ÎCCJ, Decizia nr. 537/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 157 din 10

martie 2003, Tribunalul Constanța, secția penală, a condamnat pe inculpatul C.V.

la 10 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin.

(1), (2) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. c) C. pen. și la pedeapsa de

50.000 lei amendă și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute

de art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 37 lit. a) C.

pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea

mai grea de 10 ani închisoare.

Curtea de Apel Constanța, secția

penală, prin decizia penală nr. 164/P din 21 mai 2003, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe.

Prin aceeași decizie, instanța de

control judiciar a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței de

către partea civilă.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpatul C.V. a declarat recurs, pentru judecarea căruia s-a fixat termen la

9 octombrie 2003.

La data de 24 iulie 2003 s-a fixat,

din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpatului, când cauza a fost amânată la 31 iulie 2003, pentru ca inculpatul

să-și angajeze apărător potrivit cererii acestuia.

Având în vedere că măsura arestării

preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și

prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de

condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și

prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpatului este legală

și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu

încă 30 zile.

La 28 august și la 25 septembrie

2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou,

legalitatea măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate la

datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până

la 27 septembrie 2003 și apoi până la 9 octombrie 2003 inclusiv.

Împotriva ultimelor două încheieri

inculpatul C.V. a declarat recurs, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare, în sensul dispozițiilor art. 385

9

C.

proc. pen.

Recursurile sunt inadmisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond

la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin.

(1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs,

pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs,

legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că prin art. I pct. 25

și 26 din O.U.G. nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160

c

și art. 160

d

C. proc. pen. au fost abrogate.

În același sens sunt însă

dispozițiile art. 160

b

, cu trimitere la art. 160

a

alin.

(2) C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.

Totodată, ordonanța de urgență

privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de

exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în

continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea

specială a acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de

modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are

suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de

control judiciar, recursurile declarate de către acesta nu pot declanșa

controlul judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierilor atacate, prin

care instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data

pronunțării, a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului

cu câte 30 zile.

Pe de altă parte, în raport de modul

de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătorești.

În consecință, o hotărâre

judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor

de atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.

Așa fiind, admisibilitatea

recursurilor declarate de inculpat este examinată în raport de exercitarea

acestora cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la

data pronunțării hotărârilor atacate.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat,

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpatul C.V. împotriva încheierilor din 28 august 2003 și din 25 septembrie

2003, pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2594/2003,

ca inadmisibile.

Obligă pe inculpat să plătească

statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care

suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi 24 noiembrie 2003,

în ședință publică.