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul, persoana vătămată, martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. Acestea sunt singurele persoane care au vocaţia de a participa în procesul penal.

Prin urmare, în lipsa suportului legal, persoana care sesizează organul judiciar prin denunţ nu va participa la procesul penal în temeiul calităţii de denunţător, ci în virtutea calităţii sale de persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o, la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Altfel spus, persoana care sesizează organul judiciar prin denunţ va participa la procesul penal pe care l-a declanşat în calitatea procesuală de martor.

Eventualul beneficiu din perspectiva tragerii la răspundere penală pe care denunţătorul îl poate avea nu se repercutează în niciun mod asupra calităţii procesuale în care acesta participă la procesul penal, ci are consecinţe exclusiv asupra valorii probante a declaraţiei sale, supusă, ca oricare altă probă, liberei aprecieri a organului judiciar.

În consecinţă, dată fiind calitatea procesuală în care denunţătorul participă în procesul penal, având în vedere şi Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. 2.691/1/2018, s-a susţinut că martorul denunţător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi doar subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 alin. (1) din Codul penal, nu şi al celei de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal.

XI. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu Adresa nr. 944 din 29 octombrie 2019, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a înaintat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, apreciind că denunţătorul, care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate avea în mod legal calitatea de martor şi, implicit, calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 273 din Codul penal.

În argumentarea acestei opinii, în primul rând, s-a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 59 din 22 ianuarie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, paragrafele 46-51), ale cărei considerente au fost reluate în Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019), prin care se consacră, în mod explicit, posibilitatea ca denunţătorul, inclusiv denunţătorul care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în art. 290 alin. (3) din Codul penal, să aibă calitatea de martor.

În al doilea rând, s-a susţinut că persoana care beneficiază de cauza de nepedepsire reglementată în art. 290 alin. (3) din Codul penal nu are calitatea de participant la săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută în art. 289 din Codul penal, ci de autor al infracţiunii distincte de dare de mită şi, în consecinţă, nu se include în sfera de aplicare a Deciziei nr. 10 din 17 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 28 mai 2019, prin care s-a stabilit că participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute în art. 273 din Codul penal.

Prin urmare, s-a apreciat că, în ipoteza în care mituitorul beneficiar al cauzei de nepedepsire pentru infracţiunea de dare de mită, în calitate de martor în cadrul procesului penal referitor la infracţiunea de luare de mită, „face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat”, nu există niciun impediment rezultat din dispoziţiile art. 273 din Codul penal sau ale art. 118 din Codul de procedură penală ori din Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sau din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să excludă răspunderea sa penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Opinia în sensul că martorul denunţător care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în art. 290 alin. (3) din Codul penal poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute în art. 273 din Codul penal are drept consecinţă excluderea incidenţei dispoziţiilor art. 269 din Codul penal referitoare la infracţiunea de favorizare a făptuitorului, în conformitate cu Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

XII. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara – Centrul de cercetări în ştiinţe penale a opinat în sensul respingerii ca inadmisibilă a sesizării, cu motivarea că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, potrivit căreia chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei. S-a apreciat că această condiţie este îndeplinită doar în mod aparent, sesizarea privind dezlegarea chestiunii de drept tinzând în realitate la rezolvarea speţei cu care Curtea de Apel Bacău a fost învestită, şi nu la rezolvarea unor chestiuni cu caracter general. S-a susţinut că, pe de o parte, criteriul de admisibilitate tinde la filtrarea cererilor de sesizare cu un nivel prea ridicat de generalitate, dar, pe de altă parte, opreşte de la aplicarea procedurii speciale situaţiile în care instanţele solicită, în realitate, soluţionarea unui conflict concret de drept penal.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca a opinat în sensul că martorul denunţător, beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Posibilitatea denunţătorului de a dobândi calitatea de martor în procesul penal rezultă din argumentele expuse pe larg de către Curtea Constituţională în Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019). În plus, neexistând o reglementare procesuală expresă privind statutul denunţătorului în procesul penal, singurul statut procesual care îi poate fi atribuit acestuia este acela de martor, cu drepturile şi obligaţiile corespondente. Codul de procedură penală nu cuprinde nicio dispoziţie explicită în sens contrar. De asemenea norma de incriminare a infracţiunii de mărturie mincinoasă nu cuprinde nicio restricţie cu privire la „tipologiile” de martori care pot fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Referitor la argumentul instanţei de trimitere că, dacă s-ar accepta că denunţătorul poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă (sau al infracţiunii de favorizare a făptuitorului), acesta ar fi pus într-o situaţie „coercitivă” nelegală prin faptul că, dacă ar spune adevărul cu ocazia declaraţiei sale ca martor, s-ar autoincrimina, iar dacă nu ar spune adevărul, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă sau de favorizare a făptuitorului, s-a arătat că, întrucât (auto)denunţul este un act voluntar, realizat în acest caz de către persoana vizată şi pentru a obţine anumite beneficii legale, formularea denunţului reprezintă în fapt şi o manifestare de voinţă a denunţătorului de renunţare la dreptul său de a nu se autoincrimina, în sensul că este dispus să se autoincrimineze pentru a beneficia de un tratament legal privilegiat privind atragerea