Decizia nr. 22 din 14 septembrie 2017

Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curtea de Apel Braşov – Secţia penală a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunilor de drept invocate, având în vedere că acuzaţia formulată de parchet priveşte infracţiunea de abuz în serviciu ce se reţine că ar fi fost săvârşită de cele două inculpate în calitate de funcţionari publici. De asemenea, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra respectivelor probleme de drept printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar acestea nu fac în prezent obiectul unui asemenea recurs. III.

Cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării Curtea de Apel Braşov – Secţia penală a considerat, pornind de la prevederile art. 145 şi art. 147 din Codul penal de la 1969, precum şi de la dispoziţiile legislaţiei speciale ce reglementează activitatea bancară (Legea nr. 58/1998) şi statutul Băncii Naţionale a României (Legea nr. 312/2004), că persoana juridică cu capital de stat ce desfăşoară o activitate financiar bancară reprezintă o instituţie ce prestează un serviciu de interes public, întrucât întreaga activitate financiar bancară derulată de băncile din România este o activitate de interes public supusă controlului şi supravegherii Băncii Naţionale a României. Astfel, băncile, indiferent de capitalul lor, de stat sau privat, îndeplinesc cumulativ condiţiile de a exercita un serviciu de interes public şi de a realiza acest serviciu sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice (Banca Naţională a României), determinantă pentru încadrarea unei asemenea instituţii de credit în sfera de cuprindere a dispoziţiilor art. 145 din Codul penal de la 1969 nefiind natura capitalului său social (public, privat sau mixt), ci specificul activităţii desfăşurate de aceasta şi măsura în care respectiva activitate poate fi asimilată unui serviciu public. Or, din economia reglementărilor legale care guvernează activitatea bancară în România (Legea nr. 58/1998, republicată), instanţa de trimitere a reţinut că băncile reprezintă instituţii de credit a căror funcţionare este permisă doar în urma autorizării de către Banca Naţională a României şi numai în limitele acestei autorizaţii, natura activităţilor şi serviciilor pe care acestea sunt autorizate să le presteze fiind destinată să servească satisfacerii unor interese de ordin general. De asemenea, în activitatea lor, băncile se supun reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională a României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară şi orice modificare în situaţia băncii este supusă aprobării B.N.R., în condiţiile stabilite de aceasta prin reglementări specifice, respectiva autoritate exercitând şi dreptul de dispoziţie cu privire la retragerea autorizaţiei de funcţionare. Totodată, în scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar, Banca Naţională a României asigură supravegherea prudenţială a băncilor autorizate să desfăşoare activitate pe teritoriul României, prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară, urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe prevăzute de lege şi de reglementările aplicabile, impunerea măsurilor necesare şi aplicarea de sancţiuni, în vederea prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare, obiectiv în vederea realizării căruia băncile sunt obligate să prezinte B.N.R. situaţiile lor financiare constând în elemente ale bilanţului contabil, precum şi alte date cerute de aceasta, la termenele şi în forma stabilite prin reglementări, şi să permită personalului Băncii Naţionale a României şi auditorilor financiari, numiţi de aceasta, care efectuează inspecţia, să le examineze evidenţele, conturile şi operaţiunile şi să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de administrarea, controlul intern şi operaţiunile băncii, astfel cum vor fi solicitate de către aceştia. Nu în ultimul rând, Banca Naţională a României, în calitate de autoritate competentă, poate hotărî, în cazuri expres prevăzute de lege, măsuri de instituire a supravegherii speciale şi, apoi, de administrare specială a băncilor, iar dacă, în final, constată că redresarea financiară a instituţiei de credit nu este posibilă, aceasta hotărăşte retragerea autorizaţiei instituţiei de credit şi sesizarea instanţei competente în vederea declanşării procedurii falimentului. Ca un argument suplimentar, Curtea de apel a mai arătat că recunoaşterea băncilor ca fiind instituţii de interes public a dobândit şi o consacrare legislativă, art. 34 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 incluzând, în această categorie, şi instituţiile de credit. Pe de altă parte, instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor Legii nr. 312/2004, Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, al cărei obiectiv fundamental constă în asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor şi care are ca principale atribuţii, printre altele, autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, precum şi promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare. În calitatea sa de autoritate de supraveghere prudenţială bancară, Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a acestora, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 58/1998, sens în care, pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, este împuternicită să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare, să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente ale instituţiilor de credit autorizate, pe care le consideră necesare. Deopotrivă, cu toate că, potrivit statutului său legal (art. l din Legea nr. 312/2004), Banca Naţională a României este definită drept o instituţie publică, având în vedere, totuşi, importanţa deosebită a acestei entităţi în cadrul politicii economico-financiare generale a statului, specificul competenţelor ce-i sunt atribuite prin lege în vederea realizării obiectivului său fundamental, constând în asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, fiind singurul organism din România care are atribuţii privitoare la elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi de curs de schimb, la autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, la promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare, la emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României şi la stabilirea regimului valutar, supravegherea respectării acestuia şi administrarea rezervelor internaţionale ale României, precum şi eficienţa mijloacelor legale ce-i sunt puse la dispoziţie pentru aducerea la îndeplinire a acestor atribuţii, B.N.R. având competenţa de a emite acte cu caracter normativ în domeniul bancar (regulamente, ordine, norme) a căror respectare este obligatorie pentru subiecţii cărora li se adresează, s-a apreciat de către Curtea de Apel Braşov că, în sensul legii penale, Banca Naţională a României este o veritabilă autoritate publică ce exercită, în mod exclusiv, controlul sau supravegherea asupra băncilor, a căror autorizare de funcţionare îi revine, de asemenea, în mod exclusiv. Ca atare, s-a considerat, în temeiul argumentelor expuse, că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital de stat sau privat, exercită un serviciu de interes public, în cadrul unei instituţii de interes public autorizate şi aflate sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice (Banca Naţională a României), astfel că, în sensul legii penale, acesta are calitatea de funcţionar public, în accepţiuneaart. 145 şi art. 147 din Codul penal de la 1969. IV. Punctele de vedere ale părţilor: Inculpata T.F., prin apărător ales, a apreciat îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, apreciind căDecizia nr. 18 din 30 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este obligatorie doar cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării în acea cauză, respectiv existenţa calităţii de funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, a unui funcţionar bancar angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat. Totodată, pe fondul chestiunii supuse dezlegării, inculpata, făcând trimitere la dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi (5) dinLegea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, a arătat că funcţionarii C.B. S.A. nu au fost numiţi într-o funcţie publică conform acestei legi, iar din reglementarea art. 147 alin. 1 şi art. 145 din Codul penal de la 1969 nu rezultă cu claritate o asemenea calitate în persoana angajatului unei societăţi bancare cu capital de stat, deşi o astfel de transparenţă se impunea în virtutea principiilor legalităţii incriminării, al accesibilităţii şi predictibilităţii legii penale. S-a subliniat că majoritatea actelor normative care definesc funcţionarul public, serviciul public şi persoanele juridice de interes public sunt legi nepenale care, însă, nu se raportează şi la noţiunea de serviciu de interes public, sintagmă utilizată în cuprinsul art. 145 din Codul penal de la 1969. În plus, s-a arătat că doar dacă în legea privind Statutul CEC Bank s-ar fi stabilit că aceasta este o persoană juridică de interes public sau că desfăşoară un serviciu de interes public s-ar putea susţine că această persoană juridică de drept privat se află, conform legii, printre cele la care se referă art. 145 din Codul penal de la 1969. Partea civilă C.B. S.A., în principal, a considerat că se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov întrucât prin considerentele Deciziei nr. 18 din 30 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, au fost stabilite criteriile necesare pentru a se aprecia cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 145 şi art. 147 alin. (1) din Codul penal de la 1969, cu referire la persoanele juridice de drept privat – societăţi bancare cu capital de stat şi la funcţionarii bancari, angajaţi ai acestora. În secundar, partea civilă a apreciat că se impune admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov şi stabilirea faptului că persoana juridică de drept privat – societate cu activitate financiar bancară cu capital de stat este o unitate din cele la care se referă art. 145 din Codul penal de la 1969, iar funcţionarul bancar, angajat al unei asemenea societăţi, are calitatea de funcţionar public, potrivit art. 147 alin. 1 din Codul penal de la 1969. În acest sens a solicitat să se aibă în vedere natura activităţii desfăşurate de societăţile bancare cu capital de stat, ca şi cea derulată de alte instituţii de credit, toate autorizate de Banca Naţională a României, instituţie de interes public, activitatea lor derulându-se sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice (B.N.R.), situaţie în care pot fi încadrate în categoria persoanelor juridice care exercită un serviciu de interes public în sensul art. 145 din Codul penal de la 1969. V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele arondate cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării În urma consultării instanţelor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia persoana juridică de drept privat – societate cu activitate financiar bancară cu capital de stat este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal de la 1969, iar angajaţii unei asemenea entităţi juridice au calitatea de funcţionari publici, potrivit art. 147 alin. 1 din Codul penal anterior. În sprijinul acestui punct de vedere s-a arătat, în esenţă, că activitatea desfăşurată de societatea bancară, indiferent de natura capitalului său (public sau privat), este una de interes public, astfel încât o asemenea persoană juridică efectuează un serviciu de interes public, în sensul art. 145 din Codul penal de la 1969, fiind autorizată de Banca Naţională a României şi aflându-se sub supravegherea şi controlul acestei autorităţi publice. Ca atare, s-a considerat că şi funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital de stat sau privat, efectuează un serviciu de interes public, astfel încât are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea art. 147 alin. 1 din Codul penal anterior. În acest sens au opinat curţile de apel Bucureşti, Galaţi, Piteşti şi Timişoara, tribunalele Bucureşti, Ialomiţa, Teleorman, Braşov, Covasna, Caraş-Severin, Timiş, Gorj, Dolj şi Olt şi judecătoriile Topliţa, Luduş, Odorheiu Secuiesc, Rupea, Sfântu Gheorghe, Novaci, Balş, Vaslui şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. În acelaşi timp, la nivelul Curţii de Apel Braşov şi al judecătoriilor Roman, Urziceni şi Paşcani, s-a conturat punctul de vedere contrar, conform căruia instituţiile bancare nu desfăşoară un serviciu de interes public, ci doar raporturi de comerţ în care sunt implicaţi profesionişti şi/sau persoane fizice, astfel încât nu fac parte dintre unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal de la 1969, iar angajaţii acestora nu sunt funcţionari publici în sensul art. 147 alin. 1 din aceeaşi codificare. Răspunsurile curţilor de apel Suceava, Oradea, Târgu Mureş şi Craiova, ale tribunalelor Arad şi Mehedinţi, precum şi cele ale judecătoriilor Făgăraş, Zărneşti, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Motru, Târgu Cărbuneşti, Târgu Jiu, Drobeta-Turnu Severin, Orşova şi Strehaia cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. De asemenea, curţile de apel Iaşi şi Alba Iulia au transmis hotărâri pronunţate în materie de Judecătoria Paşcani şi, respectiv, de Tribunalul Sibiu. VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării Analizând în mod coroborat dispoziţiile legale ce reglementează activitatea bancară şi statutul Băncii Naţionale a României, precum şi jurisprudenţa relevantă în materie a instanţei supreme şi a Curţii Constituţionale, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că persoana juridică de drept privat – societate cu activitate financiar bancară cu capital de stat este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal de la 1969, iar angajaţii unei asemenea entităţi juridice au calitatea de funcţionari publici, în sensulart. 147 alin. 1 din Codul penal de la 1969. În argumentare s-a făcut trimitere la prevederile art. 4, art. 32 şi art. 101 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi la cele ale art. 2 alin. (2) lit. b) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, arătându-se, în esenţă, că societatea financiar bancară cu capital integral sau majoritar de stat este o persoană juridică de interes public, care prestează un serviciu de interes public, fiind autorizată de Banca Naţională a României, autoritate publică care îi supraveghează şi controlează activitatea. Astfel, pornind de la normele constituţionale cuprinse în titlul III al legii fundamentale intitulat „Autorităţile publice” şi de la consideraţiile doctrinare în materia dreptului administrativ, parchetul a subliniat existenţa a două categorii de autorităţi centrale autonome, şi anume unele de rang constituţional, create de legiuitorul constituant (Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Curtea de Conturi, Consiliul Economic şi Social) şi altele înfiinţate prin lege organică, între care se regăseşte (alături de Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Autoritatea de Supraveghere Fiscală) şi Banca Naţională a României, a cărei activitate este reglementată prin acte normative ce fac parte dintr-o asemenea categorie, aspecte ce justifică concluzia că această instituţie reprezintă o autoritate centrală autonomă, parte a administraţiei publice, la rândul său una dintre autorităţile publice prevăzute de Constituţia României, republicată. De altfel, calificarea instituţiei de credit ca fiind persoană juridică de interes public a primit o consacrare normativă, prin dispoziţiileart. 34 alin. 2 din Legea contabilităţii nr. 82/1991. Ca atare, s-a menţionat că activitatea prestată în realizarea obiectului de activitate de către o instituţie de credit este autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unor nevoi comunitare, de interes general pentru membrii societăţii, îndeplinind astfel condiţia de a răspunde unui interes legitim public, aşa cum se prevede în art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar angajatul unei asemenea instituţii realizează un serviciu de interes public, fiind, potrivit legii penale, funcţionar public. Referindu-se, în concret, la cauza în care au fost invocate problemele de drept ce formează obiectul sesizării, parchetul, făcând referire la prevederile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42/2005 privind instituirea unor măsuri de reorganizare a Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. – S.A. în vederea privatizării, a arătat că CEC Bank – S.A. este persoană juridică de drept privat, care este organizată şi funcţionează ca bancă, fiind, aşadar, o instituţie de interes public supusă autorizării Băncii Naţionale a României, ai cărei angajaţi sunt funcţionari publici întrucât prestează un serviciu de interes public. VII. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunilor de drept ce formează obiectul sesizării Facultatea de Drept a Universităţii din Craiova a opinat în sensul că persoana juridică de drept privat – societate cu activitate financiar bancară cu capital de stat este o persoană juridică de interes public, adică o unitate la care se referă art. 145 din Codul penal de la 1969, iar angajaţii acesteia au calitatea de funcţionari publici, potrivit art. 147 alin. 1 din Codul penal anterior. Sub acest aspect s-a arătat că, în conformitate cu prevederileart. 1 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, C.B. S.A. reprezintă o instituţie de credit care, aşa cum stipulează art. 34 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, este persoană juridică de interes public. Deopotrivă, s-a subliniat că, pentru calificarea unei societăţi financiar bancare, nu prezintă relevanţă natura capitalului său (public sau privat), ci specificul activităţii desfăşurate, precum şi faptul că băncile reprezintă persoane juridice de interes public întrucât sunt autorizate, supravegheate şi controlate în desfăşurarea unui serviciu public de către o autoritate publică, şi anume de Banca Naţională a României, instituţie care, potrivit reglementărilor legale în materie, în scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar, asigură supravegherea prudenţială a băncilor, prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară, urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe prevăzute de lege şi de reglementările aplicabile, precum şi impunerea măsurilor necesare şi aplicarea de sancţiuni, în vederea prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, aceasta este singura competentă să autorizeze instituţiile de credit şi, totodată, cea care răspunde de supravegherea acestora. În concluzie, s-a arătat că instituţiile de credit, prin natura activităţilor desfăşurate şi serviciile pe care le prestează, sunt destinate să servească satisfacerii unor interese de ordin general. VIII. Examenul jurisprudenţei VIII.1. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie VIII.1.1. Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, pronunţată într-un recurs în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, în cuprinsul căreia instanţa supremă a statuat că „activitatea bancară, deşi se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public”. Ca atare, s-a arătat că prevederile legale supuse interpretării, atribuind contractelor de împrumut bancar, fără nicio distincţie, valoarea de titlu executoriu, au în vedere, prin prisma unor interese de ordine publică şi a regulilor prescrise executării silite în natură a obligaţiilor, nu numai contractele care se vor încheia după intrarea în vigoare a textului menţionat, dar şi pe cele perfectate sub imperiul vechii reglementări. VIII.1.2. Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, prin care, stabilindu-se că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza I din Codul penal, s-a arătat că, în vechea codificare penală generală, respectiv art. 147, „prin funcţionar public şi funcţionar se avea în vedere o paletă foarte largă de persoane, de la demnitari ce exercită atribuţii ale puterii executive, legislative şi judecătoreşti până la salariaţii care prestează o activitate pentru şi sub autoritatea persoanelor juridice de drept privat”, subliniindu-se, sub acest aspect, că „din perspectiva legii penale, pentru a avea calitatea de funcţionar public, este necesară îndeplinirea unei singure condiţii, şi anume persoana, titulară a funcţiei, să aibă o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau altei persoane juridice de interes public”, fără să intereseze natura însărcinării, dacă aceasta este permanentă sau temporară, titlul sau modul în care a fost învestită, numită sau aleasă şi nici dacă este remunerată sau nu. Aşadar, potrivit art. 147 din Codul penal de la 1969, „legiuitorul a optat pentru soluţia atribuirii conceptului de «funcţionar public» oricărei persoane care îndeplineşte o activitate pentru un serviciu public, de orice natură”. Totodată, explicând înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, instanţa supremă a menţionat, printre altele, că se includ în categoria funcţionarilor publici asimilaţi şi „particularii care primesc gestiunea unui serviciu public naţional sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate publică. Este vorba despre subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăţi comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, după caz, bunurile şi serviciile publice”. VIII.1.

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, care a statuat că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. În considerente, configurând sensul noţiunii de „funcţie publică”, Înalta Curte a arătat că aceasta „reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale”, iar „interesul public” este „acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte”, cele două concepte aflându-se în strânsă corelaţie, din moment ce ambele urmăresc satisfacerea unor trebuinţe de interes general, în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat. Referindu-se, totodată, la noţiunea de „serviciu public”, instanţa supremă a arătat că aceasta „desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc.”, din categoria serviciilor de interes public făcând parte „acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii”. VIII.1.

Decizia nr. 7 din 3 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 23 iunie 2017, prin care a fost respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de Avocatul Poporului privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 147 raportat la dispoziţiile art. 145 din Codul penal din 1969, în sensul de a stabili dacă funcţionarul bancar angajat într-o societate bancară pe acţiuni (C.B. – S.A.), care aparţin în proporţie de 100% statului român, se încadrează în categoria funcţionarilor publici. În acest sens, Înalta Curte a constatat că sesizarea ce face obiectul cererii nu îndeplineşte premisa caracterului „actual” al problemei de drept, din moment ce dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită – art. 147 alin. 1 şi art. 145 din Codul penal de la 1969 – au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, act normativ care, înart. 175 alin. (1) lit. c), redefineşte respectivele noţiuni şi tranşează fără echivoc chestiunea de drept. A mai constatat neîndeplinită şi condiţia existenţei unei jurisprudenţe neunitare la nivel naţional, având în vedere că autorul sesizării nu a făcut dovada unei rezolvări diferite a problemei de drept supuse interpretării. VIII.1.

Decizia nr. 18 din 30 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, prin care s-a stabilit că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. În acest sens, analizând îndeplinirea primei cerinţe instituite de textul de lege menţionat pentru întrunirea calităţii de funcţionar public, respectiv exercitarea de către persoana în discuţie a unui serviciu de interes public, instanţa supremă a arătat că o asemenea examinare, care vizează sfera atribuţiilor persoanei, trebuie făcută prin raportare la „definiţia dată serviciului public în dreptul administrativ, prinart. 2 alin. (1) lit. m) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit căreia reprezintă activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public”, presupunând, astfel, „verificarea împrejurării dacă, prin realizarea serviciului prestat, se urmăreşte satisfacerea unui interes general şi dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică”. De asemenea, s-a reţinut că „noţiunea de serviciu public desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc.”, din categoria serviciilor de interes public făcând parte „acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii”. Totodată, s-a făcut trimitere la consideraţiile doctrinare în materie, potrivit cărora procesul de publicizare a dreptului bancar este rezultatul interesului deosebit pe care îl prezintă pentru orice stat activităţile permise instituţiilor de credit şi este dedus din regimul de autorizare, reglementare şi supraveghere jurisprudenţială a acestor instituţii, exercitat de Banca Naţională a României, instituţie publică, independentă, din caracterul imperativ al dispoziţiilor actelor normative din domeniul bancar, precum şi din monopolul instituit cu privire la desfăşurarea activităţilor bancare, monopol care se justifică prin interesul clientelei şi necesitatea protejării acesteia, aspect ce reclamă ca astfel de operaţiuni să fie efectuate doar de entităţi care oferă siguranţă. Ca atare, având în vedere aceste aspecte şi raportându-se la considerentele deciziilor nr. 20 din 29 septembrie 2014 şi nr. 26 din 3 decembrie 2014 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi la cele ale Deciziei nr. XIII/2006 a Secţiilor Unite ale instanţei supreme, Înalta Curte a statuat că banca (instituţia de credit) cu capital integral privat desfăşoară o activitate de interes public, şi anume activitatea bancară, ce este definită în cuprinsul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 ca reprezentând „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu.” Astfel, natura activităţii desfăşurate de băncile (instituţiile de credit) cu capital integral privat depăşeşte sfera interesului particular şi se situează în sfera interesului public, fiind incluse în cadrul persoanelor juridice care exercită un serviciu de interes public, aspect ce îşi găseşte şi o consacrare legislativă în art. 34 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, potrivit căruia „În înţelesul prezentei legi, prin persoane juridice de interes public se înţelege: () instituţiile de credit ()”. Concluzionând, Înalta Curte a arătat că, pe baza naturii activităţii desfăşurate, „banca (instituţia de credit) cu capital integral privat reprezintă o persoană juridică abilitată să exercite un serviciu de interes public”. VIII.2. Jurisprudenţa naţională în materie Din relaţiile transmise de curţile de apel şi instanţele arondate rezultă că, la nivel naţional, nu există jurisprudenţă relevantă sub aspectul problemelor de drept a căror dezlegare se solicită în prezenta cauză, având în vedere că au fost înaintate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală doar două hotărâri care vizează funcţionari bancari, angajaţi ai unei societăţi bancare cu capital de stat (CEC Bank – S.A.), iar în una dintre acestea nu a fost analizată calitatea de funcţionar public a persoanei trimise în judecată (Decizia nr. 705/A din 12 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 2.183/90/2012). În cuprinsul celeilalte decizii s-a apreciat că angajatul bancar al CEC Bank – S.A. nu este funcţionar public, în sensul art. 147 alin. 1 din Codul penal anterior (Decizia nr. 1.382/A din 19 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 2.900/116/2012). VIII.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale VIII.3.1. Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 253 1 din Codul penal, constându-se că acestea sunt neconstituţionale. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a statuat că „Semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ”, iar „noţiunile de «funcţionar public» şi de «funcţionar» au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal”. Totodată, s-a stabilit că noţiunea de „autorităţi publice” are în sfera sa de cuprindere, potrivit titlului III din Constituţia României, r