CASE OF TĂTAR v. ROMANIA

La originea cauzei se află cererea nr. 67021/02 îndreptată împotriva României prin care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Vasile Gheorghe Tătar și Paul Tătar („reclamanții”), au sesizat Curtea la 17 iulie 2000 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).

Reclamanții, care beneficiază de asistență judiciară, sunt reprezentați de Diana Olivia Hatneanu, avocat în București, Raluca Cojocaru Stăncescu, jurist la organizația neguvernamentală APADOR-CH, Stephen Fietta și Ram Murali, avocați în Londra. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. [1]

Reclamanții susțin că procedeul tehnologic folosit de societatea S.C. Aurul Baia Mare S.A. reprezintă un pericol pentru viața acestora. De asemenea, aceștia reclamă pasivitatea autorităților față de această situație și față de numeroasele plângeri formulate de primul reclamant.

Prin decizia din 5 iulie 2007, camera a declarat cererea admisibilă și a considerat că ar fi oportună o ședință rezervată problemelor de fond (art. 54 § 3 din regulament).

Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații scrise complementare (art. 59 § 1 din regulament). Fiecare dintre părți a prezentat comentarii scrise cu privire la observațiile celeilalte părți.

La 23 octombrie 2007, la Strasbourg, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului (art. 59 § 3 din regulament). S-au prezentat: – pentru Guvern domnii R.-H. Radu, agent guvernamental, consilier, H. Rogoveanu, doamnele I. Ilie, I. Popescu, I. Chidu consilieri; – pentru reclamanți domnii D.-O. Hatneanu, S. Fietta, consilieri, doamnele R. Stăncescu-Cojocaru, R. Murali, consilieri; domnul V.G. Tătar, reclamant. ÎN FAPT

S.C. Aurul Baia Mare S.A. (denumită în continuare „ Aurul ”) este o societate pe acțiuni, înființată la 4 aprilie 1996 și deținută de cinci societăți: Esmeralda Exploration Limited , din Australia, Regia Autonomă a Plumbului și Zincului , societate publică de gestionare a bunurilor de stat, și alte trei societăți române pe acțiuni, Geomin S.A ., Institutul de cercetări și proiectări miniere S.A. și Uzina de utilaj minier și reparații S.A . Obiectul activității societății Aurul îl reprezenta exploatarea minereurilor sterile neferoase. La 18 decembrie 2001, printr-o cesiune a activelor, societatea Aurul a fost înlocuită de o nouă societate, Transgold S.A. În ianuarie 2006, ca urmare a unei noi cesiuni, exploatarea minereurilor sterile neferoase i-a revenit unei noi societăți comerciale, S.C. Romaltyn Mining S.R.L.

Conform unui studiu de impact asupra mediului realizat de Institutul de Cercetare din cadrul Ministerului Mediului în 1993, solul și apele subterane din această regiune erau deja foarte poluate în 1990; cantitatea de pulberi industriale și de dioxid de sulf (care stau la originea ploilor acide) conținută în aer depășea cu mult cantitatea admisă la nivel mondial; de asemenea, nivelul metalelor grele în sol depășea pragurile admise; apele râurilor erau considerate degradate. Situația era identică în cazul apelor subterane. Un alt studiu de impact asupra mediului, realizat în 2001, a confirmat depășirea pragurilor de poluare, în special în regiunea de exploatare a uzinei Săsar (poluarea solului, a aerului și a apelor subterane și de suprafață). Din punct de vedere climatic, regiunea respectivă este o regiune bogată în precipitații (aproximativ 900 mm/an, cu o medie anuală de 140 de zile cu ploi).

Un raport al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu/Biroul de Coordonare a Afacerilor Umanitare (UNEP/OCHA) realizat în martie 2000 în scopul identificării consecințelor accidentului ecologic din ianuarie 2000 (a se vedea infra, pct. 21-29), descrie această regiune ca poluată urmare a unei activități industriale intense. Conform aceluiași raport, în cadrul unui studiu intitulat „Concerns for Europe Tomorrow” , Organizația Mondială a Sănătății („OMS”) a identificat Baia Mare ca un „punct fierbinte” în ceea ce privește poluarea. B. Tehnologia de exploatare și normele pentru gestionarea ecologică a industriei miniere

Exploatarea minereurilor în iazurile de decantare Săsar, Flotația Centrală și Bozânta (aproximativ 15 milioane de tone) se baza pe o tehnologie nouă, denumită „cu circuit închis”, care, în principiu, trebuia să împiedice orice deversare a deșeurilor în mediul înconjurător. Înainte de tratarea în uzină, minereul trebuie depus într-unul dintre iazuri și supus separării și extracției prin dizolvare (prespălare) cu cianură de sodiu. În cele din urmă, minereul care rezultă din acest ultim proces trebuie să ajungă la uzina Săsar, pentru a fi supus procesului de extracție. Conform autorilor unuia dintre studiile de impact asupra mediului, această tehnologie a fost deja folosită de societatea comercială australiană în Canada, în Africa de Sud, în Ghana și în Australia.

În 1995, Agenția australiană pentru protecția mediului a adoptat o serie de standarde generale de gestiune ecologică a industriei miniere ( Best practice environmental management in mining ). Aceste standarde defineau normele care trebuiau respectate pentru gestionarea deșeurilor, alegerea locației pentru desfășurarea activității tehnologice, verificarea compatibilității sale cu terenul și apa, desfășurarea și monitorizarea sa. C. Studiul de impact asupra mediului realizat în 1993 (rezumat)

Acest studiu presupune o evaluare generală a impactului asupra mediului pe care îl are tehnologia folosită pentru tratarea minereurilor de aur în regiunea Baia Mare. Astfel cum subliniază autorii, acest studiu reprezenta o condiție pentru obținerea autorizației de mediu. Conform concluziilor sale, documentația prezentată de societatea comercială australiană implicată în elaborarea și punerea în aplicare a proiectului tehnologic nu era conformă standardelor legislative române. Punerea sa în conformitate cu standardele interne a fost încredințată Institutului de Cercetări Miniere din Baia Mare.

La capitolul intitulat „Habitat și peisaj”, se precizează că iazul de decantare și uzina de extracție Săsar se situează la 100 m de un drum național din vecinătatea unui cartier de locuințe și că Flotația Centrală este situată, înspre nord, aproape de o cale ferată, în vecinătatea locuințelor din satul Tăuții de Sus, și înspre sud, în vecinătatea locuințelor din Satul Nou. În ceea ce privește iazul de decantare Bozânta, acesta este situat la 5 km de orașul Baia Mare și la 500 m de satul Bozânta Mare.

În ceea ce privește nivelul de poluare deja existent, autorii studiului recunosc Baia Mare ca un oraș industrial poluat, ca urmare a unei activități industriale intense, în special în domeniul minier. Pentru autorii studiului, vechea uzină de extracție Săsar reprezenta deja o sursă de poluare pentru aer și sol și afecta calitatea vieții în orașul Baia Mare.

Printre riscurile și pericolele legate de folosirea tehnologiei în cauză, autorii studiului menționează contaminarea apelor de suprafață și a apelor subterane cu cianură de sodiu. Conform acestora, o astfel de contaminare se putea produce ca urmare a unui accident (de exemplu, surpare de teren) care să afecteze digurile iazurilor, a unei infiltrări de apă cianurată în fundul iazului sau a unor scurgeri de ape cianurate la momentul trecerii prin conducte.

Având în vedere proximitatea cu cartierul de locuințe din Baia Mare, iazul Săsar era considerat ca o sursă potențială de poluare fonică (din cauza funcționării motoarelor diferitelor utilaje) și atmosferică (din cauza aerosolilor care conțin cianură de sodiu și a pulberilor, ambele având ca efect iritația căilor respiratorii). În funcție de direcția și de intensitatea vântului, picăturile de apă cianurată se puteau îndrepta, conform studiului, către zonele locuite situate în vecinătatea exploatării și puteau avea efecte dăunătoare pentru sănătatea umană.

Cu toate acestea, în cadrul analizei efectelor cianurii de sodiu asupra sănătății oamenilor, autorii studiului nu au identificat nici un risc de otrăvire, cu condiția ca exploatarea să se desfășoare conform standardelor și fără nici un accident. S-au exprimat îndoieli cu privire la impactul acestei tehnologii asupra mediului, în special legate de imposibilitatea de a evalua amploarea noxelor generate de activitatea uzinei (aerosoli care conțin cianură de sodiu, praf, zgomot și vibrații). S-au exprimat îndoieli cu privire la contactul păsărilor migratoare cu apa iazurilor de decantare, care conține cianură de sodiu. Acest lucru putea genera o mortalitate în masă.

Concluziile specialiștilor Institutului se bazează pe avantajele economice și sociale menționate și pe faptul că, în municipiul Baia Mare – regiune prevăzută cu o vastă rețea rutieră care deservea deja alte activități industriale (industrie minieră și de prelucrare a minereurilor neferoase) sau agricole și unde densitatea populației era ridicată – activitatea în cauză nu putea influența în „mod semnificativ caracteristicile actuale ale regiunii”. D. Interesele și avantajele economice și ecologice atribuite proiectului

Conform specialiștilor care au realizat studiul de impact asupra mediului din 1993, investiția societății australiene trebuia considerată oportună deoarece, conform estimărilor acestora, puteau fi extrase astfel 8 035 kilograme de aur și 76 135 kilograme de argint, profitul statului român fiind estimat la 8,8 milioane de dolari americani („USD”). De asemenea, autorii studiului menționau alte beneficii decât cele de ordin financiar, în special crearea a aproximativ 54 de noi locuri de muncă, formarea personalului cu privire la utilizarea unor metode moderne de lucru și afluența de investitori în regiunea Baia Mare. Conform concluziilor aceluiași studiu, asanarea unei suprafețe întinse de teren alocate depozitului de minereuri, și anume cele 70 de hectare ocupate de iazurile Săsar și Flotația Centrală, precum și transferul acestor minereuri în afara orașului Baia Mare reprezentau principalele avantaje ecologice ale acestui proiect industrial. Autorii studiului considerau drept un alt avantaj durata de viață limitată a proiectului (2 ani și jumătate pentru iazul Săsar și 7 ani și jumătate pentru uzina de extracție Săsar, precum și pentru noul iaz Bozânta). E. Accesul la informație și participarea publicului la procesul decizional prealabil emiterii autorizației de mediu

Autorizația pentru reconstrucția iazurilor Săsar și Bozânta a fost acordată la 23 aprilie 1997. La 30 decembrie 1998, Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății au autorizat societatea Aurul să utilizeze cianura de sodiu, precum și alte substanțe chimice în procesul tehnologic de extracție. La 3 iunie 1999, a fost publicată în Monitorul Oficial o hotărâre de Guvern prin care se acorda o licență de concesiune pentru exploatarea iazurilor de decantare Săsar și Flotația Centrală (care reprezentau o suprafață totală de 71,4 hectare) în favoarea societății Aurul. În conformitate cu art. 16 din licența de exploatare, titularul era obligat să protejeze mediul printr-o serie de măsuri precum utilizarea unei tehnologii corespunzătoare pentru protecția apelor, epurarea apelor uzate, utilizarea unui procedeu tehnologic care să nu genereze noxe sau acid cianhidric etc.

La 4 februarie 1999, societatea Aurul a anunțat, într-un ziar local, existența unei cereri de autorizație de mediu formulate privind iazurile Bozânta și Săsar, precum și uzina de extracție. Din raportul de expertiză tehnică efectuat la 15 iunie 2001, la cererea Poliției Maramureș, rezultă că activitatea efectivă de exploatare a început după 11 iunie 1999, iar capacitatea de producție era deja depășită cu 75% spre sfârșitul anului. Guvernul a depus la dosar o copie a acestui raport. La 23 august 1999, Primăria municipiului Baia Mare a autorizat funcționarea exploatării sub rezerva obținerii unei autorizații de mediu. Această din urmă autorizație a fost emisă la 21 decembrie 1999. Data menționată marchează momentul în care societatea Aurul și-a început în mod oficial activitatea de exploatare.

În urma audierii în fața Curții, Guvernul a depus la dosar o copie a celor două procese-verbale (parțial ilizibile), redactate la 24 noiembrie 1999 și 3 decembrie 1999, privind dezbaterea publică referitoare la autorizația de mediu. Primul proces-verbal nu menționează autorul și nu prezintă nici o semnătură. Rezultă din conținutul său că zece persoane au participat la dezbatere și că cel puțin cinci dintre acestea au adresat întrebări legate de pericolul pe care îl reprezintă folosirea tehnologiei în cauză pentru mediu, precum și pentru sănătatea acestora. Nu reiese din dosar că organizatorii au răspuns acestor întrebări.

Se pare că cel de-al doilea proces-verbal a fost redactat de un reprezentant al Autorității pentru Protecția Mediului, dar acesta nu prezintă nici o semnătură și nici o ștampilă a instituției în cauză. Reiese că unsprezece persoane au adresat diferite întrebări, în special privind calitatea apei în cazul autorizării activității industriale menționate. Participanții V.S. și P.A. și-au exprimat îngrijorarea cu privire la efectele acestei activități asupra florei și faunei. În cele din urmă, o altă întrebare se referea la existența unui studiu de impact asupra mediului. Reiese din copia procesului-verbal că reprezentantul Autorității pentru Protecția Mediului i-a asigurat pe participanți că nu există nici un indiciu care să conducă la presupunerea existenței în atmosferă a unor pulberi în suspensie. Cu această ocazie, nu a fost prezentat nici un studiu de impact asupra mediului. F. Accidentul ecologic din 30 ianuarie 2000, consecințele și cauzele sale

La 30 ianuarie 2000, o mare cantitate de apă poluată (estimată la aproape 100 000 mc) care conținea, printre altele, cianură de sodiu a fost deversată în râul Săsar, apoi în râurile Lăpuș și Someș. Apa poluată din Someș a fost deversată în râul Tisa. Deplasându-se cu o viteză de 2,1-2,4 km/h, aceasta a traversat granița dintre România și Ungaria (la Tszalok), a trecut pe lângă Szolnok, a traversat granița dintre România și Serbia și Muntenegru, aproape de Belgrad, și a intrat din nou pe teritoriul României, la Porțile de Fier, pentru a se deversa ulterior în Dunăre. În 14 zile, apa poluată a parcurs 800 km. În cele din urmă, aceasta s-a deversat în Marea Neagră, prin Delta Dunării.

Conform raportului UNEP/OCHA, concentrația de cianură de sodiu din aceste ape industriale era de aproximativ 400 mg/l, dintre care 120 mg/l reprezentau cianuri libere. Cantitatea de cianuri emanate era estimată între 50 și 100 tone, la care se adăugau metalele grele eliberate. În zona de exploatare a iazurilor aparținând societății Aurul , se înregistra o concentrație ridicată de cianuri libere (între 66 mg/l și 81 mg/l), precum și de zinc, cupru, fier și magneziu. În afară de concentrațiile de cianură de sodiu înregistrate în Ungaria și în Serbia și Muntenegru, echipa Națiunilor Unite a detectat o anumită concentrație de cianură în Delta Dunării (la Cheatal Izmail, o concentrație de 0,058 mg/l).

Conform raportului Task Force Baia Mare, realizat în decembrie 2000 la cererea comisarului pentru mediu al Uniunii Europene, minele abandonate reprezintă un risc real și important pentru sănătatea oamenilor, în special pentru populațiile care trăiesc în vecinătatea acestora (a se vedea infra, pct. 21 și urm.). Conform susținerilor delegației care a realizat acest studiu, în principiu, statele trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a asigura protecția adecvată a mediului în această situație (supraveghere, închidere și reparații imediate). Un comunicat de presă atașat acestui raport de studiu includea exploatarea societății Aurul în categoria activităților miniere „cu risc ridicat”.

Conform concluziilor raportului Task Force, nu au existat probe directe ale consecințelor asupra sănătății populației. Conform estimărilor efectuate de către autorii raportului, aproximativ 1 000 de tone de pește au fost otrăvite în râurile Lăpuș, Tisa și Someș. Ungaria a suportat importante pagube în domeniul piscicol. 1 240 de tone de pește au fost otrăvite: în principal crap, dar și specii protejate pe cale de dispariție, precum somonul de Dunăre, sau anumite specii de sturioni. Conform concluziilor din raport, alte trei specii de pești au fost eliminate în totalitate. Anumite specii de organisme vii, precum planctonurile, au fost otrăvite și au dispărut în totalitate. Altele, precum moluștele, au dispărut parțial. Vidrele s-au numărat, de asemenea, printre victimele accidentului.

Acest accident ecologic a afectat, de asemenea, Serbia și Muntenegru, dar, conform autorilor raportului Task Force, într-o mai mică măsură în ceea ce privește efectele directe asupra mediului. Examenele de laborator au evidențiat o otrăvire parțială a anumitor specii de pești.

De asemenea, raportul Task Force indică o contaminare a izvoarelor în regiunea Bozânta Mare, dar precizează faptul că autoritățile le-au furnizat locuitorilor apă potabilă. Conform raportului, există în continuare o incertitudine cu privire la efectele pe termen lung ale accidentului, din cauza dispersării cianurii de sodiu (care nu este totuși bioacumulabilă), precum și a metalelor grele depuse în sol în urma accidentului. De asemenea, autorii raportului Organizației Națiunilor Unite au indicat faptul că, în regiunea satului Bozânta Mare, poluarea generată de activitățile miniere ar putea avea un impact important, pe termen lung, asupra sănătății populației, ca urmare a unei expuneri excesive la cianuri și metale grele.

Principalele efecte socio-economice imediate ale accidentului s-au manifestat în principal pe piața forței de muncă (în special în ceea ce privește angajații societății Aurul și ai societăților contractante), în domeniul piscicol (în special în Ungaria, ca urmare a diminuării numărului licențelor de pescuit), în domeniul turismului (ca urmare a mediatizării accidentului). Operațiunile pe care autoritățile au fost obligate să le întreprindă (transportul peștilor morți, distribuirea de apă potabilă, monitorizarea consecințelor și cercetări) au generat, la rândul lor, costuri imediate.

În ceea ce privește cauzele accidentului, autorii raportului Task Force au identificat trei dintre acestea. O primă cauză a fost folosirea unei tehnologii de extragere a aurului bazată pe un proiect inadecvat de construcție a iazurilor de decantare. Principala critică se referea la absența unui sistem de deversare în caz de urgență. O a doua cauză a fost autorizarea planurilor de construcție inadecvate și neadaptate la condițiile climatice specifice ale regiunii. Aceeași concluzie este reluată de raportul UNEP/OCHA, care evidențiază existența, contrară principiului de bază al tehnologiei „circuit închis”, a două „deschideri” în iazuri. Conform autorilor raportului, aceasta ar permite eliberarea necontrolată a unor cantități de cianură de sodiu în aer sau în apele subterane. În cele din urmă, o a treia cauză a reprezintă monitorizarea defectuoasă a amenajării iazurilor, a funcționării tehnologiei folosite și a întreținerii instalațiilor. Conform autorilor raportului, factorul meteorologic este doar parțial responsabil de producerea accidentului, iar condițiile meteorologice erau nefavorabile, dar nu excepționale. Monitorizarea operațiunilor, în special controlul nivelului de apă în iazuri, a fost efectuată de către angajații societății Aurul , care s-au limitat la o supraveghere vizuală. G. Recomandări de bună practică

Ca urmare a acestui accident ecologic, au fost organizate mai multe seminarii și conferințe internaționale având ca obiect riscurile pe care activitatea de extracție a minereurilor neferoase le poate presupune pentru sănătatea oamenilor, precum și pentru mediu. De asemenea, începând cu mai 2000, au fost realizate, la inițiativa UNEP, o serie de studii și de rapoarte științifice care analizează consecințele accidentului de la Baia Mare din 30 ianuarie 2000. Unul dintre aceste studii, realizat la 25 mai 2000 de către École des Mines din Paris, a pus bazele creării unui cod care reunește principiile generale ale gestionării activităților care presupun folosirea cianurii de sodiu. În mai 2002, ca urmare a aceleiași inițiative a UNEP, a fost creată o codificare internațională de gestionare a cianurii, care se referă exclusiv la gestionarea securizată a cianurii produse, transportate și folosite pentru recuperarea aurului în reziduurile cianurării și în produsele din extracția prin dizolvare. De asemenea, acest instrument definește obligațiile legate de garanțiile financiare, de prevenirea accidentelor, de ajutoarele de urgență, de formare, de comunicarea informațiilor, de implicarea părților interesate și de procedurile de verificare a conformității.

La 24 septembrie 2007, Guvernul a depus la dosarul cererii mai multe documente pentru ședința din 23 octombrie 2007. Este vorba de aproximativ 2 000 de pagini de documente, majoritatea făcând parte dintr-un dosar penal (nr. 139/P/2002) având ca obiect ancheta privind accidentul ecologic din ianuarie 2000: studii de impact asupra mediului, ordonanțe emise de diferite parchete, declarații ale martorilor, procese-verbale referitoare la începutul activității societății Aurul , copie a raportului Task Force, comunicări între autoritățile române și cele maghiare, copii ale studiilor de impact realizate de o societate românească pe acțiuni, CAST SA. H. Litigiul privind activitatea uzinei „ Aurul ” Baia Mare SA a) Plângerile administrative

În urma accidentului ecologic din 2000, primul reclamant a sesizat autorități administrative (Ministerul Mediului, Primăria municipiului Baia Mare, Delegația Comisiei Europene în România, Cabinetul Primului-ministru, Președintele României, Prefectura Maramureș) cu mai multe plângeri privind riscul la care acesta și familia acestuia erau expuși ca urmare a folosirii de către societatea Aurul (o parte a activității acesteia desfășurându-se în vecinătatea domiciliului lor) a unui procedeu tehnologic bazat pe folosirea cianurii de sodiu.

În plângerile sale, acesta le solicita autorităților să efectueze o investigație în scopul verificării conformității activității în cauză cu normele legale și a deținerii de către societatea Aurul a unei licențe de exploatare valide.

Prin scrisoarea din 5 martie 2002, Consiliul Județean Maramureș l-a informat pe primul reclamant de faptul că societatea Transgold nu obținuse încă licența de exploatare.

La 1 aprilie 2002, reprezentanții Ministerului Mediului i-au răspuns că societatea Transgold funcționa în temeiul unei licențe de exploatare legale.

La 29 aprilie 2002, Primăria municipiului Baia Mare i-a trimis acestei ultime societăți o scrisoare prin care îi solicita să efectueze demersurile necesare pentru obținerea unei licențe de exploatare.

La 26 septembrie 2003, Garda de Mediu l-a informat pe primul reclamant de faptul că procedeul tehnologic folosit de societate a evoluat considerabil și că, în ceea ce privește protecția mediului, exploatarea se desfășura în deplină siguranță.

Prin scrisoarea din 27 noiembrie 2003, Ministerul Mediului l-a informat pe primul reclamant că activitățile societății Transgold nu reprezentau nici un pericol pentru sănătatea publică și că tehnologia respectivă era folosită și în alte state. b) Plângerile penale

În 2000, primul reclamant a depus plângeri penale împotriva membrilor conducerii uzinei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și la Ministerul Justiției.

Acesta denunța atât pericolul pe care tehnologia în litigiu îl reprezenta pentru sănătatea locuitorilor orașului Baia Mare, cât și riscurile pentru mediu și agravarea stării de sănătate a fiului său, care suferea de astm.

La 5 decembrie 2000, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție l-a informat pe primul reclamant că plângerea acestuia a fost trimisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș pentru a fi instrumentată.

Prin scrisoarea din 20 decembrie 2000, după ce a solicitat informații de la Ministerul Mediului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș i-a trimis primului reclamant o copie a răspunsului primit. Conform informațiilor prezentate de Ministerul Mediului la 18 decembrie 2000, nu exista nici un risc de poluare legat de procedeul tehnologic folosit de societate.

La 9 februarie 2001, Ministerul Justiției l-a informat pe primul reclamant că plângerea acestuia a fost trimisă Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pentru a fi instrumentată.

Prin ordonanța din 20 noiembrie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș nu s-a pronunțat cu privire la accidentul din 30 ianuarie 2000 pe motiv că faptele invocate de primul reclamant nu reprezentau infracțiuni în sensul Codului penal român.

La 22 februarie, 11 martie și 28 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție s-a declarat necompetentă în speță și a respins plângerea primului reclamant.

Prin ordonanțele din 6 și 8 martie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a trimis plângerea primului reclamant în fața Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj pentru instrumentare.

O nouă plângere introdusă în 2005 de primul reclamant și prin care se denunța pericolul pe care activitatea tehnologică în cauză îl reprezenta pentru sănătatea și viața populației a făcut obiectul unui dosar penal (67/III/2005). Nici o ordonanță nu a fost emisă cu privire la această plângere. c) Dosarul penal nr. 139/P/2002

La 22 februarie 2000, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș a deschis din oficiu o anchetă în cazul unei poluări accidentale [art. 85 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 137/1995]. Această anchetă îi viza pe membrii consiliului de administrație ai societății Aurul. La 25 iulie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a infirmat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 3 decembrie 2001 și a ordonat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj să reexamineze cauza.

La 12 decembrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a reținut forța majoră determinată de condițiile meteorologice nefavorabile (creșterea bruscă a temperaturii, urmată de o ploaie puternică) și a emis o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale față de M.N.N. (director al societății Aurul S.A. ).

La 29 ianuarie 2003, Procurorul șef al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a infirmat această ultimă rezoluție și a solicitat Parchetului reluarea urmăririi penale. I. Studiul de impact asupra mediului realizat în 2001 (rezumat)

Un al doilea studiu de impact asupra mediului a fost realizat în 2001, la cererea societății Aurul , de către Centrul de Mediu și Sănătate Cluj, Institutul de Sănătate Publică București, Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Ecologie Industrială București și Biroul de Medicină și Mediu din Cluj-Napoca. În ceea ce privește impactul pe care cianura de sodiu îl poate avea asupra sănătății oamenilor, autorii acestui studiu indică faptul că prezența acesteia în organismul uman duce la afecțiuni ale sistemelor cardiovascular și nervos central; intoxicarea cu cianură de sodiu provoacă stare de comă, convulsii și aritmie cardiacă. Expunerea la cianură poate provoca și tulburări neurologice și hipotiroidie. De asemenea, se precizează faptul că expunerea excesivă a aparatului respirator la cianura de sodiu poate avea efecte negative asupra sănătății (astm profesional și pneumopatii) și că expunerea la cantități însemnate de izocianat și infecțiile căilor respiratorii superioare reprezintă factori care favorizează apariția astmului. Conform concluziilor raportului, expunerea la o cantitate de 0,020 ppm de izocianat este suficientă pentru a afecta aparatul respirator.

Făcând referire la activitatea specifică a societății Aurul , după o analiză în detaliu a procedeului tehnologic, studiul a identificat câteva riscuri potențiale pentru sănătatea oamenilor și pentru ecosistem. Un risc eventual se referea la „transportul” aerosolilor conținând cianură de sodiu către zonele locuite. În ceea ce privește apele subterane, raportul stabilea o poluare excesivă, în special în vecinătatea iazurilor de decantare Săsar și Bozânta, din cauza prezenței plumbului. Se constata o depășire a pragului limită de poluare cu cianură de sodiu în apele subterane. În ceea ce privește poluarea solului din vecinătatea uzinei Săsar, raportul menționa o „depășire a concentrațiilor maxime admise”. În ceea ce privește expunerea la plumb a copiilor cu vârsta cuprinsă între 0 și 7 ani care locuiau în vecinătatea uzinei Săsar, a iazurilor Săsar și Bozânta și a satelor Bușag și Merișor, concentrațiile depășeau limitele admise la nivel mondial.

Cu toate acestea, conform aceluiași studiu, expunerea populației la cianura din sol nu putea influența prevalența afecțiunilor căilor respiratorii. În ceea ce privește nivelul pulberilor industriale, acesta nu putea agrava starea de sănătate a populației din vecinătatea exploatărilor industriale menționate anterior. Aceleași concluzii erau formulate cu privire la concentrațiile de cadmiu și arseniu.

De asemenea, studiul includea o listă de control privind impactul activității industriale în cauză asupra stării de sănătate a populației. Printre riscurile de exploatare, aceasta nu excludea producerea de accidente ale căror efecte negative nu puteau fi atenuate prin măsurile obișnuite de protecție. Conform răspunsurilor oferite de autorii raportului, activitatea în cauză se desfășura într-o importantă zonă locuită. În ceea ce privește condițiile meteorologice, autorii raportului descriau amplasarea activității în litigiu într-o zonă afectată de condiții meteorologice nefavorabile (schimbări bruște de temperatură, ceață, vânturi).

O evaluare a stării de sănătate a copiilor din regiunea exploatărilor industriale din Baia Mare, inclusă în raportul menționat anterior, confirma creșterea numărului afecțiunilor căilor respiratorii pentru perioada 1995-1999.

Cu toate acestea, conform aceluiași studiu, ca urmare a unor plângeri privind agravarea stării de sănătate a unei părți a populației, considerată ca rezultat al funcționării tehnologiei respective în vecinătatea locuințelor, autoritățile medicale au efectuat analize medicale pe nouă copii și trei adulți. Acestea au arătat valori normale, cu excepția nivelului de plumb, care era destul de ridicat.

Studiul concluziona că cercetările astfel efectuate nu au evidențiat nici un efect semnificativ cu privire la starea de sănătate a populației care trăia în vecinătatea exploatării în cauză. Cu toate acestea, studiul semnala persistența afecțiunilor aparatului respirator, în special începând cu anul 1999. Acesta adăuga că existența iazurilor de decantare, precum și exploatarea acestora puteau reprezenta un risc pentru sănătatea populației care trăia în vecinătate, precum și pentru faună. Pentru a preveni efectele nocive asupra stării de sănătate a populației din această regiune, autorii studiului au formulat o serie de recomandări adresate autorităților.

În cele din urmă, studiul indica faptul că nu a putut fi identificată nici o influență majoră a tehnologiei în litigiu asupra stării de sănătate a angajaților uzinei din Baia Mare. Totuși, acesta preciza că s-a observat o iritație a căilor respiratorii superioare la mai mulți angajați. J. Alte studii de impact asupra mediului (rezumat)

Au fost realizate alte opt studii de impact asupra mediului, la date neprecizate, la cererea societății Aurul , de către o societate specializată, CAST SA. Aceste studii reafirmă existența unei poluări intense a solului și a apelor și indică posibilitatea deplasării vaporilor conținând cianură către zonele de vegetație situate în vecinătatea iazurilor. Totuși, acestea concluzionează că nu există riscuri de poluare a solului legate de activitatea societății Aurul . În schimb, acestea atrag atenția responsabililor societății Aurul asupra necesității de a efectua lucrări de reparare a conductelor de transport.

Un studiu realizat în 2004 de Ministerul Mediului din România cu privire la calitatea apelor subterane precizează că, în locațiile exploatării, nivelul cianurii depășește nivelul admis. Alte metale depășesc de câteva ori nivelul admis: zincul de cincisprezece ori și cuprul de o sută de ori. K. Autorizația de mediu

La 18 decembrie 2001, Agenția națională pentru resurse minerale a redactat un act adițional la licența inițială (a se vedea supra, pct. 15), prin care se modifica numele titularului licenței de concesiune, care devenea S.C. Transgold S.A.

Ministerul Mediului a emis trei autorizații de mediu în favoarea acestei ultime societăți. O primă autorizație, emisă la 8 august 2002, viza iazul de decantare Săsar. De asemenea, aceasta autoriza un depozit de sterile și exploatarea iazului și a construcțiilor aferente. Cea de-a doua, emisă în aceeași zi, viza uzina de extragere a metalelor prețioase, însărcinată cu extragerea și prelucrarea minereurilor neferoase (cu excepția minereurilor radioactive). O a treia autorizație, emisă la 12 august 2002, viza transportul minereurilor între uzină și iazul de decantare Săsar. L. Cianura de sodiu și sănătatea umană

Toxicitatea cianurii de sodiu este atestată prin documente oficiale. Această substanță reacționează violent la contactul cu oxidanții puternici precum nitrații și clorații, existând riscuri de incendiu și de explozie. Substanța se descompune în prezența aerului, a umidității și a dioxidului de carbon, rezultând un gaz foarte toxic și inflamabil (cianura de hidrogen). Aceasta poate fi absorbită de organism prin inhalare, prin piele și ochi, precum și prin ingerare. Substanța poate fi periculoasă pentru mediu. Trebuie acordată o atenție deosebită peștilor. Se recomandă insistent să se evite contaminarea mediului cu acest produs, din cauza persistenței sale.

Conform unui studiu intitulat „ Hydrogen Cyanide and Cyanides : Human Health Aspects ”, realizat în 2004 de OMS, nu există informații privind eventualele efecte nocive ale cianurii de sodiu asupra sănătății umane, cu excepția toxicității sale ridicate. Un experiment efectuat pe șobolani a arătat lipsa de efecte nocive ale inhalării substanței (a se vedea pct. 6 din raport). Exploatările miniere care folosesc cianura de sodiu reprezintă una dintre sursele cianurii prezente în atmosferă. Conform aceluiași studiu, nu există riscuri de apariție a cancerului legate de cianura de sodiu și doar dozele cu o concentrație foarte ridicată pot avea efecte nocive pentru femeile însărcinate. În cele din urmă, nu există suficiente informații pentru a stabili un raport doză-efect în cazurile de intoxicare cronică cu cianură de sodiu. O copie raportului în cauză a fost depusă la dosar de către reclamanți.

Conform concluziilor unui alt studiu științific realizat în iulie 2006 de Agenția americană pentru Substanțe Toxice („ATSDR”), cianura poate fi asimilată de către organismul uman prin expunerea căilor respiratorii la aer conținând cianură de sodiu. Un alt studiu invocat de reclamanți, realizat de către un grup consultativ în ceea ce privește standardele privind calitatea aerului, care funcționează sub egida Guvernului Regatului Unit („EPAQS”), afirmă că expunerea la cianuri provoacă, printre altele, dificultăți respiratorii. Conform autorilor acestui studiu, cianura de hidrogen este o substanță care produce iritații ale căilor respiratorii. De aceea, una dintre recomandările în caz de tratament al astmului este de a evita contactul cu cianurile. Cu toate acestea, conform aceluiași raport, chiar dacă expunerea la un nivel ridicat al substanțelor cu efect iritant poate provoca astm, informațiile privind dozele necesare pentru a provoca diverse afecțiuni ale căilor respiratorii sunt insuficiente. Copii ale acestor două studii au fost depuse la dosar de către reclamanți.

Conform guvernului pârât, studiul realizat în anul 2001 demonstrează absența unei legături de cauzalitate între folosirea cianurii de sodiu și afecțiunile aparatului respirator, în special astm. În ciuda caracterului ipotetic al rezultatelor studiului realizat în 1993, o activitate de monitorizare desfășurată de Ministerul Mediului în perioada 2001-2005 a evidențiat o absență totală a cianurilor de sodiu. Guvernul afirmă că cianura de sodiu este un produs utilizat în multe alte domenii ale industriei, fără ca acest lucru să reprezinte un risc pentru sănătatea populației care vine în contact cu această substanță. M. Starea de sănătate a celui de-al doilea reclamant

Al doilea reclamant a prezentat primele simptome de astm în 1996. Conform reclamanților, această afecțiune s-a agravat în 2001, ca urmare a poluării generate de societatea Aurul. Persoanele interesate au depus la dosar un certificat medical din 21 noiembrie 2001 care confirmă un astm moderat persistent. De asemenea, autorul acestui certificat, Dr. D.M., i-a recomandat celui de-al doilea reclamant să renunțe la fumat. La 18 iunie 2002, un al treilea certificat medical a confirmat existența respectivei afecțiuni și l-a declarat pe cel de-al doilea reclamant inapt pentru îndeplinirea serviciului militar obligatoriu. La 14 august 2007, a fost reconfirmată afecțiunea celui de-al doilea reclamant (astm moderat persistent). O copie a certificatelor medicale a fost depusă la dosar.

Curtea reamintește că a precizat în decizia sa cu privire la admisibilitate din 5 iulie 2007 că solicitările reclamanților trebuie examinate din perspectiva art. 8 din convenție, conform căruia: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” A. Argumentele părților 1. Reclamanții

Reclamanții se plâng de pasivitatea autorităților naționale care, conform susținerilor acestora, erau obligate să facă publice informațiile care să le permită o evaluare a riscurilor ce puteau rezulta pentru aceștia și pentru apropiații lor ca urmare a păstrării domiciliului lor în vecinătatea exploatării minereurilor de aur aparținând societății Aurul. Prin urmare, statul român este răspunzător de a nu fi luat precauțiile necesare pentru protejarea sănătății populației și a mediului, obligație prevăzută la art. 8 din convenție. Persoanele interesate fac referire la cauza Guerra și alții împotriva Italiei (hotărârea din 19 februarie 1998, Culegerea de hotărâri și decizii, 1998-I, p. 223, pct. 58). În particular, primul reclamant afirmă că nu dispunea de nici o posibilitate de a introduce o cale de atac efectivă împotriva deciziei de autorizare a activității în cauză și împotriva desfășurării acesteia. De fapt, acesta consideră că nu a dispus de nici o informație oficială privind gradul de risc pe care îl implica desfășurarea acestei activități.

Conform susținerilor reclamanților, nu a existat o consultare eficientă a publicului înainte de începerea funcționării exploatării. Cele două „dezbateri publice” au avut loc, una în noiembrie, cealaltă în decembrie 1999, în timp ce activitatea tehnologică a debutat în mai 1999, și nu au implicat populația interesată în mod eficient, deoarece nici o informație privind eventualele riscuri nu a fost făcută publică cu această ocazie. Reclamanții reproșează autorităților române o lipsă de vigilență cu privire la punerea în aplicare, funcționarea și monitorizarea acestei activități, considerată periculoasă de mai multe rapoarte oficiale. Această lipsă de vigilență este reprezentată de accidentul ecologic din ianuarie 2000. O realizare a planurilor de construcție și o monitorizare a activității extractive necorespunzătoare sunt principalele cauze ale acestui accident ecologic. În acest sens, reclamanții fac referire la cauzele Giacomelli împotriva Italiei (hotărârea din 2 noiembrie 2006, pct. 83), Hatton și alții împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 36022/97, pct. 128, ECHR 2003-VIII], Guerra și alții , citată anterior (pct. 60) și Tașkin și alții împotriva Turciei (nr. 46117/99, pct. 119, CEDO 2004-X).

Deși recunosc faptul că statul pârât dispune în acest domeniu de o anumită marjă de apreciere, reclamanții susțin că, în speță, autoritățile nu au știut să păstreze un echilibru just între interesul bunăstării economice a comunității și constituirea dreptului reclamanților la respectarea domiciliului și a vieții lor private și de familie. În acest sens, reclamanții menționează cauza López Ostra împotriva Spaniei (hotărârea din 9 decembrie 1994, pct. 51, seria A nr. 303-C). Aceștia consideră că ineficiența standardelor interne impuse de autoritățile române, direct interesate de activitatea în cauză, în special în ceea ce privește prevenirea unei deversări de cianură de sodiu, se interpretează ca o încălcare a principiului precauției.

Reclamanții consideră că, prin autorizarea funcționării iazurilor de decantare fără o protecție corespunzătoare, în imediata vecinătate a locuinței acestora, autoritățile i-au expus la un risc de contact cu o substanță periculoasă prezentă în aer, în sol și în apele subterane. Conform acestora, o serie de probe directe și indirecte și de prezumții clar concordante demonstrează agravarea stării de sănătate a celui de-al doilea reclamant, care suferă de astm bronșic. Luând în considerare efectele unui contact cu cianura de sodiu, substanță care blochează inhalarea oxigenului de către organismul uman, le putem considera, în mod rezonabil, drept o cauză a agravării afecțiunii de care suferă cel de-al doilea reclamant. În acest sens, reclamanții fac referire la cauza Fadeyeva împotriva Rusiei (nr. 55723/00, pct. 88, CEDO 2005-IV). În ceea ce privește legătura de cauzalitate, aceștia se bazează pe certificatele medicale care atestă afecțiunea celui de-al doilea reclamant, pe concluziile studiului realizat de OMS în 2004, pe cele ale studiului realizat de grupul britanic de informare în ceea ce privește standardele privind calitatea aerului („EPAQS”) și pe cele ale studiului realizat de Agenția pentru Substanțe Toxice și Monitorizarea Bolilor („ATSDR”), precum și pe o statistică a unui spital din Baia Mare care arată o creștere a acestui tip de boli în perioada 1999-2001.

Conform reclamanților, avantajele economice rezultate din activitatea în litigiu au fost minime (angajarea a 150 de persoane) în raport cu incidența economică a accidentului ecologic. Scopul inițial evocat de studiile preliminarii, și anume prelucrarea deșeurilor toxice, nu a fost niciodată atins. Reclamanții consideră că imposibilitatea demonstrării de către guvernul român a efectuării unei monitorizări corespunzătoare a realizării planurilor de construcție și a funcționării activității este suficientă pentru a justifica aplicarea jurisprudenței Ledyayeva, Dobrokhotova, Zolotareva și Romashina împotriva Rusiei (53157/99, 53247/99, 53695/00 și 56850/00, pct. 104, 26 octombrie 2006). 2. Guvernul

Guvernul susține că art. 8 din convenție se aplică doar în cazurile de poluare gravă, direct imputabilă unui stat, precum în cauza Lopez Ostra , citată anterior. Acceptând afirmațiile Curții în cauza Hatton , citată anterior, Guvernul admite că, în domeniul deosebit de sensibil al protecției mediului, activitatea economică preconizată trebuie să fie precedată de studii și anchete aprofundate și exhaustive, pentru a găsi un echilibru just între interesele concurente ale individului și cele ale societății în ansamblu. În speță, contrar guvernului pârât în cauza Lopez Ostra , citată anterior, Guvernul se poate prevala de realizarea unor studii de impact asupra mediului: în primul rând cel realizat în 1993, care evidenția, printre altele, avantajele de natură ecologică și economică ale proiectului, apoi cele realizate de societatea CAST (a se vedea supra, pct. 62) în 1999, care se refereau la iazurile de decantare și care au concluzionat absența unei poluări atmosferice cu acid cianhidric, și, în sfârșit, cel efectuat în 2001, care a adus dovada inexistenței unei legături de cauzalitate între afecțiunile aparatului respirator (astm, bronșită, pneumonie) și folosirea cianurii de sodiu. Acest din urmă studiu a mai concluzionat și că nu există poluare atmosferică cu cianură de sodiu.

Guvernul face trimitere la două cauze pe care inexistența unei legături de cauzalitate între încălcarea pretinsă și atingerea adusă vieții private a reclamanților le apropie de prezenta speță: cauzele Asselbourg împotriva Luxemburgului [(dec.), nr. 29121/95, CEDO 1999-VI] și Gronus împotriva Poloniei (nr. 29695/96, 28 mai 2002).

În ceea ce privește accesul la informații, Guvernul susține că prezenta speță este mai apropiată de cauza McGinley și Egan împotriva Regatului Unit (hotărârea din 9 iunie 1998, Recueil 1998-III) decât de cauza Guerra , citată anterior, în care reclamanții s-au confruntat cu lipsa căii de atac interne. Similar cauzei McGinley , reclamanții din prezenta cauză nu au efectuat demersurile necesare în vederea obținerii informațiilor privind riscurile pe care poluarea din Baia Mare le putea reprezenta pentru sănătatea lor. În temeiul Legii nr. 137/1995, aceștia se puteau adresa, direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților administrative sau instanțelor pentru a reclama un prejudiciu direct sau indirect. De asemenea, aceștia se puteau prevala de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

Guvernul afirmă că documentele în baza cărora a fost emisă autorizația de mediu puteau fi consultate la sediul Autorității pentru Protecția Mediului. De asemenea, conform susținerilor acestuia, respectiva documentație putea face obiectul unei acțiuni. În prezent, legislația internă este consolidată de existența a două ordonanțe de urgență (nr. 195/2005 și 152/2005), care răspund cerințelor Convenției internaționale de la Aarhus. În această privință, jurisprudența comunitară este unitară. De asemenea, Guvernul reamintește că reclamanții nu au participat la dezbaterile publice din 24 noiembrie și 3 decembrie 1999, în cadrul cărora aceștia și-ar fi putut exprima orice opinie cu privire la autorizația de mediu a societății Aurul. Guvernul invocă și în acest caz existența Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

În cadrul ședinței, Guvernul a precizat că cianurile sunt folosite în domeniul minier în aproximativ 90 de state din lume, dintre care trei în Europa: Spania, Finlanda și Suedia. În această privință, Guvernul a făcut trimitere la Directiva 2006/21/CE, care, la art. 13, stabilește valori limită pentru concentrațiile de cianură. Guvernul precizează că reclamanții locuiesc la o distanță de câțiva kilometri de sursa de poluare pretinsă. Conform acestuia, folosirea cianurilor în industria minieră poate reprezenta un pericol pentru sănătatea oamenilor doar în cazul nerespectării standardelor impuse cu privire la funcționarea diferitelor procedee tehnologice. Expunerea la cianuri este neglijabilă în anumite meserii, iar expunerea populației care locuiește în vecinătatea unor astfel de exploatări este inofensivă.

În ceea ce privește boala de care suferă cel de-al doilea reclamant, Guvernul afirmă că diagnosticul de astm datează din 1996, deci dintr-o perioadă cu mult anterioară începerii activității societății Aurul. Acesta adaugă că informațiile furnizate de Autoritatea de Sănătate Publică ca urmare a unei anchete efectuate în perioada 2001-2005 indică absența cianurii în aer, inclusiv în vecinătatea locuinței reclamanților.

Guvernul susține că nu a fost raportat nici un caz de boală profesională în regiunea orașului Baia Mare și că, în general, bolile cronice au o cauzalitate multifactorială. Prin urmare, acest lucru face aproape imposibilă existența unei legături de cauzalitate între astmul celui de-al doilea reclamant și activitatea uzinei Săsar. În afară de aceasta, persoana în cauză suferă doar de o formă moderată a acestei afecțiuni, iar medicul său curant i-a recomandat în mod formal să renunțe la fumat. B. Motivarea Curții a) Principii generale

În cauza Lopez Ostra , citată anterior, care se referea la poluarea fonică și cu mirosuri provenită de la o stație de epurare, Curtea a considerat că „atingeri grave aduse mediului [puteau] afecta confortul unei persoane și o puteau priva de folosința domiciliului său astfel încât să îi afecteze viața privată și de familie, fără a pune însă în mare pericol sănătatea persoanei în cauză” (pct. 51). În cauza Guerra , citată anterior, aceasta a concluzionat că „incidența directă a emisiilor de substanțe nocive asupra dreptului reclamanților la respectarea vieții private și de familie a acestora permite să se concluzioneze că art. 8 este aplicabil” (pct. 60). În cauza Surugiu împotriva România (nr. 48995/99, 20 aprilie 2004), care se referea la diverse acte, printre care intrarea unor terți în curtea casei reclamantului și descărcarea de către aceste persoane a mai multor căruțe de gunoi de grajd în fața ușii și sub ferestrele casei, Curtea a considerat că aceste acte reprezentau imixtiuni repetate în exercițiul dreptului reclamantului la respectarea domiciliului și a concluzionat că este aplicabil art. 8 din convenție.

În cazul în care o persoană este afectată în mod direct și grav de zgomot sau de alte forme de poluare, se poate ridica o problemă în temeiul art. 8. Astfel, în cauza Powell și Rayner împotriva Regatului Unit (hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 18, pct. 40), în care reclamanții se plâng de noxele sonore generate de zborurile aeronavelor în timpul zilei, Curtea a considerat că art. 8 este aplicabil, deoarece „zgomotul avioanelor de pe aeroportul Heathrow a dus la o scădere a calității vieții private și a confortului locuinței reclamanților”. Într-o cauză care se referea la o problemă de poluare acustică ( Moreno Gómez împotriva Spaniei , nr. 4143/02, CEDO 2004-X), Curtea a considerat din nou că noxele denunțate aveau efecte atât asupra vieții private, cât și asupra domiciliului reclamantei.

Prin urmare, art. 8 se poate aplica în cauzele privind mediul, fie că poluarea este cauzată direct de stat, fie că răspunderea acestuia din urmă rezultă din absența unei reglementări adecvate a activității sectorului privat. Dacă art. 8 are în principal ca obiect protejarea individului împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să nu intervină: acestui angajament, mai degrabă negativ, i se pot adăuga obligații pozitive inerente unei respectări efective a vieții private sau de familie (hotărârea Airey împotriva Irlandei din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, p. 17, pct. 32). Fie că abordăm cauza din perspectiva unei obligații pozitive impuse statului care constă în adoptarea unor măsuri rezonabile și adecvate pentru protejarea drepturilor pe care reclamanții le au în temeiul art. 8 § 1, fie că o abordăm din perspectiva unei imixtiuni a unei autorități publice care trebuie justificată în temeiul paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare.

Obligația pozitivă de a lua toate măsurile rezonabile și adecvate pentru protejarea drepturilor pe care reclamanții le au în temeiul art. 8 § 1 presupune, în primul rând, obligația principală a statelor de a crea un cadru legislativ și administrativ care să aibă drept obiectiv prevenirea eficace a daunelor asupra mediului și asupra sănătății umane ( Budayeva împotriva Rusiei , nr. 15339/02, 21166/02, 20058/02, 11673/02 și 15343/02, pct. 129-132, 20 martie 2008). În cazul în care un stat trebuie să soluționeze problemele complexe ale politicii de mediu și economice, în special atunci când este vorba de activități periculoase, trebuie, de asemenea, să se rezerve un loc deosebit unei legislații adaptate la particularitățile activității în cauză, în special la nivelul riscului care poate rezulta. Această obligație trebuie să determine autorizarea, punerea în funcțiune, exploatarea, securitatea și controlul activității în cauză, precum și să impună oricărei persoane interesate de aceasta adoptarea unor măsuri de ordin practic care să asigure protecția efectivă a cetățenilor a căror viață riscă să fie expusă la pericolele inerente domeniului în cauză [ Oneryildiz împotriva Turciei , (MC), nr. 48939/99, pct. 90, CEDO 2004-XII]. Este necesar, de asemenea, să se sublinieze că procesul decizional trebuie să presupună în primul rând realizarea unor anchete și a unor studii corespunzătoare, astfel încât să se prevină și să se evalueze anticipat efectele activităților care pot aduce atingere mediului și drepturilor persoanelor și să se permită astfel stabilirea unui echilibru just între diversele interese concurente implicate ( Hatton și alții , citată anterior, pct. 128). Importanța accesului publicului la concluziile acestor studii, precum și la informațiile care permit evaluarea pericolului la care este expus, nu poate fi pusă la îndoială (a se vedea, mutatis mutandis , Guerra , citată anterior, pct. 60 și McGinley și Egan , citată anterior, pct. 97). În cele din urmă, persoanele în cauză trebuie, de asemenea, să poată formula, în fața instanțelor, o acțiune împotriva oricărei decizii, oricărui act sau oricărei omisiuni, în cazul în care consideră că interesele sau observațiile lor nu au fost luate în considerare suficient în cadrul procesului decizional (a se vedea Hatton , citată anterior, pct. 128, și Tașkin , citată anterior, pct. 118-119). b) Cu privire la aplicabilitatea art. 8 în speță

Curtea constată faptul că persoanele în cauză își aveau domiciliul, la momentul faptelor, în orașul Baia Mare, într-un cartier de locuințe situat la aproximativ 100 m de uzina de extracție și de iazul Săsar (a se vedea supra, pct. 7), elemente ale exploatării miniere a societății Aurul , care folosea o tehnologie de extragere a aurului și argintului ce presupunea extracția prin dizolvare cu cianură de sodiu (a se vedea supra, pct. 11).

Curtea observă că, astfel cum a fost precizat de către Guvern, un studiu de impact asupra mediului, realizat în 1993, prezenta viitoarea activitate a societății Aurul ca fiind avantajoasă în ansamblu. Curtea constată că, pe baza acestui studiu, autoritățile administrative au emis o autorizație de mediu în favoarea societății în cauză (a se vedea supra, pct. 13).

Examinând concluziile acestui studiu preliminar, Curtea constată că autorii acestuia, medici, ingineri, biologi, au semnalat faptul că activitatea în cauză nu era lipsită de riscuri pentru mediu și pentru sănătatea umană (a se vedea, în special, supra pct. 15-18). De asemenea, aceasta constată că, în 2001, adică la opt ani de la realizarea acestui prim studiu, alți specialiști au tras un semnal de alarmă referitor la depășirea pragurilor de poluare admise în regiunea în cauză (a se vedea supra, pct. 55, 57 și 58).

Curtea ia în considerare, de asemenea, accidentul ecologic din ianuarie 2000, ale cărui consecințe nocive pentru mediu sunt descrise pe larg în raportul Task Force (realizat la inițiativa Uniunii Europene), precum și în raportul Organizației Națiunilor Unite (a se vedea supra, pct. 25-32). Studiul realizat în 2001 întărește argumentul unei poluări care depășește limitele admise în vecinătatea exploatării uzinei Săsar (a se vedea supra, pct. 55). În plus, Curtea observă că este de necontestat faptul că la originea acestui accident este societatea Aurul , printre ai cărei acționari se numără statul român (a se vedea supra, pct. 8).

Curtea observă că, spre deosebire de alte cauze similare, în care reclamanții se bazează pe hotărâri judecătorești care recunosc activitățile în curs de desfășurare ca fiind periculoase pentru mediu și pentru sănătatea populației ( Tașkin și alții , citată anterior, pct. 112), pe decizii administrative care declară aceste activități incompatibile cu standardele de mediu ( Giacomelli , citată anterior, pct. 38 și 41) sau pe rapoarte accesibile publicului care indică un anumit grad de poluare pentru o anumită activitate ( Fadeyeva , citată anterior, pct. 31-32), aceasta întâmpină dificultăți în speță, ca urmare a lipsei oricărei decizii interne sau a oricărui alt document oficial care să precizeze în mod suficient de clar gravitatea pericolului pe care activitatea societății Aurul o reprezintă pentru sănătatea umană și pentru mediu.

În această privință, Curtea reamintește, astfel cum a făcut deja în decizia privind admisibilitatea din 5 iulie 2007, că primul reclamant a încercat de mai multe ori, fără succes, să utilizeze căile de atace interne disponibile (a se vedea decizia privind admisibilitatea, 5 iulie 2007).

Curtea observă că, cel puțin pe parcursul unei anumite perioade de timp, după accidentul ecologic din ianuarie 2000, diferite elemente poluante (cianuri, plumb, zinc, cadmiu) care depășeau standardele interne și internaționale admise au fost prezente în mediul înconjurător, în special în vecinătatea locuinței reclamanților. Această situație este confirmată de concluziile rapoartelor oficiale redactate după accident de Organizația Națiunilor Unite (UNEP/OCHA), de Uniunea Europeană (Task Force) și de Ministerul Mediului din România (a se vedea supra, pct. 26, 28 și 63).

Curtea nu găsește nici un motiv pentru a pune la îndoială sinceritatea observațiilor formulate de reclamanți în această privință. Desigur, astfel cum rezultă din prima analiză a situației de facto , aceștia nu au reușit să obțină din partea autorităților interne nici un document oficial care să ateste că activitatea societății Aurul reprezenta un pericol pentru sănătatea acestora (a se vedea supra, pct. 35-53). Cu toate acestea, existența unui pericol de poluare cu substanțe chimice periculoase pentru sănătatea oamenilor poate fi identificată fără nici un dubiu din studiile de impact asupra mediului depuse la dosar de către guvernul pârât după comunicarea cererii.

În aceste condiții, ținând seama de constatările rapoartelor oficiale și de cele ale studiilor de mediu menționate anterior, Curtea concluzionează că poluarea generată de activitatea uzinei Săsar putea să cauzeze o deteriorare a calității vieții riveranilor și, în special, să afecteze confortul reclamanților și să îi priveze pe aceștia de folosința domiciliului lor, astfel încât să le afecteze viața privată și de familie. Prin urmare, art. 8 este aplicabil (a se vedea, mutatis mutandis, Lopez Ostra , citată anterior, pct. 50, 52). c) Cu privire la încălcarea art. 8 din convenție

Curtea reamintește că, în speță, reclamanții se plâng în esență nu de un act, ci de o lipsă de acțiune din partea statului. Aceștia denunță nerealizarea de către autoritățile naționale a unor anchete și studii corespunzătoare care ar fi permis evaluarea anticipată și prevenirea efectelor activității societății Aurul de natură să aducă atingere mediului și drepturilor acestora. Reclamanții pretind că nu dispuneau de nici o posibilitate de a ataca în mod efectiv decizia de autorizare a activității în cauză și desfășurarea acesteia. În cele din urmă, al doilea reclamant afirmă că starea sănătății sale s-a agravat din cauza poluării generate de activitatea în cauză.

În primul rând, Curtea constată că statul pârât a autorizat funcționarea societății Aurul , al cărei acționar era și care avea ca principal obiectiv exploatarea minereurilor prezente, de mai mulți ani, în iazurile de decantare situate în vecinătatea orașului Baia Mare.

În continuare, Curtea observă că această societate se afla la originea accidentului ecologic din ianuarie 2000, care a fost descris pe larg de mijloacele de informare în masă internaționale și care a făcut obiectul unui raport al Uniunii Europene și al unui alt raport al Organizației Națiunilor Unite. După acest accident, primul reclamant a început să facă demersurile necesare pentru a se informa cu privire la pericolul pe care îl reprezenta activitatea în cauză pentru viața sa și cea a fiului său, al doilea reclamant, care suferă de astm (a se vedea supra, pct. 35 și 42).

În cadrul principiilor enunțate mai sus și ținând seama de specificitatea cauzei, Curtea consideră că trebuie să stabilească dacă procesul decizional care a dus la acordarea unei autorizații de mediu societății Aurul s-a bazat pe studii și anchete care să îi permită evaluarea anticipată a riscurilor eventuale ale respectivei activități și dacă concluziile studiilor efectuate au fost făcute publice. De asemenea, Curtea va analiza dacă, în contextul ulterior producerii accidentului din ianuarie 2000, autoritățile naționale au informat populația orașului Baia Mare, printre care se numără și reclamanții, despre eventualele riscuri și consecințe ale acestui accident pentru sănătatea oamenilor și pentru mediu. În același context, este necesar să se analizeze, de asemenea, dacă autoritățile naționale au informat populația despre măsurile de prevenire a unui viitor accident similar celui din ianuarie 2000. În cele din urmă, Curtea va examina dacă autoritățile naționale au informat populația orașului Baia Mare despre măsurile menite să atenueze riscurile pentru sănătatea umană și pentru mediu, în cazul repetării unui astfel de eveniment.

Înainte de a efectua această analiză, Curtea consideră necesar să analizeze dacă există indicii care să permită concluzia conform căreia afecțiunea de care suferă cel de-al doilea reclamant a putut fi agravată de activitatea societății Aurul, care folosește o tehnologie de extracție prin dizolvare a minereurilor cu cianură de sodiu în vecinătatea locuinței acestuia.

În primul rând, Curtea nu găsește nici un motiv pentru a pune la îndoială realitatea afecțiunii de care suferă cel de-al doilea reclamant, care a fost diagnosticată, pentru prima dată, în 1996, adică înainte de punerea în funcțiune a societății Aurul. Această afecțiune este atestată de certificate medicale. În al doilea rând, nu poate fi contestat faptul că cianura de sodiu este o substanță toxică care poate, în anumite condiții, să pună în pericol sănătatea umană (a se vedea supra, pct. 66). În al treilea rând, astfel cum Curtea a constatat (a se vedea supra, pct. 95), este incontestabil că a fost înregistrat un nivel ridicat de poluare în vecinătatea locuinței reclamanților, ca urmare a producerii accidentului ecologic din ianuarie 2000.

Curtea a examinat studiile științifice depuse la dosarul cauzei de către reclamanți. În ceea ce privește studiul realizat de OMS în 2004 (a se vedea supra, pct. 67), reține că este dificil, pentru specialiști, să stabilească o legătură doză–efect în caz de ingerare a cianurii de sodiu. Cel de-al doilea studiu, realizat de Agenția pentru Substanțe Toxice în 2006 (a se vedea supra, pct. 68), adoptă poziția potrivit căreia contactul cu cianura de sodiu poate avea efecte iritante pentru căile respiratorii, precizând că nu există informații disponibile referitoare la doza de cianură pornind de la care se poate vorbi de o incidență asupra afecțiunilor respiratorii (pagina 4 din raport). În cele din urmă, al treilea studiu nu face decât să confirme concluziile primelor două: nu se cunoaște încă doza de cianură de sodiu pornind de la care afecțiunile căilor respiratorii, precum astmul, se pot agrava (a se vedea supra, pct. 68, in fine ).

În absența elementelor de probă în această privință, Curtea se poate eventual baza pe un raționament probabilist, având în vedere că patologiile moderne se caracterizează prin pluralitatea cauzelor. Acest lucru este posibil în cazul unei incertitudini științifice însoțite de elemente statistice suficiente și convingătoare.

Cu toate acestea, Curtea consideră că, în speță, incertitudinea științifică nu este însoțită de asemenea elemente statistice. Documentul întocmit de către un spital din Baia Mare și care atestă o anumită creștere a numărului de afecțiuni ale căilor respiratorii nu este suficient, de unul singur, să creeze o probabilitate cauzală. Prin urmare, Curtea constată că reclamanții nu au reușit să dovedească existența unei legături de cauzalitate suficient de clare între expunerea la anumite doze de cianură de sodiu și agravarea astmului.

Cu toate acestea, consideră că, deși nu există o probabilitate cauzală în speță, existența unui risc grav și considerabil pentru sănătatea și pentru confortul reclamanților impunea statului obligația pozitivă de a lua măsuri rezonabile și adecvate care să protejeze drepturile persoanelor în cauză la respectarea vieții lor private și a domiciliului lor, precum și, în termeni mai generali, dreptul de a se bucura de un mediu sănătos și protejat. În speță, această obligație le revenea autorităților, atât înainte de punerea în funcțiune a uzinei Săsar, cât și după accidentul din ianuarie 2000. În această privință, Curtea constată că, în 1992, statul român a solicitat Institutului de Cercetare din cadrul Ministerului Mediului să realizeze un studiu de impact asupra mediului. Șapte ani mai târziu, statul pârât, acționar al societății Aurul , a decis autorizarea punerii în funcțiune a acesteia, bazându-se în principal pe concluziile acestui studiu realizat în 1993.

Curtea consideră că nu are competența de a substitui propriul punct de vedere celui al autorităților locale în ceea ce privește cea mai bună politică care trebuie adoptată în materie de mediu și industrie: aceasta face referire la ampla marjă de apreciere pe care jurisprudența sa le-o recunoaște statelor în domeniile sociale și tehnice dificile, astfel cum este cel din cauză ( Hatton , citată anterior, pct. 100-101). Analizând concluziile studiului menționat anterior, Curtea evidențiază că orașul Baia Mare era deja o localitate foarte poluată, ca urmare a unei activități industriale intense, în special în domeniul minier (a se vedea supra, pct. 9 și 10). În plus, Curtea observă că este vorba de o tehnologie