Decizia nr. 30 din 3 iunie 2019

Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 20 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 23.710/281/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 1 martie 2019 cu nr. 648/1/2019, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 3 iunie 2019. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.” III. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, denumită în continuare Legea nr. 77/2016: „Art. 3. – Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.” „Art. 4. – (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi. (2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului. […]” „Art. 7. – (1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege. (2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul. (3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate. (4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. (5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege. (6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.” IV. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanţei la 27 octombrie 2016 cu numărul 23.710/281/2016, contestatoarea-creditoare A a chemat în judecată pe intimaţii- debitori B şi C, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să admită contestaţia formulată, să constate că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi să respingă ca inadmisibilă Notificarea înregistrată cu nr. 79.168 din 12 octombrie 2016 privind darea în plată a imobilului compus din teren – construcţii în vederea stingerii creanţei izvorâte din Contractul de credit nr. 10/30.11.2007 modificat prin actele adiţionale nr. 1/26.03.2009, nr. 2/08.09.2009 şi nr. 3/30.09.2011 şi Contractul de credit nr. 4.317.930/22.04.2008.

Intimaţii-debitori au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de către contestatoarea- creditoare, respectiv constatarea dării în plată a imobilului ipotecat, prin transmiterea dreptului de proprietate către A şi stingerea datoriei izvorând din Contractul de credit nr. 10/30.11.2007, Actul adiţional nr. 1/26.03.2009, Actul adiţional nr. 2/08.09.2009, Actul adiţional nr. 3/30.09.2011, Contractul de credit nr. 4.317.930/22.04.2008, Actul adiţional nr. 1/08.09.2011, Actul adiţional nr. 2/30.09.2011, Contractul de ipotecă autentificat cu nr. 1.604/30.11.2007 şi Contractul de ipotecă autentificat cu nr. 1.604/30.09.2011.

Instanţa de fond a disjuns cererea reconvenţională, cauza având ca obiect doar cererea privind contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 9.885 din 7 decembrie 2017, Judecătoria Ploieşti a admis contestaţia formulată de contestatoarea A, a anulat Notificarea nr. 79.168 din 12 octombrie 2016, transmisă de către intimaţi contestatoarei privind darea în plată în vederea stingerii datoriei izvorâte din Contractul de credit nr. 10/30.11.2007, Actul adiţional nr. 1/26.03.2009, Actul adiţional nr. 2/08.09.2009, Actul adiţional nr. 3/30.09.2011, Contractul de credit nr. 4.317.930/22.04.2008, Actul adiţional nr. 1/08.09.2011, Actul adiţional nr. 2/30.09.2011, Contractul de ipotecă autentificat cu nr. 1.604/30.11.2007 şi Contractul de ipotecă autentificat cu nr. 1.604/30.09.2011, şi a repus părţile în situaţia anterioară emiterii notificării.

Prima instanţă a reţinut că între A, în calitate de creditoare, şi intimaţii B, în calitate de împrumutat, şi C, în calitate de codebitor, a fost încheiat Contractul de credit nr. 10 din 30 noiembrie 2007, având ca obiect acordarea către intimaţii- debitori a unui împrumut de 60.000 euro, pe durată de 264 de luni.

Totodată, în scopul garantării rambursării sumei ce a făcut obiectul contractului de credit mai sus menţionat, părţile au încheiat şi Contractul de ipotecă autentificat cu numărul 1.604 din data de 30 septembrie 2011 de către Biroul Notarului Public D, prin care a fost instituită în favoarea lui A o ipotecă de rang I asupra imobilului tip teren curţi construcţii.

De asemenea au fost încheiate Actul adiţional nr. 1/26.03.2009, Actul adiţional nr. 2/08.09.2009 şi Actul adiţional nr. 3/30.09.2011.

La 22 aprilie 2008 a fost încheiat între părţi Contractul de credit nr. 4.317.930, având ca obiect acordarea către intimaţii- debitori a unui împrumut de 12.000 lei, pe durată de 120 de luni.

Prin Notificarea înregistrată cu nr. 79.168 din 12 octombrie 2016, debitorii-intimaţi au solicitat stingerea obligaţiilor asumate prin Contractul de credit nr. 10/30.11.2007 şi Contractul de credit nr. 4.317.930/22.04.2008, prin darea în plată a imobilului teren curţi construcţii.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate, instanţa a reţinut prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, care statuează că: „pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi”.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor necesare pentru a fi admisibilă o astfel de acţiune, instanţa, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, mai sus citate, a reţinut următoarele:

Intimaţii debitori au calitatea de consumatori, o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 este conformă cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg (Hotărârea Costea contra României, C-1 10/14, EU:C:2015:538, punctul 21), care a statuat că singurul criteriu pe care instanţele trebuie să îl aibă în vedere la momentul analizării caracterului de consumator este criteriul obiectiv, respectiv dacă persoana a acţionat în afara activităţii sale profesionale, comerciale sau industriale.

A constatat că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016, având în vedere că obiectul contractului l-a constituit acordarea unui împrumut în valoare de 60.000 euro, respectiv 12.000 lei, care, la data acordării, reprezenta o sumă inferioară pragului de 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie prevăzută de art. 4 lit. c) din Legea nr. 77/2016, instanţa a constatat că şi aceasta este îndeplinită, însă numai în ceea ce priveşte creditul în sumă de 60.000 euro, fiind garantat cu imobilul având destinaţia de locuinţă, aspect ce rezultă din cartea de identitate a intimatului, precum şi din contractul de ipotecă încheiat între părţi.

Referitor la Contractul de credit nr. 4.317.930/22.04.2008, instanţa a reţinut că acest credit nu a fost contractat de către debitori cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă şi nici, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, nu este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.

Cu privire la cea de-a patra condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea 77/2016, respectiv aceea ca debitorul consumator să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi, instanţa a constatat că, la dosarul cauzei, au fost depuse certificatele de cazier judiciar ale intimaţilor debitori, din care reiese că aceştia nu au fost condamnaţi pentru vreo infracţiune.

În continuare, instanţa a arătat că simpla îndeplinire a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 nu este suficientă pentru darea în plată a unui imobil, ci este necesar ca debitorii intimaţi să facă dovada existenţei unui caz de impreviziune de natură să rupă echilibrul contractual. În acest sens, instanţa a reţinut că, prin Decizia nr. 623/25.10.2016 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, s-a statuat că art. 11 teza întâi raportat la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

Instanţa a constatat că intimaţii debitori nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, respectiv faptul că, din cauza unei împrejurări excepţionale, exterioare şi care nu putea fi prevăzută la momentul încheierii contractului, aceştia nu îşi mai pot executa obligaţiile izvorâte din contractul de credit. Simpla notificare de dare în plată a imobilului nu echivalează cu îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, din moment ce nu s-a făcut dovada intervenirii împrejurării extraordinare sus-menţionate, astfel cum impunea art. 249 din Codul de procedură civilă, conform căruia cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel pârâţii B şi C, solicitând schimbarea Sentinţei civile nr. 9.885/7.12.2017 în sensul respingerii contestaţiei creditorului ca neîntemeiată.

Prin motivele de apel, cu privire la destinaţia creditului şi/sau a imobilului ipotecat, s-a arătat că prin sintagma „creditul a fost contractat de consumator” legiuitorul a avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, iar nu cel consemnat în contractul de credit, prima instanţă greşind în privinţa ambelor contracte când a apreciat că nu au fost încheiate cu scopul de a dobândi sau extinde o locuinţă.

În literatura de specialitate s-a reţinut că nu este obligatoriu ca în cuprinsul contractului să fie menţionată destinaţia creditului, astfel că debitorul poate face dovada acestei destinaţii, întrucât, aşa cum rezultă din formularea legii, determinant este scopul avut în vedere de consumator, şi nu scopul pentru care a fost acordat de creditor (…) cerinţa evocată de art. 4 alin. (1) lit. c) este îndeplinită şi în cazul în care, prin ipoteză, creditul a fost acordat de creditor fără ca acesta să cunoască sau să condiţioneze creditul de scopul utilizării sumelor împrumutate.

Astfel, având în vedere formularea art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, chiar dacă în cuprinsul acestora este prevăzut scopul – nevoi personale nenominalizate, cele două contracte de credit – nr. 10/30 noiembrie 2007 şi nr. 4.317.930/22 aprilie 2008 – intră sub incidenţa legii.

Executarea obligaţiilor izvorând din Contractul de credit nr. 10/30 noiembrie 2007, prin care pârâţii au obţinut un împrumut de 60.000 de euro, a fost garantată prin instituirea unei ipoteci asupra bunului imobil, ce se doreşte a fi dat în plată, prin contractul de ipotecă autentificat cu nr. 1.604/30 noiembrie 2007. Scopul avut în vedere de pârâţi a fost achitarea preţului convenit pentru un imobil.

Suma de 60.000 de euro a fost majorată cu suma de 2.288 de euro, reprezentând dobânzi şi comisioane, prin Actul adiţional nr. 3/30.09.2011, ocazie cu care garanţia a fost actualizată asupra sumei de 62.288 de euro, prin contractul de ipotecă autentificat cu nr. 1.604/30.09.2011.

Astfel, este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016.

Suma împrumutată prin Contractul de credit nr. 4.317.930/22 aprilie 2008 a fost utilizată de pârâţi pentru extinderea locuinţei lor. Utilizând sintagma „creditul a fost contractat de consumator cu scopul de (…)”, legiuitorul a avut în vedere scopul prefigurat de debitor, iar nu cel consimţit de creditor.

Mai mult, aşa cum rezultă din cuprinsul raportului de evaluare întocmit de expert E, în Dosarul de executare nr. 541/1012, al Biroului Executorului Judecătoresc F, locuinţa pârâţilor a fost modernizată după achiziţie, astfel confirmându-se cele susţinute în cuprinsul apărărilor acestora.

Totodată, pârâţii îndeplinesc condiţiile impreviziunii, respectiv caracterul continuu al elementelor faptice, neprevăzute şi al efectelor acestora; impreviziunea se raportează la criteriul lipsei mijloacelor de plată şi condiţiile obiective şi subiective ale impreviziunii.

Intimata B a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi a formulat apel incident la considerentele Sentinţei civile nr. 9.885/7 decembrie 2017.

La termenul de judecată din 8 iunie 2018, apelanţii B şi C au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: – prin sintagma „creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă folosit în art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, a fost avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, sau cel consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală?”.

În şedinţa publică din 7 septembrie 2018 instanţa a invocat din oficiu necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „în interpretarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor?”. V. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a arătat că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul acestor prevederi legale rezultă că legiuitorul a impus o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, şi anume: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Completul învestit cu soluţionarea apelului a apreciat că aceste condiţii sunt îndeplinite, având în vedere următoarele considerente: a) sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este formulată în cadrul unui dosar aflat în curs de judecată, aflat pe rolul Tribunalului Prahova – Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, în ultimă instanţă. Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016 reglementează procedura de judecare a litigiilor întemeiate pe acest act normativ, iar din interpretarea logică şi sistematică a acestora rezultă că împotriva hotărârilor pronunţate în astfel de litigii, cum este şi cel de faţă, se poate exercita o singură cale de atac, respectiv apelul, hotărârea prin care se soluţionează această cale de atac fiind definitivă. Prin urmare, Legea nr. 77/2016, ca lege specială, exclude posibilitatea exercitării căii de atac a recursului în cazul litigiilor privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Fiind vorba de norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, ele sunt de strictă interpretare şi se aplică prioritar. Pe de altă parte, chiar dacă litigiul este evaluabil în bani, în cauză nu este aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, dată fiind Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, prin care s-a statuat asupra întinderii efectelor acestei decizii astfel: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei.” Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat problema aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017. Astfel, se arată că efectele acestei decizii se produc numai cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 de lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei. Cuantumul pretenţiilor din speţă se situează sub pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, iar litigiul a fost pornit anterior publicării deciziei de neconstituţionalitate în Monitorul Oficial al României, Partea I, (20 iulie 2017), situaţie faţă de care decizia ce se va pronunţa nu poate fi supusă căii de atac a recursului. b) de lămurirea modului de interpretare a prevederilor art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 depinde de soluţionarea pe fond a cauzei; c) problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestor probleme de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Sesizarea priveşte o chestiune de drept susceptibilă de interpretare diferită a prevederilor Legii nr. 77/2016 care poate genera practică neunitară. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Prin încheierea de sesizare s-a arătat că, în opinia unui membru al completului de judecată, prin darea în plată a unui singur imobil nu se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor. Posibilitatea stingerii a două sau mai multe creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de acelaşi debitor cu acelaşi creditor (cum este cazul de faţă) sau cu creditori diferiţi nu este reglementată de lege, din terminologia folosită de art. 4 (stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit) rezultând dorinţa legiuitorului ca efectele legii să vizeze un singur contract de credit. A interpreta în alt mod înseamnă a adăuga la lege prin acordarea consumatorului de drepturi mult mai extinse decât a dorit legiuitorul, în detrimentul creditorului.

În opinia celuilalt membru al completului de judecată, în principiu, prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor.

Prin sintagma „creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă” folosit în art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 se apreciază că legiuitorul a avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului care a fost consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală.

Scopul trebuie cunoscut de către creditor la momentul încheierii contractului, având în vedere şi faptul că acesta are anumite obligaţii suplimentare faţă de debitor la încheierea unui astfel de contract, aşa cum rezultă din cuprinsul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010.

Faţă de aceste considerente s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept. VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanţii-intimaţi B şi C au arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept, la utilizarea sintagmei „creditul a fost contractat de consumator” legiuitorul având în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, iar nu cel consemnat în contractul de credit şi, astfel, cunoscut de creditor.

Apelanta-reclamantă A a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, apreciind că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condiţiile de admisibilitate în sensul că nu se află într-o cauză care să fie judecată în ultimă instanţă, soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunii de drept identificate, iar chestiunea de drept nu este nouă. Totodată, a mai arătat că, atât timp cât legea nu limitează prin dispoziţii exprese mijloacele de probă, scopul contractării contractului poate fi probat prin mijloacele de probă permise de lege, în măsura în care acestea îndeplinesc şi celelalte condiţii de admisibilitate. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Cu titlu prealabil, pentru o mai bună lecturare a acestui capitol, prima problemă de drept a instanţei de trimitere, respectiv „în interpretarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de creditor cu acelaşi debitor”, va fi denumită, în continuare, „prima întrebare”, iar a doua problemă de drept a instanţei de trimitere, respectiv „- prin sintagma «creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă» folosită în art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 a fost avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, sau cel consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală?” va fi denumită, în continuare, „a doua întrebare”.

Punctul de vedere al judecătorilor Secţiei a II-a civile din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia şi al instanţelor din circumscripţie cu privire la prima întrebare a fost în sensul că prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de creditor cu acelaşi debitor, cu singura condiţie ca acest imobil să garanteze toate contractele de credit. Referitor la a doua întrebare s-a arătat că teza I a art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 trebuie interpretată coroborat cu teza a II-a a normei: „sau indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă”. Astfel, se apreciază că, raportat la teza I, scopul prefigurat de consumator trebuie să rezulte expres din cuprinsul contractului, cu identificarea imobilului respectiv, întrucât în această situaţie creditul nu este garantat cu un imobil. În schimb, în cazul tezei a II-a, acest lucru nu este necesar, deoarece creditul este garantat cu un imobil, care este identificat în contractul de credit şi cel de garanţie imobiliară.

La nivelul Curţii de Apel Bacău, judecătorii din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Neamţ au apreciat că prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor, potrivit dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, iar referitor la a doua întrebare a fost avut în vedere scopul consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală. Judecătorii din cadrul Judecătoriei Roman, înaintând o hotărâre judecătorească, referitor la a doua întrebare, au apreciat că a fost avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. Punctul de vedere conturat la nivelul Tribunalului Bacău a fost în sensul că prin darea în plată a aceluiaşi imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor, dacă scopul încheierii contractelor se poate subsuma scopurilor determinate de legiuitor în art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016. Textul anterior menţionat are în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, scop ce poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, nefiind exclusiv şi predeterminat relevant scopul menţionat în contract, cu rezerva că, în măsura în care scopul este prevăzut în contract, nu este necesară administrarea unor dovezi în plus de către consumator pentru a dovedi scopul, iar în măsura în care contractul nu menţionează destinaţia contractului, se pot administra alte mijloace de probă pentru a dovedi scopul avut în vedere de consumator.

La nivelul Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă, în urma evaluării problemei de drept şi faţă de conţinutul încheierii de sesizare, s-a considerat că prin darea în plată a unui singur imobil nu se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte încheiate de debitor cu acelaşi creditor, susţinerea rezultând din interpretarea art. 4 din Legea nr. 77/2016. Referitor la a doua întrebare, legiuitorul a avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului care a fost efectiv inserat în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală, fără a fi făcute alte dovezi, prin orice mijloc de probă. Judecătorii Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov, cu privire la prima întrebare, au arătat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor, iar referitor la a doua întrebare a fost avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, în sensul acestui punct de vedere ataşându-se jurisprudenţă. Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Judecătoriei Braşov, cu privire la prima întrebare, a fost în sensul că prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor, în măsura în care imobilul garantează contractele în discuţie, iar referitor la a doua întrebare s-a avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului şi care este dovedit cu cel consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală.

Judecătorii Secţiei a V-a civile a Curţii de Apel Bucureşti au apreciat că prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor. Referitor la a doua întrebare s-a considerat că a fost avut în vedere scopul consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală. Magistraţii din cadrul Secţiei a VI-a civile a Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la prima întrebare, au considerat că prin darea în plată a unui imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de acelaşi debitor cu acelaşi creditor. S-a apreciat că prin sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 4 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat „stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale” nu s-a urmărit limitarea dreptului debitorului de a stinge datoriile decurgând dintr-un singur contract, atât timp cât situaţia premisă descrisă în cauză presupune acordarea mai multor credite ipotecare de către acelaşi creditor pentru achiziţionarea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea aceluiaşi imobil sau constituirea unei garanţii în legătură cu acelaşi imobil. Referitor la a doua întrebare s-a considerat că a fost avut în vedere scopul consemnat în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului, întrucât creditorul trebuie să cunoască scopul contractării şi să aibă minima previziune că în legătură cu raporturile contractuale decurgând din convenţia de creditare debitorul se poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 77/2016. Tribunalul Bucureşti a comunicat că folosirea de către legiuitor a sintagmei „un contract de credit” în conţinutul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 nu este pur întâmplătoare, ci relevă intenţia legiuitorului de a se stinge prin mecanismul dării în plată datoria izvorând dintr-un singur contract de credit, iar nu din două sau mai multe contracte de credit. Ansamblul de mijloace procedurale instituit de Legea nr. 77/2016 este pus în mişcare prin notificarea de dare în plată, aceasta constituind premisa indispensabilă a aplicării legii. Emiterea şi comunicarea notificării sunt operaţiunile prealabile care pot conduce la încheierea unui act notarial, la formularea contestaţiei creditorului ori la formularea acţiunii judiciare a debitorului. Or, tocmai cu privire la această notificare, care constituie factorul declanşator al demersurilor procedurale ulterioare, legiuitorul a folosit, singura dată în corpul legii, sintagma „un contract de credit”, arătând că trebuie emisă notificarea pentru stingerea datoriilor dintr-un contract de credit. Pentru aceste considerente s-a considerat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur imobil nu se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor. Referitor la a doua întrebare s-a avut în vedere scopul consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală. În urma consultării magistraţilor din instanţe arondate Tribunalului Ilfov s-au conturat următoarele puncte de vedere: Într-o opinie exprimată de magistraţii Tribunalului Ilfov, ai Judecătoriei Cornetu şi unii judecători din cadrul Judecătoriei Buftea s-a apreciat că prin darea în plată a unui imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor, neexistând o dispoziţie limitativă a legiuitorului sub acest aspect. De asemenea s-a apreciat că în această situaţie creditorul şi-a asumat riscul pierderii garanţiei prin încheierea ulterioară a unor contracte de credit garantate cu acelaşi imobil asupra căruia s-a instituit o garanţie de rang inferior. Într-un alt punct de vedere, minoritar, exprimat de unii judecători din cadrul Judecătoriei Buftea s-a apreciat că nu se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor, susţinându-se în esenţă că ar fi lipsite de garanţie contractele garantate cu o ipotecă de rang inferior. Referitor la a doua întrebare s-a arătat că a fost avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă sau cel consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală; magistraţii Tribunalului Ilfov şi ai Judecătoriei Cornetu au apreciat că nu este necesară consemnarea expresă în contractul de credit a scopului debitorului de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţia de locuinţă, îndeplinirea cerinţei legale putând fi dovedită cu orice mijloc de probă. Punctul de vedere al magistraţilor Judecătoriei Buftea a fost în sensul că scopul contractului se poate dovedi doar cu menţiunea contractuală, întrucât aceasta este cea cunoscută şi este avută în vedere de creditor la momentul analizării oportunităţii acordării contractului de credit. Opinia judecătorilor Tribunalului Teleorman – Secţia civilă cu privire la prima întrebare a fost în sensul că, în interpretarea art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur imobil nu se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor, iar referitor la a doua întrebare s-a avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. Cu privire la prima întrebare, judecătorii de la Judecătoria Alexandria au arătat că darea în plată a unui singur imobil poate opera şi cu privire la creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit, în măsura în care, cu privire la creanţele respective, sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a opera darea în plată. Această interpretare rezultă chiar din exprimarea utilizată de legiuitor prin indicarea pluralului cu privire la datoriile ce pot face obiectul dării în plată. Referitor la a doua întrebare a fost avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă sau cel consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală. În acest sens, pentru a nu fi eludate dispoziţiile legale referitoare la darea în plată, prin sintagma menţionată se înţelege scopul consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală. În ceea ce priveşte judecătoriile Roşiori de Vede şi Turnu Măgurele, cu privire la prima întrebare s-a apreciat că, în interpretarea art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor. Referitor la a doua întrebare a fost avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Judecătoriei Videle a fost în sensul următor: – în interpretarea art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor; – referitor la a doua întrebare s-a avut în vedere scopul consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului. În urma consultării magistraţilor din cadrul Tribunalului Ialomiţa şi instanţelor arondate au rezultat următoarele: Opinia majoritară exprimată cu privire la prima întrebare a fost în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor. De asemenea, referitor la a doua întrebare a fost avut în vedere scopul consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală. Tribunalul Giurgiu a comunicat că, la nivelul Judecătoriei Giurgiu, opinia majoritară a colectivului de magistraţi a fost în sensul că referitor la interpretarea art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor. De asemenea, referitor la a doua întrebare se are în vedere scopul consemnat efectiv în contractul de credit cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului de credit şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală. Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Judecătoriei Bolintin-Vale a fost cel potrivit căruia, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor, iar referitor la a doua întrebare a fost avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă sau cel consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală.

La nivelul Curţii de Apel Cluj, practica Tribunalului Sălaj a fost în sensul că poate fi dat în plată un imobil pentru stingerea unor creanţe provenite din două sau mai multe contracte încheiate cu acelaşi creditor dacă valoarea imobilului este suficientă pentru a acoperi totalul creanţelor. Poate fi probat prin orice mijloc de probă şi scopul prefigurat de debitor la încheierea contractului chiar dacă nu este menţionat în contract, fiind ataşată, exemplificativ, o hotărâre judecătorească. Judecătoria Cluj-Napoca, cu privire la prima întrebare, a transmis că nu au fost identificate cauze în care să se fi ridicat o astfel de problemă. Referitor la a doua întrebare, din jurisprudenţa instanţei reiese că ceea ce se are în vedere este scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, şi nu doar cel consemnat efectiv în contract, ataşându-se practică relevantă. În urma consultării judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş s-a relevat opinia majoritară că dispoziţiile art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite se interpretează în sensul că prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorâte din două sau mai multe contracte de credit, cu condiţia ca imobilul respectiv să fie ipotecat pentru toate aceste creanţe. Referitor la a doua întrebare s-a avut în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului, scop care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. Judecătorii Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, au arătat că prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor dacă acelaşi imobil este garanţie în toate contractele de credit, iar referitor la a doua întrebare se înţelege scopul consemnat efectiv în contractul de credit; dacă este credit de nevoi personale, atunci se va avea în vedere scopul prefigurat de consumator la încheierea contractului care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. La nivelul Secţiei civile a Judecătoriei Bistriţa s-au conturat două opinii, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016; o parte dintre judecători a considerat că, în principiu, prin darea în plată a unui singur imobil se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor, în măsura în care fiecare creanţă în parte ar îndeplini cerinţele Legii nr. 77/2016. S-a exprimat şi opinia contrară, şi anume că prin darea în plată a unui singur imobil nu se pot stinge creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de debitor cu acelaşi creditor. Posibilitatea stingerii a două sau mai multe creanţe izvorând din două sau mai multe contracte de credit încheiate de acelaşi debitor cu acelaşi creditor nu este reglementată de lege, însă din terminologia folosită de către legiuitor în art. 4 din Legea nr. 77/2016 transpare intenţia legiuitorului ca efectele legii să vizeze un singur contract de credit. O interpretare contrară ar însemna a adăuga la lege şi, în consecinţă, a acorda consumatorului drepturi mult mai extinse decât a dorit legiuitorul, în detrimentul creditorului. Referitor la a doua întrebare a fost avut în vedere scopul consemnat efectiv în contractul de credit, cunoscut de creditor la momentul încheierii contractului şi care poate fi dovedit cu menţiunea contractuală. Scopul trebuie cunoscut de către creditor la momentul încheierii contractului, ţinând seama de faptul că acesta are anumite obligaţii suplimentare faţă de debitor la încheierea unui astfel de contract, astfel cum reiese din cuprinsul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010. Opinia majoritară a judecătorilor de la Tribunalul Specializat Cluj, cu privire la prima întrebare, a fost în sensul că, în interpretarea normelor menţionate, este posibil ca prin darea în plată a unui singur imobil să se stingă cre