Decizia nr. 23 din 19 septembrie 2017

Decizia nr. 23 din 19 septembrie 2017

19 septembrie 2017

28 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 23/2017 Dosar nr. 1563/1/2017

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2017

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 878 din 08/11/2017

Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală

Simona Elena Cîrnaru – judecător la Secţia penală

Angela Dragne – judecător la Secţia penală

Daniel Grădinaru – judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie – judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală prin Încheierea de şedinţă din data de 12 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 27.910/3/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă:

„În interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi, în caz afirmativ, suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale?”

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 1.563/1/2017/HP/P este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27

4

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Maricela Cobzariu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.563/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

A menţionat că, la dosarul cauzei, au fost transmise puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării de către Curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, precum şi de către Direcţia legislaţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dintre specialişti a comunicat un punct de vedere Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept.

În continuare a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Maricela Cobzariu, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele de drept supuse dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, sesizarea provine de la un complet de judecată investit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, problema de drept nu a mai făcut obiectul unei dezlegări prealabile, iar dezlegarea ce ar urma a fi dată acestei probleme de drept ar avea o importanţă în soluţionarea cauzei aflate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte fondul cauzei a apreciat că trebuie avut în vedere că, spre deosebire de situaţia obligării inculpatului la plata despăgubirilor civile către stat care, în ipoteza infracţiunii de evaziune fiscală cuprinde atât sumele de bani reprezentând obligaţii fiscale principale, cât şi obligaţii fiscale accesorii, aşa cum a statuat însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 17/2015 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, aceasta avându-şi temeiul în răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, confiscarea specială este o măsură de siguranţă al cărei scop este înlăturarea unei stări de pericol, respectiv prevenirea săvârşirii unor noi fapte de natură penală.

A arătat că în ambele ipoteze are loc o diminuare a patrimoniului persoanei culpabile corelativ cu trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri sau valori, iar aceste două măsuri, respectiv obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile şi confiscarea specială, pot coexista întrucât au o natură juridică diferită, au temeiuri juridice diferite, scopuri diferite şi vizează valori şi bunuri care, de asemenea, sunt diferite.

Cu privire la coexistenţa acestor măsuri a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a mai pronunţat în acest sens prin Decizia nr. 11/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Referitor la temeiul confiscării speciale a arătat că trebuie avută în vederea dispoziţia expresă din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 33, precum şi faptul că bunurile care fac obiectul material al infracţiunii de spălare de bani provin întotdeauna dintr-o infracţiune predicat, în cauză din infracţiunea de evaziune fiscală, definiţia bunului fiind dată de art. 2 lit. c) din acelaşi act normativ.

Existenţa unui bun care să provină din săvârşirea unei infracţiuni predicat este o condiţie sine qua non pentru infracţiunea de spălare de bani întrucât, în ipoteza neîndeplinirii acestei condiţii, infracţiunea de spălare de bani nu ar avea obiect material.

Or, în cauza care este supusă dezlegării, a apreciat că semnificaţia unor bunuri care provin din săvârşirea unei infracţiuni este reprezentată de suma de bani în cuantum de 2.332.447 lei, aceasta fiind evident diferită de suma de bani ce reprezintă prejudiciul cauzat bugetului de stat care se compune din obligaţii fiscale principale şi accesorii.

Astfel, având în vedere împrejurarea că bunurile care provin din săvârşirea unei infracţiuni sunt supuse confiscării, a apreciat că într-o astfel de ipoteză organele judiciare trebuie să aibă în vedere care este în concret partea din bunurile care provin din săvârşirea unor infracţiuni care sunt reciclate întrucât doar acestea ar putea face obiectul confiscării speciale.

Or, în cauza supusă dezlegării, această sumă a fost creată ca urmare a unor înregistrări fictive în contabilitate, s-au înregistrat achiziţii fictive, operaţiuni comerciale fictive care au dus la obţinerea acestei sume care ulterior a fost transferată către o societate fantomă.

Astfel, în ipoteza în care se face dovada că întreaga valoare a bunurilor care provin din săvârşirea unor infracţiuni a fost reciclată, urmează a fi confiscată în întregime, iar în situaţia în care se face dovada că doar o parte din bunurile care provin din săvârşirea infracţiunii predicat a fost reciclată, se va dispune confiscarea acelei părţi.

În consecinţă, a solicitat admiterea sesizării şi să se constate că pot coexista măsura confiscării speciale şi obligarea inculpatului la plata prejudiciului cauzat bugetului de stat, iar obiectul confiscării este reprezentat de acea parte din valoarea bunurilor care provin din săvârşirea infracţiunii predicat şi despre care s-a făcut dovada că a fost reciclată.

La interpelarea preşedintelui Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, referitor la temeiul de drept în baza căruia s-ar dispune confiscarea, doamna procuror a arătat că art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este un temei juridic de sine stătător, nefiind necesară şi reţinerea unuia din cazurile de la art. 112 din Codul penal.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 12 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 27.910/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept:

„În interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi, în caz afirmativ, suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale?”

II. Expunerea succintă a cauzei şi soluţia propusă de instanţa care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a fost sesizată cu apelul declarat de procuror, inculpaţi, partea civilă şi partea responsabilă civilmente împotriva Sentinţei penale nr. 1.514 din 16 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia penală, în Dosarul nr. 27.910/3/2015.

Prin Sentinţa penală nr. 1.514 din 16 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 27.910/3/2015, prima instanţă a dispus condamnarea inculpaţilor S.V., N.T.C., P.C.N., V.L.N. şi T.I. la pedepse cuprinse între 2 şi 3 ani închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală/complicitate la evaziune fiscală şi spălare de bani/complicitate la spălate de bani, în formă continuată, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare/art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, respectiv art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 48 din Codul penal raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

A admis în parte acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a obligat în solidar inculpaţii şi părţile responsabile civilmente la plata către partea civilă a sumelor datorate cu titlu de obligaţii fiscale accesorii debitului principal în cuantum de 700.410 lei, calculate de la data la care obligaţia a devenit scadentă şi până la data de 8 ianuarie 2016, data achitării integrale a debitului.

A menţinut sechestrele asigurătorii instituite prin Ordonanţa din 7 iulie 2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea acoperirii sumelor datorate cu titlu de obligaţii fiscale accesorii debitului principal în cuantum de 700.410 lei, respectiv în vederea punerii în executare a confiscării speciale, cu privire la toate bunurile mobile şi imobile ale inculpaţilor.

În baza art. 33 din Legea 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, s-a dispus confiscarea specială de la inculpaţi, în favoarea statului, a sumei totale de 2.332.447 lei.

S-a reţinut, în esenţă, că inculpaţii, în calitate de reprezentanţi ai mai multor societăţi comerciale, au înregistrat în documentele contabile ale acestor societăţi, precum şi în alte documente legale (declaraţii fiscale) operaţiuni fictive constând în achiziţii nereale de bunuri şi servicii în cuantum de 2.332.447 lei de la societăţi tip fantomă, diminuând masa impozabilă şi creând bugetului de stat un prejudiciu de 700.410 lei (T.V.A. şi impozit pe profit) – infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, respectiv au transferat, în mod repetat, cu titlu de plată, contravaloarea serviciilor şi bunurilor în sumă totală de 2.332.447 lei în conturile bancare ale societăţilor tip fantomă (societăţi care nu au prestat serviciile ori livrat bunurile care au stat la baza sumelor transferate, în scopul creării unei aparenţe de legalitate a activităţilor evazioniste şi disimulării originii ilicite a fondurilor; ulterior, aceste sume fiind remise (numerar) inculpaţilor – infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul şi inculpaţii au criticat, între altele, hotărârea primei instanţe, invocând nelegala confiscare specială în solidar de la toţi inculpaţii.

Punctul de vedere al completului de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea prezentei probleme de drept este în sensul că obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală îşi găseşte temeiul în răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în timp ce confiscarea sumei de bani este o sancţiune de drept penal ce are ca scop înlăturarea unei stări de pericol produsă prin faptul că banii se regăsesc în circuitul financiar al societăţii, împrejurare ce poate determina pe termen scurt sau lung perturbări în ceea ce priveşte inflaţia, cotaţiile bancare, cursul valutar etc.

În concluzie, având o natură juridică, temeiuri de drept şi scopuri diferite, cele două măsuri pot coexista.

În ceea ce priveşte cea de-a doua parte a întrebării, instanţa concluzionează că, raportat la prevederile art. 112 lit. b) din Codul penal (conform cărora sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală), suma ce a fost destinată săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, sens în care ea trebuie confiscată în întregime, şi nu numai valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

Astfel, operaţiunile nereale, fictive, se transformă în contabilitatea societăţii comerciale în cheltuieli cuantificabile în sume de bani care, odată scoşi din societatea comercială sau transferaţi în alte conturi ale altor societăţi prin folosirea de justificări mincinoase, au o provenienţă infracţională.

Aşadar, se poate considera că obţinerea sumelor de bani ca valoare a unor operaţiuni comerciale nereale reprezintă pentru inculpaţi un avantaj economic, obţinut în mod indirect din infracţiunea de evaziune fiscală.

Cu alte cuvinte, aşa cum este cazul în speţă, transferul sumelor de bani dintr-o societate comercială în alta prin folosirea ca justificare de documente ce nu au la bază operaţiuni comerciale reale, urmat de scoaterea aceloraşi sume de bani din conturi prin folosirea de documente bancare ce conţin explicaţii fără suport real, determină ca aceste sume de bani să aibă o provenienţă infracţională, chiar şi fără a fi necesar să se stabilească exact care infracţiune.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti opinează în sensul că suma de bani ce ar trebui confiscată este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, iar nu de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că se impune dezlegarea, de principiu, a chestiunii de drept invocate în prezentul apel şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile art. 475-476 din Codul de procedură penală.

III. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În opinia transmisă la dosarul cauzei de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.472/C/1.544/III-5/2017, s-a arătat că problema de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, respectiv stabilirea obiectului (întinderii) acestei măsuri în ipoteza particulară a concursului de infracţiuni între infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor.

Spre deosebire de obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile care, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, cuprinde atât sumele reprezentând obligaţia fiscală principală datorată, cât şi sumele reprezentând obligaţiile fiscale accesorii şi îşi găseşte temeiul în răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, având drept scop dezdăunarea persoanei prejudiciate prin faptul culpabil ce corespunde infracţiunii deduse judecăţii, confiscarea specială este o sancţiune de drept penal ce are drept scop înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea comiterii altor fapte prevăzute de legea penală.

În ambele cazuri, patrimoniul persoanei culpabile se diminuează corelativ cu trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri sau valori, însă cele două măsuri pot coexista, întrucât au o natură juridică, temeiuri de drept şi scopuri diferite şi, de asemenea, vizează obiecte (bunuri ori valori) diferite.

Coexistenţa măsurii de siguranţă a confiscării şi obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile se întemeiază, aşadar, pe natura juridică compatibilă a celor două măsuri.

În plus, referitor la temeiul confiscării în ipoteza vizată, se constată că art. 33 din Legea 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conţine prevederi exprese în cazul infracţiunii de spălare a banilor, confiscarea având astfel un caracter special ce rezultă, pe de o parte, din specificul infracţiunii de spălare a banilor care vine să combată ascunderea sau disimularea originii ilicite a unor bunuri prin mascarea în operaţiuni juridice cu persoane neimplicate penal, iar, pe de altă parte, chiar din natura acestei legi speciale care reglementează un segment specific de relaţii sociale.

În ceea ce priveşte bunurile care pot forma obiceiul material al infracţiunii de spălare a banilor, acestea sunt întotdeauna bunuri provenite din săvârşirea infracţiunii principale (predicat), fiind definite de art. 2 lit. c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „prin bunuri se înţelege bunuri corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum şi actele juridice sau documentele care atestă un titlu ori un drept cu privire la acestea”.

Existenţa unui bun care provine din săvârşirea unei infracţiuni reprezintă deci o condiţie sine qua non a existenţei infracţiunii de spălare a banilor, în caz contrar spălarea banilor fiind lipsită de obiect material. Nu are nicio relevanţă natura infracţiunii din săvârşirea căreia au rezultat bunurile în cauză, însă printre cele mai întâlnite infracţiuni premisă ale infracţiunii de spălare a banilor se numără evaziunea fiscală, contrabanda, traficul de droguri etc.

În cauză, suma de 2.332.447 lei provine din infracţiunea de evaziune fiscală, nu în calitate de urmare imediată (aceasta fiind prejudiciul creat bugetului de stat, în sumă de 700.410 lei, şi care va face obiectul obligării la despăgubiri), ci ca urmare de fapt (prin intermediul evaziunii fiscale constând în înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni fictive de achiziţii în sumă de 2.332.447 lei s-a creat posibilitatea ca aceeaşi sumă să fie efectiv plătită – scoasă din societate către societatea tip fantomă; este important de precizat că, deşi operaţiunea este fictivă, transferul sumelor de bani aferente acesteia a fost efectiv realizat; deci, deşi operaţiunea este fictivă, mişcarea sumelor de bani este reală).

În acest mod, inculpaţii, pe lângă prejudiciul produs bugetului de stat (700.410 lei), şi-au realizat şi un avantaj economic (2.332.447 lei) obţinut atât din evaziune fiscală care a constituit premisa, cât şi prin spălarea de bani care a conferit acestuia aparenţa de caracter licit.

Această sumă, având natura unui bun provenit din săvârşirea unei infracţiuni şi fiind diferită de suma reprezentând prejudiciul creat bugetului de stat, va fi, de principiu, supusă măsurii confiscării speciale.

În acest context sunt îndeplinite condiţiile coexistenţei măsurii confiscării speciale cu obligarea la despăgubiri, aşa cum s-a precizat prin Decizia nr. 11/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Chiar şi in ipoteza în care s-ar considera că suma de 2.332.447 lei – valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale – nu ar proveni din infracţiunea de evaziune fiscală, ci dintr-o altă infracţiune (în cauză s-au făcut referiri la infracţiunea de delapidare care nu face obiectul judecăţii în cauza în care a fost formulată sesizarea), soluţia rămâne aceeaşi, având în vedere autonomia spălării banilor (pentru infracţiunea predicat nu trebuie atins standardul de probă necesar pentru condamnare, existenţa acesteia putând fi dovedită prin probe circumstanţiale; nu este necesar să se dovedească toate elementele de fapt ale infracţiunii predicat, dacă dovada originii ilicite reiese din alte circumstanţe faptice – Expunerea de motive privind Convenţia de la Varşovia din 2005 privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului, paragrafele 100-101).

Rezultă, aşadar, că obiectul infracţiunii de spălare a banilor poate fi inferior (când sunt spălate numai o parte dintre bunurile de origine infracţională) sau egal valoric (când sunt spălate toate bunurile de provenienţă infracţională) cu cel al infracţiunii din care provine, ceea ce înseamnă că nu îl poate depăşi din punct de vedere economic pe cel al infracţiunii premisă, singura excepţie instituită de legiuitor de la această regulă fiind reglementată în art. 33 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se referă la situaţia în care bunurile spălate au produs fructe (venituri sau alte beneficii materiale).

Raportat la această concluzie rezultă că obiectul confiscării, în ipoteza particulară în care infracţiunea premisă o constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, poate fi constituit fie din valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale (în condiţiile în care toată suma de bani reprezentând operaţiunile comerciale şi achiziţiile fictive a fost reciclată prin săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor), fie doar de o parte din această sumă de origine infracţională care a format obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care trebuie determinată de la caz la caz.

Prin urmare, bunurile (sumele de bani) ce pot forma obiectul confiscării speciale în cazul infracţiunii de spălare a banilor nu trebuie confundate cu valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi nici cu valoarea tuturor bunurilor ce provin din comiterea infracţiunii predicat, ci trebuie determinate prin raportare la valoarea bunurilor reciclate.

IV. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, în răspunsurile primite fiind indicate şi opinia, şi practica instanţelor din raza lor de competenţă.

În opinia majoritară exprimată s-a susţinut că, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

De asemenea s-a susţinut că suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale.

În acest sens s-a arătat că valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, îl constituie valoarea T.V.A. şi a impozitului pe profit pe care societatea comercială urma să le achite la bugetul de stat, la care se adaugă accesorii potrivit legii fiscale.

Distinct de acestea, potrivit art. 33 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului se aplică dispoziţiile art. 118 din Codul penal anterior privind confiscarea bunurilor. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora. Or, obiectul infracţiunii de spălare a banilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl constituie sumele de bani ce reprezintă valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, astfel că în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile legale relative la confiscarea specială.

În opinia minoritară exprimată s-a susţinut că nu se poate dispune confiscarea specială a sumelor de bani care au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale.

Astfel, s-a susţinut că, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, nu se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în condiţiile în care s-a dispus obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

S-a arătat că atât timp cât produsul infracţiunii de evaziune fiscală este, în acelaşi timp, şi obiectul infracţiunii de spălare de bani, iar suma de bani menţionată nu se mai află în posesia inculpaţilor, ci a servit la despăgubirea integrală a părţii civile, confiscarea specială a aceleiaşi sume nu are niciun temei de fapt ori de drept. Astfel, potrivit art. 107 alin. (1) din Codul penal, măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală; în condiţiile în care suma de bani dobândită în urma comiterii unei infracţiuni nu se mai află în posesia făptuitorului, ci a fost folosită pentru despăgubirea persoanei vătămate, nu mai există situaţia premisă a deţinerii produsului unei infracţiuni şi, implicit, nu există nicio stare de pericol, nejustificându-se sub niciun aspect luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.

În privinţa diferenţei dintre valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale şi valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, în cazul în care nu rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză că ar fi fost obţinută de inculpat prin săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală, în sensul art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, luarea unei măsuri de siguranţă cu privire la această sumă este lipsită de orice temei.

Într-o altă opinie, anumite instanţe şi-au exprimat punctul de vedere în sensul că sesizarea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă.

Astfel, s-a susţinut că sesizarea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă, întrucât sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii, interpretarea urmărind cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia.

Din această perspectivă s-a apreciat că sesizarea menţionată nu vizează o veritabilă problemă de drept care să necesite o rezolvare de principiu dată de instanţa supremă, ci se solicită practic indicarea soluţiei ce trebuie pronunţată în cauză.

V. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Specialiştii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Craiova au apreciat că, având în vedere natura juridică diferită a măsurilor, este posibil cumulul confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

Pe de-o parte, confiscarea specială este în acelaşi timp o măsură de siguranţă şi o sancţiune penală şi constă în trecerea în patrimoniul statului a unor categorii de bunuri strict şi limitativ prevăzute de lege.

În cauză, confiscarea specială a sumelor de bani care au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor ar avea ca temei juridic dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, fiind considerate bunuri folosite la infracţiune, iar nu bunuri dobândite din aceasta. În realitate, sumele de bani au provenit din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Sumele de bani sunt doar folosite în etapele procesului de spălare a banilor pentru a căpăta o aparenţă de legalitate.

Confiscarea specială se impune în speţă pentru înlăturarea stării de pericol asupra circuitului economic, stare generată de operaţiunile nelegale efectuate.

Pe de altă parte, obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală are ca temei juridic răspunderea civilă delictuală, având drept scop repararea prejudiciului produs prin infracţiunea predicat.

Ca atare, cele două măsuri se pot cumula, fiind posibil ca în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor să se dispună luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

Cu privire la cuantumul sumei care urmează a fi confiscată s-a apreciat că se impune a se raporta la valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, iar nu la valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

În primul rând, infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind necesară pentru existenţa acesteia a unei condamnări pentru infracţiunea din care provin bunurile. Prin urmare, nu trebuie să ne raportăm la eventualul prejudiciu produs prin infracţiunea predicat.

În plus, nu este obligatoriu ca întreaga sumă de bani obţinută din evaziune să fie supusă unui proces de „albire”, ci poate face obiectul infracţiunii de spălare a banilor o sumă mai mică decât prejudiciul produs prin evaziune.

Prin urmare, confiscarea ar trebui raportată la valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale şi care au făcut obiectul procesului de „albire”.

În consecinţă, s-a apreciat că, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, este posibilă luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, iar suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale.

VI. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor, se impune obligarea inculpatului la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale (principale şi accesorii).

Sumele reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, dacă sunt însuşite de către inculpat şi formează obiectul acţiunilor ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi pot fi confiscate, cu titlu de sume care provin din activităţi infracţionale diferite de evaziunea fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

Infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, poate genera sume de bani, echivalente obligaţiilor fiscale (principale) datorate statului.

Aceste sume de bani, provenite din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, se încadrează în noţiunea de „produs” al infracţiunii, în accepţiunea art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, potrivit căruia,,produse” înseamnă orice avantaj economic obţinut, în mod direct sau indirect, din săvârşirea unei infracţiuni.

Provenind din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, şi încadrându-se în sfera noţiunii de „produs” al infracţiunii în accepţiunea art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE, sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale datorate statului pot forma obiectul infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului.

În conformitate cu art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului se aplică dispoziţiile art. 118 din Codul penal anterior, care au corespondent în dispoziţiile art. 112 din Codul penal actual privind confiscarea specială a bunurilor.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 118 din Codul penal anterior şi a dispoziţiilor art. 112 din Codul penal actual, sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale datorate statului, cu privire la care se exercită acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, constituie „bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală”, care sunt supuse confiscării speciale, „dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia”, conform art. 118 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior şi art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal actual. În acest sens, prin Decizia nr. 836 din 13 februarie 2013 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut aplicarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a art. 118 alin. 1 lit. c) din Codul penal anterior, iar prin Sentinţa penală nr. 68 din 23 mai 2014 a Tribunalului Buzău, la care se face referire în cuprinsul Deciziei nr. 348/RC din 19 octombrie 2015 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a făcut aplicarea art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a art. 112 alin. (1) lit. c) din Codul penal actual.

Atât în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, cât şi în cazul infracţiunii de spălare a banilor, subiectul pasiv este statul. În conformitate cu Decizia nr. 17/2015 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Prin urmare, sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale (principale) datorate statului, ca subiect pasiv – sume provenite din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu privire la care se exercită acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor – „servesc la despăgubirea” statului, în sensul dispoziţiilor art. 118 alin. 1 lit. c) din Codul penal anterior şi art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal actual şi, în consecinţă, nu sunt supuse confiscării speciale.

Referitor la coexistenţa măsurii de siguranţă a confiscării speciale şi a obligării inculpatului la plata despăgubirilor, prin Decizia nr. 11/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai in ipoteza în care acestea au trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost prezentate în vamă şi transportate spre acest birou vamal.

Aşa cum rezultă din Decizia nr. 11/2015, măsura de siguranţă a confiscării speciale şi obligarea inculpatului la plata despăgubirilor pot coexista, însă nu cu privire la acelaşi bun sau la aceeaşi sumă de bani. Astfel, măsura de siguranţă a confiscării speciale priveşte bunurile sau mărfurile introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, iar obligarea inculpatului la plata despăgubirilor priveşte sumele reprezentând datoria vamală.

În mod corespunzător, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, indiferent dacă aceasta intră sau nu în concurs cu infracţiunea de spălare a banilor, sumele reprezentând obligaţiile fiscale (principale) datorate statului nu pot fi, concomitent, integrate în bugetul statului atât ca efect al confiscării speciale, cât şi ca efect al obligării inculpatului la plata despăgubirilor.

Infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori în evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Aşa cum s-a relevat în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 673/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 20 martie 2017, şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 675/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 31 martie 2017, sintagma „care nu au la bază operaţiuni reale” se referă la acele operaţiuni care nu corespund realităţii faptice sau juridice, iar „operaţiunile fictive” se referă la acele operaţiuni imaginare, care în fapt nu există.

Cheltuielile care nu au la bază operaţiuni reale, la care se referă dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, şi dispozitivul încheierii de sesizare, constituie cheltuieli care nu au o existenţă reală (cheltuieli neefectuate în realitate), iar valoarea acestora nu se încadrează nici în noţiunea de „produs” al infracţiunii de evaziune fiscală şi nici în noţiunea de „bun”, în accepţiunea art. 2 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană.

Cheltuielile care nu au o existenţă reală (cheltuielile neefectuate în realitate) nu constituie „produs” al infracţiunii, definit ca orice avantaj economic obţinut, în mod direct sau indirect, din săvârşirea unei infracţiuni (art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE). În cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, avantajul economic obţinut din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală nu este reprezentat de valoarea cheltuielilor, ci de sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale datorate statului şi neachitate.

De asemenea, cheltuielile care nu au o existenţă reală (cheltuielile neefectuate în realitate) nu constituie „bunuri”, în accepţiunea art. 2 paragraful 2 din Directiva 2014/42/UE, noţiunea de „bunuri” incluzând bunurile corporale sau necorporale, mobile sau imobile, precum şi actele sau instrumentele juridice care dovedesc un titlu sau un drept asupra acestor bunuri.

Referitor la bunurile necorporale, în conformitate cu dispoziţiile art. 535 din Codul civil, sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial. Cheltuielile sau valoarea cheltuielilor care nu au o existenţă reală (cheltuielile neefectuate în realitate) nu constituie bunuri necorporale; în schimb, creanţele reprezintă bunuri necorporale. În cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, creanţa statului este reprezentată de sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale datorate şi neachitate, iar nu de valoarea cheltuielilor.

În consecinţă, valoarea cheltuielilor nu poate fi supusă confiscării nici cu titlu de avantaj economic obţinut din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, nici cu titlu de bun necorporal.

Sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale nu provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare, şi nu constituie un avantaj economic obţinut din săvârşirea acestei infracţiuni.

Sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale însuşite de către inculpat constituie sume provenind din activităţi infracţionale (de exemplu, sume provenind din delapidare) diferite de evaziunea fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare.

În ipoteza în care sunt însuşite de către inculpat şi formează obiectul acţiunilor ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, sumele reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale constituie „produs” al infracţiunii, în accepţiunea art. 2 paragraful 1 din Directiva 2014/42/UE, ca avantaj economic obţinut din săvârşirea unei infracţiuni, diferite de infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare. De asemenea, aceste sume însuşite în mod efectiv constituie „bunuri”, în accepţiunea art. 2 paragraful 2 din Directiva 2014/42/UE, reprezentând bunuri corporale (sume de bani în numerar) sau necorporale (sume de bani în cont).

În consecinţă, în ipoteza în care sunt însuşite de către inculpat şi formează obiectul acţiunilor ce realizează elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sunt supuse confiscării cu titlu de avantaj economic obţinut din săvârşirea unei infracţiuni (diferite de evaziunea fiscală) şi cu titlu de bun corporal sau necorporal, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind confiscarea specială a bunurilor. În această ipoteză, măsura de siguranţă a confiscării speciale şi obligarea inculpatului la plata despăgubirilor pot coexista, întrucât confiscarea specială nu priveşte aceeaşi sumă de bani (confiscarea specială priveşte sumele de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor, iar obligarea inculpatului la plata despăgubirilor priveşte sumele de bani echivalente obligaţiilor fiscale datorate).

Provenienţa din activităţi infracţionale a sumelor de bani reprezentând echivalentul cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, ce determină incidenţa dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie o chestiune de probă, care se realizează în concordanţă cu considerentele Deciziei nr. 16/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, conform Deciziei nr. 16/2016, infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind condiţionată de existenţa unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile, iar, potrivit considerentelor deciziei menţionate, este evident, însă, că în situaţia în care nu există o condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei privind infracţiunea de