Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.612/1/2019 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă, raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27 4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Marian Budă, preşedintele Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27 6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 3.666/111/2017**, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse răspunsurile instanţelor naţionale referitoare la practica judiciară, opiniile specialiştilor consultaţi, precum şi raportul întocmit de judecătorul-raportor. Se mai referă asupra faptului că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depus de către intimata-reclamantă un punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Preşedintele completului constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 8 octombrie 2019, în Dosarul nr. 3.666/111/2017**, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă, în interpretarea prevederilor art. 132 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 116 din aceeaşi lege, pot fi atacate în justiţie, cu acţiune în anulare, şi hotărârile adoptate de adunarea specială a acţionarilor.” II. Dispoziţiile legale incidente

Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 31/1990): „Art. 116. – (1) Hotărârea unei adunări generale de a modifica drepturile sau obligaţiile referitoare la o categorie de acţiuni nu produce efecte decât în urma aprobării acestei hotărâri de către adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni din acea categorie. (2) Dispoziţiile prezentei secţiuni privind convocarea, cvorumul şi desfăşurarea adunărilor generale ale acţionarilor se aplică şi adunărilor speciale. (3) Hotărârile iniţiate de adunările speciale vor fi supuse aprobării adunărilor generale corespunzătoare.” „Art. 132. – (1) Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. (2) Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. (3) Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată şi de orice persoană interesată. (4) Membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie. (5) Cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin consiliul de administraţie, respectiv prin directorat. (6) Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii consiliului de administraţie, societatea va fi reprezentată în justiţie de către persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală, convocată în acest scop, va numi un reprezentant. (7) Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii directoratului, societatea va fi reprezentată în justiţie de către consiliul de supraveghere. (8) Dacă au fost introduse mai multe acţiuni în anulare, ele pot fi conexate. (9) Cererea se va judeca în camera de consiliu. Hotărârea judecătorească pronunţată este supusă numai apelului. (10) Hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. De la data publicării ea este opozabilă tuturor acţionarilor.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 22 mai 2017 cu nr. 3.666/111/2017 reclamanta A, persoană fizică, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, societate pe acţiuni, constatarea nulităţii absolute a hotărârii adunării speciale a acţionarilor nr. x/25.03.2017 şi, în subsidiar, anularea aceleiaşi hotărâri, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că obiectul hotărârii adunării speciale a acţionarilor îl constituie convertirea unui număr de 240 de acţiuni la purtător cu valoare nominală de 110 lei, în valoare totală de 26.400 lei, reprezentând 24% din capitalul social al societăţii, în acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar pentru acţionarul A. Ca motive de nulitate a hotărârii, reclamanta a invocat adoptarea acesteia de către un organ necompetent, deoarece competenţa de a dispune convertirea acţiunilor dintr-o categorie în alta aparţine adunării generale extraordinare a acţionarilor, nerespectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate cerute de lege, neîndeplinirea condiţiilor de publicitate impuse de lege, exercitarea abuzivă a dreptului de vot de către acţionarul C, societate pe acţiuni.

În drept, au fost invocate prevederile art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Prin întâmpinare, pârâta B a solicitat respingerea acţiunii. Printre apărările formulate, pârâta a invocat şi faptul că formularea unei acţiuni în anularea hotărârii adunării speciale a acţionarilor este inadmisibilă, deoarece art. 132 din Legea nr. 31/1990 are în vedere numai hotărârile adunării generale a acţionarilor.

Prin Sentinţa nr. 132/LP din 4 aprilie 2019, Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă a admis acţiunea reclamantei şi a declarat nulă hotărârea adunării speciale a acţionarilor societăţii pârâte B nr. x/25.03.2017, fiind respinsă ca nefondată cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de intervenienta C.

În privinţa caracterului inadmisibil al acţiunii în anularea hotărârii adunării speciale a acţionarilor, tribunalul a reţinut că stabilirea împrejurării dacă este posibilă sau nu exercitarea controlului jurisdicţional asupra hotărârilor adoptate în cadrul adunărilor speciale presupune reţinerea faptului că art. 132 din Legea nr. 31/1990 este o normă cu aplicabilitate generală, chiar dacă este amplasată în secţiunea destinată societăţilor comerciale pe acţiuni. Cu alte cuvinte, ea îşi găseşte aplicabilitatea atât în cazul hotărârilor adoptate de alte structuri asociative (societăţi cu răspundere limitată, în comandită simplă etc.), precum şi în ipoteza în care este vorba de hotărâri adoptate de adunări speciale. Admiterea soluţiei contrare ar duce la limitarea accesului liber la justiţie garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la imposibilitatea acţionarului vătămat prin adoptarea ei de a pune în discuţie aspecte ce vizează legalitatea hotărârii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel societatea pârâtă, solicitând schimbarea în totalitate a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei. În dezvoltarea motivelor de apel, aceasta a reiterat caracterul inadmisibil al acţiunii reclamantei, din perspectiva inaplicabilităţii prevederilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, care se referă la atacarea în justiţie a hotărârilor adoptate de adunarea generală a acţionarilor. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea din 8 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.666/111/2017**, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând următoarele:

Sesizarea în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă are loc în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea, instanţă competentă să soluţioneze cauza în apel.

Instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă prezenta cauză în ultimă instanţă dat fiind că, potrivit prevederilor art. 132 alin. (9) teza a doua din Legea nr. 31/1990, hotărârea judecătoreasă pronunţată asupra unei acţiuni în anularea hotărârii adunării generale a acţionarilor este supusă numai apelului.

De asemenea, de modul de interpretare a prevederilor art. 116 şi art. 132 din Legea nr. 31/1990 depinde soluţionarea pe fond a cauzei în legătură cu care s-a formulat sesizarea. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri a adunării speciale a acţionarilor, iar prin apelul declarat de pârâtă aceasta reiterează critica privind caracterul inadmisibil al acţiunii reclamantei, din perspectiva inaplicabilităţii prevederilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, care se referă la atacarea în justiţie a hotărârilor adoptate de adunarea generală a acţionarilor.

În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept, în opinia instanţei de trimitere, şi aceasta este îndeplinită, întrucât, chiar dacă problema de drept îşi are izvorul într-un act normativ mai vechi, aceasta nu a mai fost analizată şi nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. Noutatea rezidă în aceea că, drept urmare a cercetărilor efectuate, nu a fost identificată practică judiciară în materie care să conducă la concluzia că această chestiune a fost rezolvată jurisprudenţial. Prin urmare, există interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei practici judiciare neunitare. Asupra acestei chestiuni de drept, instanţa supremă nu a statuat pe cale principală, printr-o altă hotărâre, în cadrul jurisprudenţei sale.

De asemenea problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat printr-o altă hotărâre. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Opinia completului de judecată al Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este în sensul că hotărârile adunării speciale a acţionarilor pot fi atacate în justiţie în temeiul prevederilor art. 132, raportat la art. 116 din Legea nr. 31/1990, acţiunea astfel formulată nefiind inadmisibilă.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 116 alin. (1) şi (3) din această lege, între hotărârile celor două categorii de adunări – generală şi specială, legea stabileşte o dublă şi reciprocă condiţionare, aspect care rezultă din faptul că hotărârile adunării generale de a modifica drepturile şi obligaţiile referitoare la o categorie de acţiuni nu produc efecte decât sub condiţia aprobării acestei hotărâri de către adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni din acea categorie. Şi invers, hotărârile iniţiate de adunările speciale vor fi supuse aprobării adunărilor generale corespunzătoare.

Alin. (2) al art. 116 prevede că se vor aplica şi adunărilor speciale condiţiile de convocare, cvorum şi desfăşurare a adunărilor generale. Chiar dacă este adevărat că această din urmă prevedere nu se referă în mod expres şi la posibilitatea de atacare a hotărârilor adunării speciale în aceleaşi condiţii ca şi hotărârile adunării generale, pentru identitate de raţiune, concluzia nu poate fi alta decât în sensul aplicabilităţii prevederilor art. 132 din Legea nr. 31/1990 şi în cazul hotărârilor adoptate de adunarea specială a acţionarilor.

De asemenea, chiar dacă alin. (3) al art. 116 prevede că hotărârile iniţiate de adunările speciale vor fi supuse aprobării adunărilor generale corespunzătoare, acest text nu poate fi interpretat în sensul că ar putea fi atacate în justiţie doar hotărârile adunării generale care aprobă hotărârea adunării speciale, întrucât o asemenea interpretare nu poate fi justificată şi din perspectiva prevederilor alin. (1) al aceluiaşi articol, care prevede că există situaţii în care aprobarea unei hotărâri a adunării generale este atributul adunării speciale.

De asemenea, dacă s-ar accepta această opinie, ar însemna că s-ar încălca un drept special al titularului de acţiuni dintr-o anumită categorie care, de exemplu, nu a fost legal convocat sau a votat împotriva hotărârii.

Chiar şi în ipoteza în care, în interpretarea prevederilor art. 116 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, s-ar ajunge la concluzia că poate fi atacată în justiţie doar hotărârea adunării generale de aprobare a hotărârii adunării speciale a acţionarilor, este dificil de acceptat ca, în cadrul examinării legalităţii unei hotărâri adoptate de adunarea generală, care presupune respectarea propriilor condiţii de convocare, cvorum şi majoritate, să fie examinate condiţiile de convocare, cvorum şi majoritate în ceea ce priveşte adunarea specială a acţionarilor.

Nu în ultimul rând, principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu poate fi respectat decât prin admiterea posibilităţii de atacare în justiţie a hotărârii adunării speciale a acţionarilor în aceleaşi condiţii ca şi hotărârea adunării generale, cu atât mai mult cu cât sunt aplicabile adunării speciale dispoziţiile care se aplică adunării generale în ceea ce priveşte convocarea, cvorumul şi desfăşurarea. Or, accesul liber la justiţie nu poate fi altfel respectat decât prin asigurarea posibilităţii acţionarului vătămat într-un drept al său prin hotărârea unei adunări speciale a acţionarilor de a se adresa instanţei de judecată în vederea examinării legalităţii acesteia. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit încheierii de sesizare, apelanta-pârâtă a considerat că este necesară demararea procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, opinia sa cu privire la dezlegarea chestiunii de drept fiind aceea că este inadmisibilă formularea unei acţiuni în anularea hotărârii adunării speciale a acţionarilor, în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Intimata-reclamantă a apreciat că nu este necesară recurgerea la mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât posibilitatea atacării în justiţie a hotărârilor adoptate de adunările speciale ale acţionarilor a fost tranşată în mod unitar de doctrină, în sensul că acestor hotărâri le sunt aplicabile dispoziţiile art. 132-133 din Legea nr. 31/1990. Art. 132 din Legea nr. 31/1990 este o normă cu aplicabilitate generală, chiar dacă este amplasată în secţiunea destinată societăţilor comerciale pe acţiuni. Norma îşi găseşte aplicabilitatea atât în cazul hotărârilor adoptate de alte structuri asociative (societăţi cu răspundere limitată, societăţi în comandită simplă etc.), precum şi în ipoteza în care este vorba de hotărârile adoptate de adunările speciale. După cum se poate observa din prevederile Legii nr. 31/1990, raţiunea legiuitorului la momentul edictării normei cuprinse în art. 132 nu a fost de a îngrădi dreptul acţionarilor de a ataca hotărârile adunărilor speciale, ci de a reglementa, cu titlu general, dreptul acestora de a ataca hotărârile neconforme cu legea. Dispoziţiile art. 132 se aplică prin analogie şi hotărârilor adunării speciale, atât timp cât legea impune acestor categorii de adunări respectarea normelor prevăzute pentru adunările generale privind convocarea, desfăşurarea şi cvorumul [art. 116 alin. (2) din aceeaşi lege]. De asemenea vor fi aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi dispoziţiile art. 132 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 31/1990 privind anulabilitatea hotărârilor. A susţine contrariul ar însemna că în cadrul unei adunări speciale se pot lua hotărâri care prejudiciază în mod grav drepturile şi interesele unor asociaţi (cum este cazul şi în prezenta speţă) fără ca acestea să poată fi atacate în justiţie şi să fie supuse controlului legalităţii exercitat de instanţa de judecată.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat de către intimata-reclamantă un punct de vedere prin care a arătat că, în ipoteza constatării admisibilităţii sesizării, se raliază concluziilor judecătorului-raportor şi opiniei doctrinare majoritare în ceea ce priveşte fondul sesizării, în sensul posibilităţii atacării în justiţie cu acţiune în anulare a hotărârilor adoptate de adunările speciale pentru neregularităţi vizând convocarea, cvorumul şi desfăşurarea acestor adunări. VII. Opiniile exprimate de specialiştii consultaţi

Punctul de vedere al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative a Universităţii „Ovidius” din Constanţa este în sensul că hotărârile adunării speciale a acţionarilor pot fi atacate în justiţie în temeiul prevederilor art. 132 raportat la art. 116 din Legea nr. 31/1990.

În sprijinul acestei opinii juridice au fost aduse următoarele argumente:

Art. 132 din Legea nr. 31/1990 cuprinde o normă cu aplicabilitate generală, inclusiv în ipoteza în care este vorba de hotărârile adoptate de adunările speciale.

Aceste dispoziţii legale se aplică prin analogie şi hotărârilor adunării speciale, atât timp cât legea impune acestor categorii de adunări respectarea normelor prevăzute pentru adunările generale.

Per a contrario, ar însemna că în cadrul unei adunări speciale se pot lua hotărâri care prejudiciază în mod grav drepturile şi interesele unor asociaţi fără ca acestea să poată fi atacate în justiţie, respectiv să fie supuse controlului de legalitate exercitat de instanţa de judecată.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 116 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990, între hotărârile celor două categorii de adunări – generală şi specială, legea stabileşte o dublă şi reciprocă condiţionare, aspect care rezultă din faptul că hotărârile adunării generale de modificare a drepturilor şi obligaţiilor referitoare la o categorie de acţiuni nu produc efecte decât sub condiţia aprobării acestora de către adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni din acea categorie.

Alin. (2) al aceluiaşi art. 116 prevede că se vor aplica şi adunărilor speciale condiţiile de convocare, cvorum şi desfăşurare a adunărilor generale. Chiar dacă această din urmă prevedere nu se referă în mod expres şi la posibilitatea de atacare a hotărârilor adunării speciale în aceleaşi condiţii ca şi în cazul hotărârilor adunării generale, pentru identitate de raţiune, prevederile art. 132 din aceeaşi lege se aplică şi în cazul anulării hotărârilor adoptate de adunarea specială a acţionarilor.

Din interpretarea alin. (3) al art. 116 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu alin. (1) al aceluiaşi articol, care prevede că există situaţii în care aprobarea unei hotărâri a adunării generale este atributul adunării speciale, se poate trage concluzia că, în mod reciproc, în cazul hotărârilor adunărilor speciale se aplică modalitatea corespunzătoare adunărilor generale.

Raţiunea legiuitorului pentru edictarea normei cuprinse în art. 132 din Legea nr. 31/1990 a fost aceea de a reglementa, cu titlu general, dreptul acţionarilor de a ataca hotărârile neconforme cu legea, şi nicidecum de a îngrădi dreptul acestora de a ataca hotărârile adunărilor speciale. În caz contrar, s-ar încălca un drept special, al titularului de acţiuni dintr-o anumită categorie care, de exemplu, nu a fost legal convocat sau a votat împotriva hotărârii.

Principiul accesului liber la justiţie nu poate fi respectat decât prin admiterea posibilităţii de atacare în justiţie a hotărârii adunării speciale a acţionarilor în aceleaşi condiţii ca şi hotărârea adunării generale, având în vedere că dispoziţiile care se aplică adunării generale în ceea ce priveşte convocarea, cvorumul şi desfăşurarea sunt aplicabile în egală măsură şi adunării speciale.

Departamentul de drept privat din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, cu ocazia formulării opiniei ştiinţifice, a făcut o analiză a situaţiei juridice a titularilor acţiunilor preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot, precum şi a obiectului şi naturii juridice a hotărârilor adunărilor speciale, pentru a conchide în privinţa posibilităţii de atacare, cu acţiune în anulare, a hotărârilor adoptate de adunarea specială a acţionarilor, în interpretarea prevederilor art. 132 raportat la art. 116 din Legea nr. 31/1990.

S-a arătat că, indiferent de calificarea juridică a hotărârii adunării generale/speciale (contract/act juridic bilateral ori multilateral, act juridic sui generis etc.), Legea nr. 31/1990 prevede o cale specială de atac împotriva hotărârii adunării generale a acţionarilor, însă nu conţine nicio dispoziţie, direct aplicabilă ori de trimitere, în privinţa hotărârii adunării speciale a unei categorii de acţionari.

Or, în condiţiile în care se admite că adunarea specială nu adoptă hotărâri care să reflecte pe deplin voinţa societară, ci doar (i) ratifică voinţa societară exprimată deja de adunarea generală a acţionarilor [art. 116 alin. (1) din Legea nr. 31/1990], respectiv (ii) propune adunării generale adoptarea unor hotărâri [art. 116 alin. (3) din Legea nr. 31/1990], este dificil de acceptat că această hotărâre, adoptată de o categorie de acţionari reuniţi în adunări speciale, ar mai respecta dezideratul caracterului societar al acţiunii în anulare/nulitate reglementate de art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Dimpotrivă, într-o astfel de cauză se poate decela, mai degrabă, un interes aparţinând cel mult categoriei de acţionari sau chiar un interes individual, al titularului demersului.

Desigur, această concluzie este mai pregnantă în ipoteza hotărârilor adunării speciale prevăzute de art. 116 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, acestea fiind simple iniţiative, propuneri de adoptare a unei hotărâri. În privinţa celorlalte hotărâri ale adunărilor speciale, de aprobare a unei hotărâri a adunării generale, prevăzute de art. 116 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, trebuie recunoscut că acestea au vocaţia de a desăvârşi voinţa societară exprimată a priori de adunarea generală.

Chiar şi în aceste condiţii, având în vedere că această categorie de acţionari, reuniţi în adunări speciale, adoptă o hotărâre, s-a apreciat că este incidentă calea de atac specială prevăzută de art. 132 din Legea nr. 31/1990 în temeiul analogiei [art. 1 alin. (2) din Codul civil], respectiv, prin aplicarea unor dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare, situaţia asemănătoare urmând a fi aceea a posibilităţii de contestare a adunărilor generale, aplicabilă prin analogie şi adunărilor speciale.

Aşadar, calea de atac prevăzută de art. 132 din Legea nr. 31/1990 apare drept o regulă în privinţa atacării oricăror acte emanând de la asociaţii/acţionarii unei societăţi, indiferent de reglementarea acesteia, cât timp aceste acte se traduc într-un summum de acte unilaterale de voinţă (voturi) şi în special atunci când adunările în care sunt adoptate aceste hotărâri sunt speciale, adică reunesc doar anumite categorii de acţionari. Temeiul juridic pentru aplicarea acestui text nu va fi reprezentat însă de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât în această situaţie dreptul persoanelor de acces la o instanţă poate fi limitat, un rol esenţial având marja de apreciere a statelor, ci de mecanismul analogiei.

În măsura în care nu se acceptă aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990 în privinţa hotărârilor adunărilor speciale, se impune o analiză dublă, din perspectiva clasificării hotărârilor adunărilor speciale.

Astfel, în privinţa hotărârilor de eficacitate, pentru a vedea care este viziunea Legii nr. 31/1990 cu privire la cenzurarea lor, trebuie pornit de la scopul acestora, anume de a permite hotărârilor adunărilor generale, în prealabil adoptate, să producă efecte juridice, hotărârea adunării speciale neinterferând în adoptarea hotărârii adunării generale. În consecinţă, absenţa validităţii hotărârii adunării speciale nu afectează validitatea hotărârii adunării generale.

Continuând raţionamentul, existenţa unei hotărâri a unei adunări speciale (chiar nevalabilă), până la invalidarea ei, constituie fundament juridic pentru aplicarea hotărârii adunării generale (care produce efecte din momentul aprobării de către adunarea specială). Astfel, persoanele vătămate de cauza de nulitate care afectează hotărârea adunării speciale, pentru a-şi ocroti interesele, vor fi interesate de suspendarea efectelor hotărârii adunării generale (suspendare ce va fi fundamentată juridic pe dreptul comun, art. 132 din Legea nr. 31/1990 fiind aplicabil doar în ipoteza în care s-ar introduce acţiune în anulare a hotărârii adunării generale). Absenţa validităţii hotărârii adunării speciale va constitui fundamentul cererii de suspendare şi astfel va fi supusă verificării instanţei de judecată sub aspectul incidenţei sau absenţei vreunei cauze de nulitate.

O a doua concluzie este aceea că analiza validităţii hotărârii adunării speciale prezintă relevanţă practică doar în contextul introducerii unei acţiuni în suspendarea efectelor adunării generale, situaţie ce ar putea explica absenţa trimiterii exprese a legiuitorului la art. 132 din Legea nr. 31/1990. În acest context trebuie observat faptul că natura juridică a hotărârii adunării speciale nu este aceea a unei hotărâri a societăţii (ipoteza de la art. 132 din Legea nr. 31/1990), ci aceea a unui act juridic bi/multilateral (în sensul general), cu o configurare specială (stabilită prin lege) a mecanismului de formare a voinţei.

În privinţa hotărârilor-propuneri, scopul acestora este de a provoca adoptarea unei hotărâri a adunării generale. În consecinţă, efectul lor juridic va fi acela de sesizare a adunării generale. Faţă de această configurare a scopului, rezultă că hotărârile-propuneri urmează a fi analizate în cadrul adunării generale din perspectiva validităţii şi oportunităţii pentru societate.

Temeiul juridic al acestei analize ar fi art. 113 lit. m) din Legea nr. 31/1990, care atribuie în competenţa adunării generale extraordinare oricare altă hotărâre pentru care este cerută aprobarea adunării generale extraordinare. Cum, potrivit art. 116 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, aprobarea hotărârii adunării speciale este decisă de către adunarea generală, aceasta poate foarte bine să respingă hotărârea adunării speciale, pe considerente de oportunitate/legalitate, chestiune care conduce la lipsirea acesteia de eficacitate. Din această perspectivă nu se mai poate pune problema unei nulităţi, deoarece hotărârea nu produce niciun efect, lipsindu-i condiţia de a fi aprobată în adunarea generală.

Continuând raţionamentul, în cazul în care cauza de nulitate nu ar fi sesizată în cadrul procedurii de verificare a legalităţii sesizării de către adunarea generală, aceasta ar afecta şi validitatea hotărârii adunării generale, atrăgând astfel posibilitatea aplicării art. 132 din Legea nr. 31/1990.

La nivelul Facultăţii de Drept a Universităţii „Danubius” din Galaţi au fost exprimate următoarele opinii de către specialişti:

Într-o opinie s-a apreciat că hotărârile adunării speciale a acţionarilor pot fi atacate în justiţie în temeiul art. 132 raportat la art. 116 din Legea nr. 31/1990.

Din economia dispoziţiilor art. 116 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990 rezultă faptul că între hotărârile pronunţate de către adunările generale şi cele pronunţate de către adunările speciale legea stabileşte o dublă şi reciprocă condiţionare.

Hotărârile adunării generale de a modifica drepturile şi obligaţiile referitoare la o categorie de acţiuni nu produc efecte decât sub condiţia aprobării respectivei hotărâri de către adunarea specială a celor ce deţin acţiuni din categoria respectivă, iar reciproca este valabilă, hotărârile adunărilor speciale fiind supuse aprobării adunărilor generale corespunzătoare.

Dispoziţiile art. 116 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu relevă expres posibilitatea de atacare a hotărârilor emise de adunarea specială în aceleaşi condiţii ca cele emise de adunările generale, însă, pentru identitate de raţiune, concluzia poate fi doar aplicabilitatea prevederilor art. 132 din Legea nr. 31/1990 şi în ceea ce priveşte hotărârile adoptate de adunarea specială a acţionarilor.

Art. 116 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 prevede faptul că hotărârile iniţiate de către adunările speciale vor fi supuse aprobării adunărilor generale corespunzătoare, iar acest text de lege nu poate fi interpretat în sensul în care ar putea fi atacate în justiţie doar hotărârile adunării generale care aprobă hotărârile adunării speciale, deoarece în această situaţie s-ar crea o contradicţie cu art. 116 alin. (1) care prevede că există situaţii în care aprobarea unei hotărâri a adunării generale este atributul adunării speciale.

În plus, respectarea principiului accesului liber la justiţie poate fi asigurată doar prin admiterea posibilităţii de atacare în justiţie a hotărârii adunării speciale în aceleaşi condiţii ca şi hotărârile adunării generale.

Totodată, a fost exprimată şi opinia că, faţă de această lacună legislativă, doar o propunere de lege ferenda este de natură a asigura temeiul procesual pentru formularea unor acţiuni în instanţă având ca obiect contestarea hotărârilor emise de adunarea specială. Mai mult, s-a apreciat că poate fi considerată şi o problemă de constituţionalitate, sens în care simpla pronunţare a unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va fi în măsură să ţină locul unui temei legal expres.

Opinia exprimată de specialiştii de la Facultatea de Drept a Universităţii Transilvania din Braşov este în sensul că, în temeiul art. 132 raportat la art. 116 din Legea nr. 31/1990, pot fi atacate în justiţie, cu acţiune în anulare, şi hotărârile adunărilor speciale.

În fundamentarea acestei opinii au fost avute în vedere argumente referitoare la sediul materiei adunărilor speciale şi adunărilor generale, topografia textelor legale ce reprezintă sediul materiei, prin raportare la normele specifice tehnicii legislative, precum şi argumente referitoare la noţiunea, natura şi regimul juridic al adunărilor speciale.

În cuprinsul art. 116 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 legiuitorul nu a făcut trimitere expresă şi la posibilitatea atacării în justiţie, cu acţiune în anulare, a hotărârilor adunărilor speciale şi s-a apreciat că nici nu era necesară o astfel de trimitere, chiar în contextul în care art. 132 din Legea nr. 31/1990 se referă doar la hotărârile adunărilor generale, deoarece dispoziţiile legale ce reglementează adunările generale constituie dreptul comun în materia adunărilor speciale, astfel că organizarea şi funcţionarea diferitelor adunări speciale, inclusiv aspectele de nelegalitate ale acestora, urmează regimul juridic al adunărilor generale, regim care cuprinde şi acţiunea în anulare. Prin dispoziţiile art. 116 alin. (2), legiuitorul nu a reglementat o situaţie specifică, un caz particular care să deroge de la dreptul comun, ci, dimpotrivă, a făcut trimitere expresă la dreptul comun în materia adunărilor societăţilor, potrivit principiului generalia specialibus non derogant.

Controlul legalităţii hotărârilor adunărilor speciale prin posibilitatea exercitării acţiunii în anulare a hotărârii adunării generale care a aprobat hotărârea adunării speciale reprezintă un mijloc procedural de control judiciar indirect ce nu acoperă şi situaţia juridică a titularului de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot. Acest control indirect nu este în măsură să asigure o garanţie efectivă a dreptului de reunire şi participare la adunările speciale şi nici a celorlalte drepturi specifice, în contextul în care titularii categoriilor de acţiuni preferenţiale fără drept de vot, prin raportare la dispoziţiile art. 95 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, nu au calitate procesuală activă în formularea unei acţiuni în anularea hotărârii adunării generale, neavând dreptul de a vota.

Dacă s-ar accepta teza conform căreia hotărârile adunărilor speciale nu pot fi supuse acţiunii în anulare prevăzute la art. 132 din Legea nr. 31/1990, ar însemna ca dreptul subiectiv de reunire şi participare la adunările speciale să fie doar un drept iluzoriu, deoarece acesta nu se bucură de o protecţie efectivă, din moment ce nu ar exista posibilitatea verificării, pe cale judiciară, a condiţiilor de legalitate privind convocarea, cvorumul şi desfăşurarea adunării speciale, condiţii al căror scop este de a crea cadrul legal organizatoric adecvat exercitării drepturilor conferite de acţiunile preferenţiale, precum şi cadrul procedural specific de protecţie a acestor drepturi.

Pe cale de consecinţă, raţiunea care a stat la baza sancţionării nevalidităţii hotărârilor adunărilor generale, prin posibilitatea exercitării acţiunii în anulare, este aceeaşi raţiune care stă şi la baza sancţionării nevalidităţii hotărârilor adunărilor speciale prin aceeaşi posibilitate de exercitare a acţiunii în anulare, deoarece ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.

Imperativul validităţii hotărârii adunării generale se aplică, mutatis mutandis, şi hotărârii adunării speciale, imperativ care nu ar putea fi respectat în absenţa unui mijloc de protecţie procedural specific, cum este acţiunea în anulare reglementată de art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti a opinat că, deşi adunările speciale nu figurează în categoria organelor societare, totuşi legiuitorul le asimilează adunărilor generale ale acţionarilor (asociaţilor), ca organe statutare, atât timp cât convocarea, cvorumul şi desfăşurarea acestora sunt supuse dispoziţiilor legale privind adunările generale, potrivit art. 116 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Din cuprinsul acestui text de lege nu rezultă că legiuitorul a exclus posibilitatea formulării unei acţiuni în anularea hotărârilor adoptate de adunările speciale ale acţionarilor, dimpotrivă, legiuitorul a dorit să atragă atenţia asupra legalităţii adoptării unor asemenea hotărâri, aplicându-se dispoziţiile din secţiunea a II-a capitolul IV titlul III din Legea nr. 31/1990 privind convocarea, cvorumul şi desfăşurarea adunărilor speciale, reguli care sunt aceleaşi ca şi pentru adunările generale (art. 117 – convocare; art. 112 şi următoarele – cvorum, art. 129-131 – desfăşurare).

Or, în cazul în care aceste dispoziţii nu sunt respectate, hotărârile respective pot fi „atacate” în condiţiile art. 132 din aceeaşi lege, chiar dacă în acest text legiuitorul se referă în mod expres la hotărârile adunării generale.

Raportul dintre hotărârea adunării speciale a deţinătorilor de acţiuni şi hotărârea adunării generale este prevăzut de legiuitor în art. 116 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, din analiza acestor dispoziţii constatându-se că legiuitorul a stabilit o dublă condiţionare absolut necesară, condiţionare reciprocă. Astfel, hotărârea adunării generale în materie nu poate exista, nu produce efecte juridice în lipsa hotărârii adunării speciale.

Această condiţionare a hotărârii adunării generale de existenţa hotărârii adunării speciale a deţinătorilor de acţiuni dintr-o anumită categorie pune problema valabilităţii hotărârii adunării speciale, adică în ce măsură în cadrul adunării speciale au fost respectate condiţiile legale sau cele prevăzute în actul constitutiv pentru adoptarea ei.

Această condiţionare – necesitatea aprobării de către adunarea generală – pune problema controlului hotărârilor adunării speciale, respectiv dacă şi pentru acestea se aplică dispoziţiile art. 132 şi următoarele din Legea nr. 31/1990.

A doua condiţionare este în sens invers, şi anume hotărârea adunării speciale trebuie să fie aprobată de adunarea generală, ceea ce înseamnă că nu ar putea să producă efecte juridice independent de existenţa hotărârii adunării generale corespunzătoare (ordinare sau extraordinare, după caz) de aprobare a acesteia.

În această opinie s-a considerat că hotărârile adunărilor speciale ale deţinătorilor de acţiuni din categorii diferite pot fi atacate cu acţiune în anulare sau în constatarea nulităţii acestora în condiţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990 chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut în mod expres această posibilitate şi chiar dacă hotărârile respective sunt supuse aprobării adunării generale.

Controlul exercitat de adunarea generală asupra legalităţii hotărârilor adunării speciale, cu ocazia aprobării acestora, nu exclude controlul jurisdicţional exercitat de instanţele judecătoreşti competente, control care poate fi direct, printr-o acţiune separată îndreptată împotriva hotărârii adunării speciale, sau indirect, odată cu acţiunea îndreptată împotriva hotărârii adunării generale care a aprobat hotărârea adunării speciale.

Dacă s-ar admite că hotărârea adunării speciale nu ar putea fi atacată decât odată cu acţiunea în anulare a hotărârii adunării generale ar însemna şi o îngrădire a liberului acces la justiţie al titularilor acţiunilor respective.

În concluzie, analizând dispoziţiile legale, precum şi doctrina de specialitate în materie, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, s-a considerat că, faţă de natura juridică a adunărilor speciale, de regimul juridic al hotărârilor adunărilor speciale ale acţionarilor, de raportul dintre adunările speciale şi adunările generale, se poate exercita controlul jurisdicţional al hotărârilor adunărilor speciale prin promovarea unei acţiuni în anulare, în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Centrul pentru Dreptul Afacerilor din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a arătat, prin opinia formulată, că dacă art. 116 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 conţine o normă de trimitere la regulile de desfăşurare a adunărilor generale aplicabile adunării speciale, atunci, pentru identitate de raţiune, în cazul în care hotărârea acestei din urmă adunări este adoptată cu încălcarea cerinţelor legale sau statutare de cvorum, convocare şi desfăşurare, sancţiunea va fi anulabilitatea sau, după caz, nulitatea hotărârii acestei adunări. Din această perspectivă, menţionarea în cuprinsul art. 116 alin. (2) a căii de atac împotriva hotărârii nu era imperios necesară, de vreme ce adunarea specială se va convoca şi se va desfăşura în aceleaşi condiţii ca adunarea generală, iar art. 132 din aceeaşi lege sancţionează la modul indistinct încălcarea legii sau a actului constitutiv în ceea ce priveşte convocarea, cvorumul şi desfăşurarea adunării generale.

Nulitatea este aplicabilă în toate cazurile în care efectele rezultate sunt contrare scopului în considerarea căruia s-a edictat norma juridică, chiar dacă aceasta nu menţionează expres sancţiunea nulităţii. Este evident că ratio legis avută în vedere de legiuitor, în cazul prevederilor art. 96, respectiv art. 116 din Legea nr. 31/1990, este aceea de a conferi protecţie acţionarilor titulari ai unor acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar, care nu au voturi ataşate acestor acţiuni pe care să le poată exercita în adunările generale. În schimb, titularii acestor acţiuni se vor întruni în adunări speciale, în condiţiile stabilite prin actul constitutiv, unde îşi vor exprima voinţa (votul ataşat acţiunilor preferenţiale), având la fel ca oricare alt acţionar dreptul de control asupra investiţiei lor în societate, prerogativă ataşată dreptului de proprietate asupra acţiunilor deţinute.

Aplicarea prin analogie a art. 132 din Legea nr. 31/1990 este deci posibilă şi necesară în cazul hotărârilor adunării speciale.

S-a arătat că accesul la justiţie al investitorilor nu ar trebui să fie îngrădit şi că nu poate fi reţinută opinia conform căreia ar putea fi atacată hotărârea adunării generale adoptată în baza hotărârii adunării speciale, raportat la dispoziţiile art. 116 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, întrucât analiza legalităţii hotărârii adoptate de adunarea generală corespunzătoare nu implică în mod necesar o analiză cu privire la legalitatea hotărârii adunării speciale, fiind vorba de două hotărâri distincte, pentru care trebuie verificate condiţiile proprii referitoare la convocare, cvorum şi desfăşurare.

De asemenea, prevederile Legii nr. 31/1990 se completează cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, iar art. 216 alin. (7) din Codul civil stipulează că prevederile acestui articol se aplică în măsura în care prin lege specială nu se dispune altfel. Or, dacă se porneşte de la prezumţia că Legea nr. 31/1990, lege specială în raport cu Codul civil, în materia persoanelor juridice, nu dispune nimic – adică nu dispune altfel – cu privire la nulitatea hotărârii organului persoanei juridice, atunci art. 216 din Codul civil este aplicabil în cazul hotărârii adunării speciale, care poate fi privită ca un organ al persoanei juridice.

În baza dispoziţiilor art. 216 alin. (1) coroborat cu alin. (7) al aceluiaşi text legal, hotărârea adunării speciale ar putea fi deci atacată cu acţiune în justiţie, în condiţiile acolo prevăzute, textul cu pricina fiind suficient pentru asigurarea accesului la justiţie al membrilor adunării speciale, în ipoteza înlăturării celorlalte argumente.

În plus, chiar dacă accesul la justiţie pe calea acţiunii în anulare/nulitatea hotărârii adunării speciale nu este prevăzut expressis verbis de art. 116 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, accesul la justiţie este garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României şi Codul de procedură civilă. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din datele comunicate de instanţele naţionale la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au rezultat următoarele aspecte:

Curţile de apel Piteşti, Ploieşti, Iaşi şi Constanţa nu au identificat practică judiciară şi nici nu au exprimat puncte de vedere teoretice.

Nici la nivelul celorlalte curţi de apel nu a fost identificată jurisprudenţă, însă au fost formulate puncte de vedere teoretice, după cum urmează:

Opinia exprimată de majoritatea instanţelor judecătoreşti este în sensul că hotărârile adunării speciale a acţionarilor pot fi atacate în justiţie, în temeiul prevederilor art. 132 raportat la art. 116 din Legea nr. 31/1990, cu acţiune în anulare (Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Suceava şi Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureş şi instanţele din circumscripţia teritorială, parţial Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă).

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că orice act juridic poate fi supus controlului judiciar pentru că, în caz contrar, ar fi restricţionat accesul la justiţie şi astfel s-ar produce o încălcare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

S-a mai apreciat că art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este aplicabil şi în situaţia adunărilor speciale în baza art. 1 alin. (2) din Codul civil, potrivit căruia în cazurile neprevăzute de lege se aplică dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare.

Art. 132 din Legea nr. 31/1990 este o normă de aplicabilitate generală, fiind aplicabilă prin analogie şi în cazul hotărârilor adunării speciale, atât timp cât legea impune acestor categorii de adunări respectarea normelor prevăzute pentru adunările generale privind convocarea, desfăşurarea, cvorumul şi majoritatea, în raport cu dispoziţiile art. 116 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Împrejurarea că hotărârea adunării speciale trebuie să fie aprobată de adunarea generală nu înseamnă că poate fi atacată doar ultima hotărâre, cea a adunării generale. Dacă s-ar admite această opinie ar însemna că s-ar încălca un drept special al titularului de acţiuni de o anumită categorie care, de exemplu, nu a fost legal convocat sau a votat împotriva hotărârii.

Astfel, hotărârea adunării speciale poate fi atacată de titularul unor acţiuni speciale, precum şi de alte persoane interesate, în condiţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, în ultima categorie neintrând însă şi acţionarii care nu fac parte din categoria specială, deoarece ei se pot opune, în adunarea generală, aprobării hotărârii adunării speciale.

Alin. (2) al art. 116 din Legea nr. 31/1990 prevede că se vor aplica şi adunărilor speciale condiţiile de convocare, cvorum şi desfăşurare a adunărilor generale. Chiar dacă este adevărat că această din urmă prevedere nu se referă în mod expres şi la posibilitatea de atacare a hotărârilor adunării speciale în aceleaşi condiţii ca şi hotărârile adunării generale, pentru identitate de raţiune concluzia nu poate fi alta decât în sensul aplicabilităţii prevederilor art. 132 şi în cazul hotărârilor adoptate de adunarea specială a acţionarilor.

De asemenea, chiar dacă alin. (3) al art. 116 din aceeaşi lege prevede că hotărârile iniţiate de adunările speciale vor fi supuse aprobării adunărilor generale corespunzătoare, acest text nu poate fi interpretat în sensul că ar putea fi atacate în justiţie doar hotărârile adunării generale care aprobă hotărârea adunării speciale, întrucât o asemenea interpretare nu poate fi justificată şi din perspectiva prevederilor alin. (1) al aceluiaşi articol, care prevăd că există situaţii în care aprobarea unei hotărâri a adunării generale este atributul adunării speciale.

Au fost exprimate şi unele opinii nuanţate, astfel:

Curtea de Apel Braşov a considerat că, dacă se adoptă hotărâri de către adunarea specială după adunarea generală, se poate ataca cu acţiune în anulare hotărârea adunării speciale, pe motive de nelegalitate; dacă hotărârea este iniţiată de adunarea specială, conform art. 116 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, fiind supusă aprobării adunării generale corespunzătoare, hotărârea adunării speciale se poate ataca cu acţiune în anulare împreună cu hotărârea de aprobare emisă de adunarea generală.

Opinia majoritară din cadrul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Craiova, precum şi la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă cu privire la problema de drept vizată este în sensul posibilităţii de atacare indirectă a acestor hotărâri ale adunărilor speciale atunci când se atacă, în condiţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, hotărârea adunării generale de aprobare a deciziei adunării speciale, avându-se în vedere dispoziţiile art. 116 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege.

Opinia Secţiei a II-a civile a Tribunalului Galaţi este în sensul că hotărârea adoptată de adunarea specială a acţionarilor în baza art. 116 din Legea nr. 31/1990 poate fi contestată in justiţie, dar nu în baza art. 132 din Legea nr. 31/1990, ci a dispoziţiilor art. 1.912 din Codul civil.

Art. 132 din Legea nr. 31/1990 se referă exclusiv la hotărârile adunării generale şi nu poate fi aplicat prin simetrie şi hotărârilor adunării speciale, deoarece acest text de lege cuprinde o normă de procedură.

Cu toate acestea, s-a considerat că hotărârile adunării speciale pot fi atacate în justiţie în baza art. 1.912 din Codul civil, normă ce reglementează modul de contestare a hotărârilor apreciate ca fiind nelegale, adoptate de căt