Decizia nr. 12 din 08 iunie 2015

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară cu referire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 948, art. 969 alin. 1, art. 1073 şi art. 1077 din Codul civil de la 1864, art. 2 alin. (1) şi art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1.179 şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, în legătură cu următoarea problemă de drept: admisibilitatea acţiunii privind validarea promisiunii de vânzare- cumpărare a unui bun imobil determinat, în situaţia în care promitentul-vânzător are doar o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra acestuia.

Examenul jurisprudenţial Prin recursul în interesul legii s-a arătat că în practica judiciară problema de drept enunţată a fost soluţionată neunitar. Iniţiatorul sesizării a identificat următoarele soluţii jurisprudenţiale: 2.1. Unele instanţe au admis aceste acţiuni, reţinând, din interpretarea dispoziţiilor art. 1073 şi art. 1077 din Codul civil de la 1864 şi ale art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, că partea care şi-a executat obligaţia de plată a preţului are posibilitatea de a solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, câtă vreme antecontractul/promisiunea de vânzare-cumpărare îndeplineşte cerinţele generale de valabilitate, prevăzute de art. 948 din Codul civil de la 1864. Convenţia încheiată de părţi, neîndeplinind condiţia ad validitatem a formei autentice, este nulă ca act de vânzare- cumpărare, însă are valoare de antecontract de vânzare-cumpărare, în baza principiului conversiunii actelor juridice, generând în sarcina ambelor părţi o obligaţie de a face, de a perfecta în viitor contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. În ceea ce priveşte condiţia calităţii de proprietar a promitentului-vânzător, s-a apreciat că aceasta este îndeplinită şi în cazul în care convenţia a fost încheiată doar de unul dintre coproprietarii aflaţi în indiviziune asupra bunului imobil înstrăinat, vânzarea fiind în acest caz afectată de o condiţie rezolutorie. 2.2. Alte instanţe au admis în parte astfel de acţiuni, constatând intervenită vânzarea-cumpărarea în limitele cotelor indivize ce se cuveneau promitenţilor-vânzători din dreptul de proprietate asupra bunului. 2.

Într-o altă orientare, acţiunile au fost respinse, cu motivarea că vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate, iar pronunţarea unei hotărâri care să suplinească voinţa promitentului-vânzător impune condiţia ca acesta să fie proprietarul exclusiv al bunului vândut. Hotărârea care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare are caracter constitutiv de drepturi, astfel încât condiţia esenţială pentru a putea fi pronunţată este ca, la momentul judecăţii, partea din patrimoniul căreia urmează a fi transmis dreptul de proprietate să aibă calitatea de unic proprietar al bunului vândut. În acord cu principiul nemo dat quod non habet, dacă o astfel de dovadă nu a fost făcută, nu este posibil a se valida o astfel de promisiune. Soluţia ar fi aceeaşi şi în cazul comoştenitorilor, şi aceasta independent de regula aplicabilă în materia vânzării bunurilor aflate în indiviziune, deoarece, în principiu, nu se poate pronunţa o hotărâre judecătorească condiţională, astfel încât o parte dintre efectele acesteia să depindă de voinţa promitentului- vânzător. 2.

În sensul aceleiaşi soluţii, alte instanţe au respins aceste acţiuni cu motivarea că practica şi doctrina în materie s-au pronunţat constant în sensul că instanţa suplineşte exclusiv refuzul nejustificat al uneia dintre părţi de a mai contracta, celelalte condiţii pentru validitatea încheierii contractului trebuind să fie îndeplinite. Prin urmare, promitentul-vânzător trebuie să fie proprietarul exclusiv al imobilului ce formează obiectul vânzării. În lipsa efectuării partajului între moştenitorii proprietarului imobilului (titular al titlului de proprietate), niciunul dintre aceştia nu este proprietar exclusiv al bunului promis spre vânzare, iar în lipsa îndeplinirii acestei condiţii, esenţiale, de valabilitate a vânzării-cumpărării nu se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare. Este real că vânzarea bunului indiviz de către un copărtaş nu este nulă, că este supusă unei condiţii rezolutorii, valabilitatea contractului depinzând de soluţia partajului, însă, într-o astfel de speţă, nu se pune problema desfiinţării sau menţinerii unui contract deja încheiat, ci a concursului dat de către autorităţi în vederea încheierii unui contract. 2.

În cadrul aceleiaşi orientări jurisprudenţiale, alte instanţe au respins astfel de acţiuni ca prematur formulate, cu motivarea că, întrucât nu s-a făcut dovada sistării stării de indiviziune şi atribuirii terenului în lotul promitentului-vânzător, interesul reclamantului de a solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare nu este nici născut, nici actual, ci doar eventual. Or, hotărârile judecătoreşti nu pot avea ca obiect pretenţii eventuale, în scopuri preventive, decât în cazuri strict reglementate de lege. 3. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, cel care a constatat existenţa unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor naţionale şi, prin Hotărârea nr. 6 din 11 martie 2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept deduse judecăţii, nu şi-a exprimat prin actul de sesizare punctul de vedere cu privire la orientarea jurisprudenţială pe care o consideră legală. 4. Opinia procurorului general Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1073, art. 1077, art. 969 şi art. 948 din Codul civil de la 1864, art. 2 alin. (1) şi art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1.179, art. 1.669 alin. (1) şi art. 1.683 alin. (1) – (3) din Codul civil, instanţele de judecată nu pot pronunţa o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de vânzare, având ca efect transmiterea imediată a dreptului de proprietate asupra întregului bun, ca efect al acestei hotărâri judecătoreşti, atunci când promitentul-vânzător nu este titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunului imobil determinat, ci are doar o cotă ideală şi abstractă din acest drept, iar ceilalţi coproprietari nu consimt la vânzare. În prezentarea acestui punct de vedere s-a arătat că examenul jurisprudenţei ataşate sesizării de recurs în interesul legii indică faptul că problema de drept s-a ridicat în litigiile având ca obiect pronunţarea unor hotărâri care să ţină loc de acte autentice de vânzare privind bunuri imobile determinate, în situaţiile în care, prin promisiuni sinalagmatice de vânzare, încheiate fie anterior, fie ulterior intrării în vigoare a actualului Cod civil, constatate fie prin înscrisuri sub semnătură privată care, ca efect al conversiunii, valorau astfel de promisiuni, fie prin acte autentice notariale, promitenţii-vânzători, având doar o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra bunului, au promis vânzarea întregului bun, iar părţile au executat anticipat unele dintre obligaţiile viitorului contract, respectiv: promitentul- cumpărător a plătit preţul şi a intrat în posesia imobilului, acest ultim act de executare anticipativă având valoarea juridică a unei recunoaşteri din partea celui împotriva căruia curge prescripţia extinctivă – promitent-vânzător şi constituind o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie. În litigiile iniţiate de promitenţii-cumpărători pentru pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare, cu efecte constitutive de drepturi, pentru viitor, ceilalţi coproprietari, părţi în litigiu, nu au consimţit la vânzare, până la data pronunţării hotărârii, şi nici nu a fost sistată starea de indiviziune, astfel încât se ridică problema unui conflict între regulile aplicabile executării silite în natură a obligaţiilor de a face rezultate din aceste promisiuni, regimul juridic al coproprietăţii şi regulile instituite prin actualul Cod civil, sub imperiul căruia au fost pronunţate hotărârile, în ceea ce priveşte vânzarea bunului altuia. În argumentarea opiniei procurorului general s-a evocat particularitatea contractului de vânzare-cumpărare, aceea de a fi, în acelaşi timp, izvor de obligaţii, dar şi sursă a drepturilor reale, arătându-se că, deşi cele două aspecte sunt cuprinse în acelaşi act juridic, efectul real şi efectul obligatoriu trebuie observate şi separat, fiind posibil ca, din punctul de vedere al drepturilor reale, actul să fie ineficace, dar să fie valabil ca un raport obligaţional. De aceea, în analiza acestei probleme de drept a fost adoptată o abordare bivalentă. Un prim palier de discuţii vizează efectele obligaţionale ale promisiunii bilaterale de vânzare. Din această perspectivă s-a observat că promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, contract comutativ, consensual, numit, cu executare uno ictu, dă naştere unor obligaţii de a face, în sarcina ambelor părţi, adică de a reitera consimţământul pentru vânzare, în forma prevăzută de lege ad validitatem, pentru contractul promis, formă aptă să asigure transmiterea proprietăţii, potrivit art. 1.244 din Codul civil. În optica legiuitorului român, încheierea unei promisiuni de vânzare nu conduce implicit la încheierea contractului dorit de părţi, întrucât prin acest contract preparatoriu se prefigurează doar contractul viitor, părţile fiind de acord asupra elementelor esenţiale ale vânzării (bunul şi preţul). Pentru încheierea contractului este necesar un nou consimţământ, în forma prevăzută de lege pentru contractul promis şi care va crea însuşi acest contract. Faţă de principiul pacta sunt servanda, răzgândirea uneia dintre părţile acestei promisiuni sinalagmatice nu este admisibilă, astfel încât, în situaţia în care una dintre părţi refuză în mod nejustificat încheierea contractului promis, obligaţia de a face a părţii recalcitrante poate fi executată silit în natură prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, în condiţiile art. 1.669 din Codul civil, text care, în materia specială a vânzării, consacră o situaţie de aplicare a regulii generale înscrise în art. 1.279 din acelaşi act normativ. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1.279 şi art. 1.669 din Codul civil s-a considerat că, pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, trebuie ca partea care cere instanţei pronunţarea acestei hotărâri să îşi fi executat propriile obligaţii rezultate din promisiune, ca natura contractului să permită pronunţarea unei astfel de hotărâri şi ca promisiunea de a contracta să respecte condiţiile legii pentru validitatea contractului promis. Prin hotărârea instanţei este suplinit consimţământul uneia dintre părţi şi actul de jurisdicţie are caracter constitutiv de drepturi, în sensul că se transferă dreptul de la promitentul-vânzător la promitentul-cumpărător. Pe de altă parte, hotărârea judecătorească având forţa unui act solemn, prin intermediul său este îndeplinită condiţia de formă, ad validitatem, pentru vânzarea promisă şi, în situaţiile în care bunul se află, la data pronunţării hotărârii, în patrimoniul promitentului-vânzător, ca efect al acesteia se produce şi transferul dreptului în patrimoniul cumpărătorului, cu amendamentul că transferul proprietăţii nu se produce prin voinţa judecătorului, ci în temeiul convenţiei părţilor şi al legii. Esenţial este însă faptul că, prin efectul lor, aceste hotărâri judecătoreşti constituie o situaţie juridică nouă. În planul raporturilor juridice obligaţionale, sancţionând pe această cale atitudinea culpabilă a promitentului-cumpărător, ele asigură executarea silită în natură a obligaţiei de a face. Situaţia juridică nou-creată îmbracă forma unui contract de vânzare solemn, ale cărui efecte sunt supuse legii sub imperiul căreia a fost pronunţată hotărârea. În situaţiile particulare analizate de practica judiciară care a determinat formularea recursului în interesul legii, spre deosebire de situaţiile tipice, în care la data pronunţării hotărârii promitentul-vânzător este şi proprietarul exclusiv al bunului, s-a considerat că, drept urmare a efectului constitutiv al acestor hotărâri judecătoreşti, se naşte în patrimoniul fostului promitent- vânzător, devenit vânzător, o nouă obligaţie având un alt obiect, acela de a da, de a transfera dreptul de proprietate către cumpărător, în una dintre modalităţile prevăzute de art. 1.683 din Codul civil, iar aceasta constituie o obligaţie de rezultat. Prin prisma drepturilor reale ce ar fi transmise, s-a observat că, potrivit art. 557 alin. (1) din Codul civil, dreptul de proprietate poate fi dobândit şi prin hotărâre judecătorească, atunci când aceasta este translativă de proprietate prin ea însăşi. Cu titlu prealabil, s-a considerat că, din perspectiva celorlalţi coproprietari care, fiind chemaţi în judecată de promitentul- cumpărător şi care nu şi-au exprimat acordul expres pentru încheierea vânzării, hotărârea judecătorească pronunţată, în sensul de negotium, nu le este opozabilă, indiferent de prezenţa acestora în proces, întrucât nu le creează drepturi şi obligaţii, fiind aşadar terţi faţă de efectele create în plan substanţial de hotărârea pronunţată potrivit art. 1.669 din Codul civil. S-a apreciat că, şi în noua reglementare, dacă unul dintre coproprietari, în loc să dispună numai cu privire la cota-parte ideală din dreptul său (ceea ce poate face fără acordul celorlalţi coindivizari), înstrăinează bunul indiviz în materialitatea lui, în tot sau în parte, vânzarea nu este nulă, ci supune dreptul dobândit de cumpărător condiţiei suspensive, în sensul ca la partaj bunul să fie atribuit vânzătorului sau ca ulterior acesta să dobândească proprietatea exclusivă ori ca vânzarea să fie ratificată de către ceilalţi coproprietari. Această construcţie juridică corespunde tipologiei proprietăţii condiţionale, ca modalitate a dreptului de proprietate, dreptul cumpărătorului în aceste condiţii fiind, întocmai dreptului vânzătorului, un drept de proprietate condiţională, afectat de condiţia suspensivă ca vânzătorul să dobândească proprietatea întregului bun. Simetric, în situaţia în care bunul vândut nu este atribuit la partaj în lotul vânzătorului, vânzarea nu mai produce niciun efect, ceea ce, transpus în planul raporturilor obligaţionale, înseamnă că vânzătorul nu îşi mai poate executa obligaţia de a da, adică de a transmite deplina proprietate a bunului vândut. Prin urmare, condiţia, fie suspensivă, fie rezolutorie, după caz, nu va afecta decât dreptul transmis cumpărătorului, iar nu hotărârea judecătorească. Fiind un drept de proprietate condiţională, acesta poate fi înscris provizoriu în cartea funciară, potrivit art. 882 din Codul civil. Proprietatea se consideră transmisă numai dacă se realizează evenimentul cu valoare de condiţie (atribuirea bunului la partaj în lotul coproprietarului înstrăinător sau dobândirea de către acesta, în altă modalitate, a cotelor celorlalţi coproprietari, ratificarea vânzării de către ceilalţi copărtaşi), iar înscrierea provizorie asigură opozabilitatea faţă de terţi a operaţiunii juridice şi corespunde securităţii dinamice a raporturilor juridice oglindite de cartea funciară. 5. Raportul asupra recursului în interesul legii Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori s-a propus soluţia de admitere a recursului în interesul legii şi pronunţării unei decizii în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1073 şi art. 1077 din Codul civil de la 1864, art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1.279 alin. (3) teza I şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, în situaţia în care promitentul-vânzător a promis vânzarea întregului imobil, deşi nu are calitatea de proprietar exclusiv al acestuia, promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură sub forma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare pentru întregul bun, în lipsa acordului celorlalţi coproprietari.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele: Înalta Curte a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, referitoare la autorul sesizării şi existenţa unei practici neunitare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale ce formează obiectul judecăţii, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar. Problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti vizează acţiunile având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru un bun imobil individual determinat, în situaţia în care promitentul-vânzător nu este titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunului, iar ceilalţi coproprietari se opun vânzării. Dispoziţiile legale ce formează obiectul recursului în interesul legii sunt următoarele: – art. 1073 şi art. 1077 din Codul civil de la 1864, conform cărora: „Art. 1073. – Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.”; „Art. 1077. – Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului.”; – art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare: „(2) În situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract.”; – art. 1.279 alin. (3) teza I şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil: art. 1.279 alin. (3 teza I): „(3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.”; art. 1.669 alin. (1): „(1) Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.” Alte dispoziţii legale incidente sunt următoarele: – art. 948 şi art. 969 alin. 1 din Codul civil de la 1864, conform cărora: „Art. 948. – Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.”; „Art. 969. – Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.”; – art. 1.179 din Codul civil, care prevede că: „Art. 1.179. – (1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul părţilor; 3. un obiect determinat şi licit; 4. o cauză licită şi morală. (2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.” Pentru început, trebuie subliniat că problema de drept ce urmează a fi examinată nu implică verificarea unei condiţii de admisibilitate a acţiunii, în sens procesual. Aprecierea de către instanţa de judecată a îndeplinirii cerinţei ca promitentul- vânzător să fie pe deplin proprietar la momentul pronunţării hotărârii care ţine loc de contract se face cu ocazia verificării îndeplinirii condiţiilor de validitate a contractului promis, operaţiune care presupune examinarea pe fond a litigiului. De asemenea, din examinarea practicii judiciare anexate recursului în interesul legii se constată că în jurisprudenţă s-au cristalizat două opinii divergente, respectiv: cea privind admiterea acţiunii şi pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare sub condiţie rezolutorie şi cea de respingere a acţiunii. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este un contract în temeiul căruia părţile se obligă să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare, în condiţiile şi cu conţinutul determinat deja în înscrisul constatator al promisiunii. Părţile cad de acord nu numai asupra angajamentului de a contracta, dar prestabilesc şi conţinutul esenţial al contractului ce urmează să se încheie (natura contractului, obiectul la care se referă şi preţul). Cu toate acestea, cele două acte juridice nu se confundă. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu este act de înstrăinare şi nu produce efecte translative de proprietate, ci generează obligaţia personală de a face, respectiv de a încheia contractul de vânzare-cumpărare promis. Condiţiile de exercitare a acţiunii au fost reglementate iniţial prin art. 12 din Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii, cu modificările ulterioare. Pe calea acestei acţiuni, părţile unui antecontract de vânzare-cumpărare, în sarcina cărora s-au născut, în principal, obligaţii de a face – de a-şi da fiecare consimţământul la încheierea contractului autentic translativ de proprietate – au avut posibilitatea de a obţine executarea acestora în natura lor specifică, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic. Abrogarea Decretului nr. 144/1958 prin Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a generat numeroase controverse cu privire la temeiul de drept al promovării în continuare a unor astfel de acţiuni. În final, doctrina majoritară şi practica judiciară au recunoscut posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic, dacă se face dovada încheierii unei promisiuni sinalagmatice de vânzare- cumpărare, invocându-se ca fundament juridic dispoziţiile art. 1073, art. 1077 şi art. 970 alin. 2 din Codul civil de la 1864. Soluţia propusă a avut la bază natura juridică a obligaţiei asumate prin antecontract, aceea de a face, care, în cazul în care nu este executată de bunăvoie, poate fi executată direct, dar atipic, prin hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Această soluţie a fost criticată, cu motivarea că este inadmisibilă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic, pe baza unei promisiuni consensuale încheiate prin înscris sub semnătură privată sau chiar verbal, atunci când, pentru încheierea contractului de vânzare- cumpărare promis, legea impune forma autentică ad validitatem. Totodată, s-a susţinut că se ignoră principiul executării prin echivalent a obligaţiilor de a face. Într-o critică mai nuanţată s-a considerat că nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, deoarece se încalcă principiul libertăţii contractuale; partea neculpabilă are posibilitatea să se adreseze instanţei pentru a-l obliga pe pârât să se prezinte în faţa notarului în vederea definitivării convenţiei, sub sancţiunea daunelor cominatorii, precum şi a-l obliga la plata de despăgubiri constând în diferenţa de valoare a imobilului, calculată între momentul în care s-a încheiat antecontractul, când s-a convenit şi asupra preţului, şi valoarea actuală a imobilului, pe care reclamantul ar trebui să o plătească dacă ar intenţiona să cumpere un imobil de acelaşi fel. Disputa a fost, oarecum, curmată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, care a înlăturat această lacună legislativă, prevăzând la art. 5 alin. (2) din titlul X posibilitatea sesizării instanţei de către partea care şi-a executat propria obligaţie, pentru a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract, în situaţia în care, după încheierea unui antecontract cu privire la un teren cu sau fără construcţii, cealaltă parte refuză să încheie contractul. Titlul X „Circulaţia juridică a terenurilor” al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogat prin art. 230 lit. aa) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare. Posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, ca remediu pentru neexecutarea promisiunii sinalagmatice de vânzare, este reglementată în prezent prin Codul civil. Alin. (3) teza I al art. 1.279 din Codul civil se referă la soluţia pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract în cazul refuzului uneia dintre părţi de a-şi îndeplini obligaţia de a reitera consimţământul său la contractul promis: „De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.” Aceeaşi exprimare se regăseşte şi în alin. (1) al art. 1.669 din Codul civil în materie de promisiuni de vânzare, care vorbeşte de posibilitatea pronunţării hotărârii judecătoreşti care ţine loc de contract „dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite”. În ceea ce priveşte cerinţa ca bunul promis spre vânzare să fie proprietatea exclusivă a promitentului-vânzător la momentul formulării unei asemenea acţiuni sau cel târziu la momentul soluţionării acesteia, nici vechea reglementare, nici reglementarea actuală nu conţin o soluţie explicită. Instanţele care au admis acţiunile având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare sub condiţie rezolutorie au avut în vedere argumentele opiniei doctrinare majoritare, care a recunoscut valabilitatea actului de înstrăinare a bunului în materialitatea sa de către un coproprietar, fără acordul celorlalţi, sub condiţia rezolutorie ca bunul să fie inclus la partaj în lotul coproprietarului care nu a participat la actul de înstrăinare. Or, soluţia menţionată priveşte situaţia în care actul de vânzare a fost deja încheiat, fiind analizate efectele actului de înstrăinare a bunului de către unul dintre coproprietari/coindivizari, în timp ce problema de drept ce trebuie dezlegată prin prezentul recurs în interesul legii se iveşte în etapa premergătoare momentului încheierii contractului, când se pune problema executării silite în natură a promisiunii, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare, în lipsa acordului celorlalţi coproprietari. Soluţia de admitere a acţiunii şi de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru întregul imobil, deşi promitentul-vânzător este titularul unei cote- părţi asupra bunului, hotărâre sub condiţie rezolutorie, ignoră faptul că hotărârea judecătorească este un act jurisdicţional specific, pronunţat de instanţe prevăzute de lege şi învestite cu atribuţii de judecată, care tranşează litigiul dintre părţi şi îl finalizează astfel încât acesta nu mai poate fi repus în discuţie. Hotărârea pronunţată de o instanţă de judecată este fundamental diferită de un contract încheiat între părţi, îndeplinind funcţii diferite, dar având fiecare un regim juridic specific. Contractul reprezintă acordul de voinţă al părţilor, încheiat cu scopul de a produce efecte juridice, părţile având drepturi şi obligaţii ce pot fi afectate de termene, sarcini şi condiţii, inclusiv de o condiţie rezolutorie. Or, în ceea ce priveşte o hotărâre judecătorească, aceasta reprezintă actul jurisdicţional de dispoziţie al instanţei, prin care judecătorul se dezînvesteşte de soluţionarea litigiului concret ce i-a fost dedus judecăţii. Hotărârea judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat, este executorie şi tranşează definitiv litigiul dintre părţi, răspunzând nevoii de securitate juridică, interzicând părţilor readucerea litigiului în faţa instanţei. În acest context este de neconceput pronunţarea unei hotărâri a instanţei sub condiţie rezolutorie, pentru că ar însemna că litigiul dintre părţi nu a fost tranşat, existând posibilitatea reluării sale la îndeplinirea condiţiei. Pronunţând hotărârea, instanţa nu încheie contractul în locul părţilor, ci verifică existenţa elementelor acestuia în înţelegerea acestora şi, numai în măsura în care acestea se regăsesc, iar refuzul uneia dintre părţi era nejustificat, atunci instanţa pronunţă hotărârea care să suplinească această cerinţă. Hotărârea judecătorească pronunţată în acest caz asigură executarea silită a obligaţiei de a face, legal asumată prin promisiunea de vânzare, şi nu împrumută natura juridică a contractului de vânzare-cumpărare. Prin hotărârea pronunţată de instanţă se valorifică dreptul creditorului (promitent- cumpărător) de a obţine în natură executarea obligaţiei de a încheia contractul apt să transmită dreptul de proprietate, asumată de debitor (promitent-vânzător), hotărârea judecătorească neputând fi confundată cu însuşi contractul de vânzare, în sens de negotium. Pe de altă parte, din perspectiva actualului Cod civil, prin mecanismul pronunţării hotărârii care ţine loc de contract pentru întregul imobil, deşi promisiunea de vânzare a fost făcută doar de către un coproprietar, se ajunge să se creeze coproprietarilor vătămaţi o situaţie juridică defavorabilă, comparativ cu situaţia în care aceştia s-ar fi aflat dacă s-ar fi încheiat însuşi contractul de vânzare. Astfel, chiar dacă promisiunea nu se confundă cu vânzarea propriu-zisă, elementele esenţiale ale acesteia (lucrul vândut şi preţul) trebuie să fie convenite de părţi încă de la data promisiunii. Atât sub imperiul vechii reglementări, cât şi din perspectiva actualului Cod civil, promisiunea trebuie să conţină toate clauzele esenţiale ale contractului promis, în lipsa cărora promisiunea nu ar putea fi executată. În situaţia analizată, promitentul-vânzător îşi asumă obligaţia de a încheia contract de vânzare-cumpărare şi de a transmite proprietatea asupra întregului imobil, deşi, la momentul încheierii promisiunii de vânzare, el deţine doar o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate. Pentru a-şi putea executa promisiunea de vânzare a întregului bun, promitentul-vânzător ar trebui ca, anterior încheierii contractului promis, să devină proprietar exclusiv al bunului (fie prin partaj, fie într-o altă modalitate juridică), întrucât, în situaţia în care ar încheia totuşi un contract de vânzare pentru întregul bun, deşi nu este proprietar decât pe o cotă-parte, ar nesocoti principiul instituit de art. 641 alin. (4) din Codul civil (principiu recunoscut şi anterior în materia coproprietăţii), respectiv acela potrivit căruia actele de dispoziţie cu privire la bunul comun nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Conform prevederilor actualului Cod civil, sancţiunea actului juridic încheiat cu încălcarea acestui principiu este inopozabilitatea actului faţă de coproprietarul care nu a consimţit, expres sau tacit, la încheierea acestuia [art. 642 alin. (1) din Codul civil]. Din examinarea hotărârilor judecătoreşti în care s-au pronunţat soluţii de admitere a acţiunilor rezultă că reclamantul, promitent-cumpărător, i-a chemat în judecată şi pe ceilalţi coproprietari. De altfel, chiar dacă reclamantul ar fi omis chemarea în judecată a acestora, instanţa ar fi trebuit să pună în discuţie introducerea lor forţată în proces, nefiind posibilă pronunţarea unei hotărâri care să vizeze întregul bun în lipsa celorlalţi coproprietari. Or, în contextul acestui cadru procesual pasiv şi având în vedere regulile care guvernează efectele hotărârilor judecătoreşti, acestea sunt obligatorii pentru părţile litigante. Coproprietarii care nu au consimţit la încheierea actului vor fi nevoiţi să respecte realitatea juridică statuată prin hotărârea judecătorească, nemaiputând invoca inopozabilitatea actului de vânzare validat prin hotărârea pronunţată în procesul în care au avut calitate procesuală pasivă. Astfel, se ajunge ca prin mecanismul pronunţării hotărârii care să ţină loc de contract să se creeze coproprietarilor vătămaţi o situaţie juridică mai grea decât atunci când s-ar fi încheiat contractul de vânzare fără concursul instanţei de judecată, contrar normelor şi principiilor care guvernează regimul coproprietăţii. Nici soluţia admiterii în parte a acţiunii, în limita cotei de proprietate a coproprietarului promitent, nu poate fi avută în vedere, în situaţia în care instanţa este învestită exclusiv cu cererea privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract pentru întregul bun. Conform principiului disponibilităţii, promitentul-cumpărător este singurul în măsură să opteze între obţinerea unei hotărâri pentru o cotă-parte ideală din imobil (situaţie în care promisiunea de vânzare fiind astfel valorificată, promitentul-cumpărător nu ar mai putea să ceară rezoluţiunea acesteia) sau să ceară rezoluţiunea promisiunii, cu daune- interese, în situaţia în care nu este interesat să dobândească o cotă-parte ideală (intenţia sa la data încheierii promisiunii fiind aceea de a dobândi bunul individual, în întregime). Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,