CASE OF A. AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian translation] legal summary by the IER (Institutului European din România)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

A și alții împotriva Regatului Unit

(MC) – nr. 3455/05

Hotărârea din 19.02.2009

Art. 5 § 1 lit. f): Expulzare – Extrădare

Nedezvăluirea din motive de securitate națională a probelor relevante pentru a se judeca legalitatea detenției:

încălcare

Art.

5

§

4: Introducerea unei căi de atac

Nedezvăluirea din motive de securitate națională a probelor relevante pentru a se judeca legalitatea detenției:

încălcare; neîncălcare

Art. 15

Validitatea derogării de la obligațiile prevăzute de art. 5 § 1 în ceea ce privește competența de a încarcera persoane străine, suspectate de terorism care nu pot fi expulzate pe motiv de teamă de rele tratamente:

lipsa validității

În fapt

– În urma atacurilor comise în 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite ale Americii, Guvernul britanic a considerat că anumiți resortisanți prezenți pe teritoriul britanic care formau o rețea de susținere a activităților teroriste islamiste extremiste având legătură cu Al-Qaida reprezentau o amenințare pentru Regatul Unit. Expulzarea lor fiind exclusă pe motiv de risc de rele tratamente la care aceste persoane ar fi fost expuse în țara lor de origine, Guvernul a considerat necesar să instituie o competență extinsă de plasare în detenție, aplicabilă străinilor în privința cărora ministrul Internelor avea motive să creadă că prezența lor în Regatul Unit reprezenta un risc pentru securitatea națională și existau motive să fie suspectați a fi „teroriști internaționali”. Având în vedere că acest regim de detenție putea să se dovedească incompatibil cu art.

5

§

1 din Convenție, Guvernul a emis un aviz de derogare în temeiul art. 15 din Convenție în care a introdus dispozițiile capitolului 4 din Legea din 2001 privind securitatea și lupta împotriva criminalității și a terorismului („Legea din 2001”), care abilita în special autoritățile să plaseze în detenție resortisanții străini vizați de un certificat care îi desemna ca fiind „suspecți teroriști internaționali” pentru care nu era posibilă „pentru moment” expulzarea din Regatul Unit.

Dispozițiile capitolului 4 din Legea din 2001 au intrat în vigoare în decembrie 2001 și au fost abrogate în martie 2005. În perioada de aplicare a acestei legi, 16 resortisanți străini, între care cei 11 reclamanți, au făcut obiectul unui astfel de certificat și au fost plasați în detenție. Șase dintre persoanele în cauză au fost încarcerate la 19 decembrie 2001 și ceilalți la diverse date până în octombrie 2003. Înainte de a decide să părăsească Regatul Unit, unul în Maroc, celălalt în Franța, al doilea și al patrulea reclamant au fost puși în libertate la trei zile, respectiv la trei luni de la arestare. Ceilalți reclamanți au fost plasați în închisoarea Belmarsh. Trei dintre ei au fost transferați într-un spital de psihiatrie de securitate ca urmare a deteriorării stării lor de sănătate mentală (stare care l-a condus pe unul dintre reclamanți la o tentativă de sinucidere), alt reclamant a obținut în aprilie 2004 eliberarea condiționată cu restricții echivalente cu arestul la domiciliu, pentru același motiv.

Certificatele emise împotriva reclamanților în temeiul Legii din 2001 au făcut obiectul unei reexaminări semestriale, efectuate de Comisia specială pentru contestații privind imigrația (

Special Immigration Appeals Commission

–„SIAC”). Fiecare reclamant a contestat decizia prin care ministrul Internelor a emis un certificat împotriva lui. Procedura desfășurată în fața SIAC permitea acestei comisii să examineze nu doar informații (clasificate „neconfidențiale”) care puteau fi făcute publice, ci și alte informații (clasificate „confidențiale”), care, din motive de securitate națională, nu puteau fi dezvăluite. Deținutul și reprezentanții săi primeau comunicarea cu informațiile neconfidențiale și puteau formula observații în scris și la bară referitoare la respectivul subiect. Informațiile confidențiale nu erau comunicate nici deținutului, nici avocaților săi, ci unui „avocat special” desemnat pentru fiecare deținut de către

Solicitor General

. În afară de audierile publice, SIAC a organizat audieri secrete consacrate examinării informațiilor confidențiale, în timpul cărora avocatul special putea invoca, în numele deținutului, anumite mijloace de procedură – având drept scop, de exemplu, comunicarea de informații suplimentare – și de fond. Cu toate acestea, din momentul în care lua cunoștință de informații confidențiale, avocatului special nu i se mai permitea să comunice cu deținutul sau cu avocații acestuia fără acordul SIAC. SIAC a respins toate contestațiile formulate de persoanele interesate împotriva certificatelor care îi vizau.

Reclamanții au angajat de asemenea o procedură pentru a denunța ilegalitatea fundamentală a derogării notificate în temeiul art. 15. Camera Lorzilor s-a pronunțat în ultimă instanță privind acțiunea lor printr-o hotărâre din 16 decembrie 2004. Aceasta a considerat că există un pericol care amenință viața națiunii, dar că regimul de detenție nu trata în mod rațional amenințarea la adresa securității și că, prin urmare, era unul disproporționat. Camera Lorzilor a observat în special că s-a demonstrat că și resortisanți britanici sunt implicați în rețele teroriste care au legătură cu Al-Qaida și a considerat că regimul de detenție criticat opera o discriminare nejustificată împotriva străinilor. În consecință, aceasta a emis o declarație de incompatibilitate în temeiul legii privind drepturile omului și a anulat avizul de derogare. Capitolul 4 din Legea din 2001 a fost abrogat de Parlament în martie 2005. Reclamanților care au fost menținuți în detenție le-au fost comunicate mandatele de control în temeiul Legii din 2005 privind prevenirea terorismului.

În drept

– Art.

5

§

1 lit. f) și art. 15

a)

Cu privire la obiectul litigiului

– Guvernul nu este împiedicat să invoce lit.

f) a art. 5 § 1 în fața Curții, deși nu a făcut acest lucru în fața instanțelor britanice, deoarece a amânat în mod expres problema aplicării art.

5 în avizul de derogare, precum și în procedura internă, iar Camera Lorzilor a examinat problema compatibilității detenției persoanelor în cauză cu art.

5

§

1 înainte de a se pronunța asupra validității derogării. În plus, nu există în principiu niciun motiv de a priva Guvernul de posibilitatea de a prezenta în fața Curții toate mijloacele de apărare de care dispune, chiar dacă acest fapt ar putea conduce la repunerea în discuție a concluziilor celei mai înalte instanțe britanice. Prin urmare, este necesar să se respingă cele două excepții preliminare invocate de reclamanți.

b)

Cu privire la fondul litigiului

– Curtea trebuie să verifice în prealabil dacă detenția la care au fost supuși reclamanții a fost nelegală în temeiul art.

5

§

1

lit.

f). Curtea nu va trebui să se pronunțe asupra validității derogării decât dacă decide că detenția a fost nelegală.

i.

Cu privire la legalitatea detenției

– Privarea de libertate a unei „persoane împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare” nu se justifică decât în cazul în care o astfel de procedură continuă și se desfășoară cu diligența necesară. Curtea a concluzionat neîncălcarea art.

5 §

1

lit.

f) în privința celui de-al doilea și a celui de-al patrulea reclamant, având în vedere perioada scurtă de detenție la care au fost supuși înainte de a decide să părăsească Regatul Unit. În schimb, este clar că toți ceilalți nouă reclamanți au făcut obiectul unui certificat și au fost încarcerați sub suspiciunea de a fi teroriști internaționali a căror prezență în libertate în Regatul Unit amenința securitatea națională. Una dintre ipotezele fundamentale pe care se întemeia avizul de derogare, Legea din 2001, și plasarea persoanelor din cauză în detenție era că imposibilitatea de a-i deporta sau expulza avea un caracter „de moment”. Nu există nici un indiciu că autoritățile au avut o perspectivă realistă de a expulza prsoanele în cauză fără a le expune la un risc real de rele tratamente. În aceste condiții, politica Guvernului de a continua să „examineze în mod activ” posibilitatea de a-i expulza pe reclamanți nu era suficient de sigură sau hotărâtoare pentru a fi considerată „procedură (...) angajată în vederea expulzării”. Prin urmare, detenția lor nu intra sub incidența excepției de la dreptul la libertate prevăzută de art.

5

§

1

lit.

f).

ii.

Cu privire la validitatea derogării

– instanța supremă a statului pârât a examinat această problemă și a decis că exista un pericol public care amenința viața națiunii, dar că măsurile luate pentru a-l reduce nu erau strict impuse de situație. Curtea consideră că nu ar putea ajunge la o soluție contrară fără a avea certitudinea că instanțele interne au comis o eroare în aplicarea sau interpretarea art. 15 sau a jurisprudenței sale, sau că sunt vădit nerezonabile concluziile acestora.

–

Cu privire la existența unui „pericol public ce amenință viața națiunii”

– ministrul Internelor a prezentat instanțelor britanice probe pentru a demonstra existența unei amenințări reale cu atacuri teroriste îndreptate împotriva Regatului Unit. SIAC a trebuit să furnizeze și alte informații confidențiale. Toți judecătorii interni care au luat la cunoștință despre prezenta cauză au declarat că ei cred în realitatea pericolului invocat, cu excepția unuia. Chiar dacă Al-Qaida nu comisese încă un atac pe teritoriul britanic în momentul în care a fost stabilită derogarea, nu se poate reproșa autorităților naționale că au crezut în „iminența” unui atac. Statele nu ar trebui obligate să aștepte producerea unui dezastru pentru a lua măsuri adecvate pentru a-i reduce efectele. Statele au o marjă largă de apreciere pentru a evalua amenințările, în funcție de informațiile de care dispun. Opiniile executivului și Parlamentului sunt importante în materie, și e necesar să se acorde o importanță mai mare opiniei instanțelor naționale, care sunt mai bine situate decât instanța europeană pentru a evalua probele referitoare la existența unui pericol. În consecință, Curtea admite că exista un pericol public ce amenința viața națiunii.

–

Cu privire la întrebarea de a stabili dacă măsurile în litigiu erau strict impuse de situație

– Guvernul a criticat cinci dintre argumentele privind constatarea lipsei de proporționalitate stabilite de Camera Lorzilor cu privire la detenția reclamanților. În ceea ce privește primul dintre aceste argumente, potrivit căruia instanțele interne ar fi trebuit să acorde o mai mare marjă statului în a stabili măsurile strict necesare, Curtea a subliniat că teoria marjei de apreciere a fost întotdeauna percepută ca un mijloc de a defini relația dintre autorități și instanța europeană, dar nu consideră că se poate aplica în același mod în relația dintre organismele statului la nivel intern. Problema proporționalității măsurilor în litigiu ține în ultimă instanță de domeniul judiciar, în special întrucât, astfel cum se întâmplă în speță, justițiabilii au fost îndelung privați de dreptul lor fundamental la libertate. În orice caz, având în vedere atenția de care a dat dovadă Camera Lorzilor atunci când a examinat întrebările care se puneau în prezenta cauză, nu i se poate reproșa că nu a acordat opiniilor executivului și Parlamentului importanța meritată. În ceea ce privește al doilea argument, potrivit căruia Camera Lorzilor ar fi săvârșit o eroare examinând legea

in abstracto

în loc să se aplece asupra circumstanțelor specifice cazului fiecăruia dintre reclamanți, Curtea consideră că art. 15 prevede în mod necesar o abordare axată pe situația generală a țării în cauză și că, în cazul în care – precum în speță – măsurile criticate sunt considerate disproporționate și discriminatorii, este inutil să se examineze de la caz la caz modul în care au fost puse în aplicare. În ceea ce privește al treilea motiv invocat de Guvern, potrivit căruia soluția adoptată de majoritatea Camerei Lorzilor nu constituia refuzul de a considera încarcerarea reclamanților ca o măsură necesară, ci mai degrabă faptul că legea nu autoriza plasarea în detenție a resortisanților britanici care amenință securitatea națională, Curtea consideră că în mod corect Camera Lorzilor a considerat că extinderea competențelor în privința detenției nu poate fi considerată ca ținând de legislația privind resortisanții străini, în care ar fi fost justificată o distincție între aceștia din urmă și resortisanții naționali, ci mai degrabă ca ținând de securitatea națională. Alegând să utilizeze o măsură care ține de natura dreptului resortisanților străini pentru a trata o problemă care ține în esență de securitate, autoritățile au dat un răspuns inadecvat și au expus un anumit grup de persoane suspecte de terorism la riscul disproporționat și discriminatoriu al unei detenții pe durată nedeterminată. Efectele potențial negative ale unei detenții fără inculpare pot afecta în mod sensibil identic un cetățean britanic și un străin care nu poate, în practică, părăsi țara din cauza temerii de a fi supus la tortură în străinătate. În ceea ce privește ultimele două argumente ale Guvernului, potrivit cărora autoritățile au limitat în mod legitim măsurile în litigiu la resortisanți străini, pentru a nu afecta populația musulmană britanică și că ar fi putut oferi un răspuns mai bun la amenințarea teroristă, întrucât autoritățile erau abilitate să-i plaseze în detenție pe cei care reprezentau, în viziunea lor, principala sursă a acestei amenințări, și anume pe străini, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat probe în favoarea afirmațiilor sale. Pe scurt, măsurile de derogare au fost disproporționate întrucât au produs o discriminare nejustificată între resortisanții naționali și cei străini.

Concluzie

: încălcare, cu excepția celui de-al doilea și a celui de-al patrulea reclamant (unanimitate).

Art.

5

§

4: Reclamanții s-au plâns de lipsa de echitate a procedurii în fața SIAC, nefiindu-le comunicate toate probele împotriva lor. Curtea declară inadmisibile plângerile celui de-al doilea și celui de-al patrulea reclamant, întrucât aceștia fuseseră deja eliberați în momentul deschiderii diferitelor proceduri referitoare la legalitatea detențiilor dispuse în temeiul legii din 2001. În privința celorlalți reclamanți, interesul public eminent atașat colectării de informații despre Al-Qaida, precum și ascunderea surselor din care au fost obținute intră în conflict cu dreptul reclamanților la un proces echitabil, în contextul recursurilor formulate de aceștia. În aceste condiții, era esențial ca fiecăruia dintre reclamanți să-i fie comunicate cât mai multe informații privind capetele de cerere și probele reținute împotriva sa, fără ca securitatea națională, precum și a terților să fie compromisă și pentru a putea contesta în mod eficient acuzațiile aduse. Curtea consideră că, în calitate de organism judiciar complet independent abilitat să examineze toate probele relevante, SIAC putea să se asigure că nicio informație nu este ascunsă inutil deținuților, că avocații speciali prezintă o garanție suplimentară și că nu există niciun motiv pentru a se concluziona că secretul a fost invocat în mod excesiv și nejustificat în cadrul contestațiilor formulate de părțile în cauză sau că refuzurile de a li se comunica probe, cu care reclamanții s-au confruntat, nu au fost justificate de motive imperioase. Cu toate acestea, întrebarea care se pune în definitiv este dacă, în cazul în care nu au fost comunicate toate probele incriminatorii, afirmațiile conținute în probele neconfidențiale au fost suficient de precise pentru a le permite reclamanților să furnizeze informații reprezentanților lor, precum și avocaților speciali, iar aceștia din urmă să le utilizeze pentru a respinge acuzațiile aduse împotriva persoanelor în cauză.

În acest sens, Curtea observă că probele neconfidențiale care îi incriminau pe cinci dintre reclamanți conțineau acuzații – privind, de exemplu, achiziționarea de echipamente de telecomunicații identificate cu precizie, posesia unor astfel de documente care făceau referire la presupuși teroriști, menționați nominal, și întâlniri cu astfel de presupuși teroriști în locuri și la date precise – suficient de circumstanțiale pentru a permite persoanelor în cauză să le conteste în mod eficient. Prin urmare, nu s-a adus atingere drepturilor procedurale ale persoanelor în cauză. Cu toate acestea, s-a stabilit că documentele neconfidențiale comunicate altor patru reclamanți au fost insuficiente pentru a le permite acestora să conteste în mod eficient acuzațiile formulate împotriva lor, fie pentru că un element esențial lipsea (probarea legăturii între fondurile pretins încasate de persoanele în cauză și actele de terorism) sau pentru că aveau un caracter atât de general și incomplet încât SIAC trebuia să se bazeze în mare parte pe documente secrete.

Concluzie

: încălcare în privința a patru reclamanți, neîncălcare în privința a cinci dintre aceștia și inadmisibilitate în privința capetelor de cerere formulate de ultimii doi reclamanți (unanimitate).

Art.

5

§

5: Întrucât reclamanții nu au putut să se prevaleze de dreptul executoriu la reparații pentru încălcarea art. 5 § 1 și a art. 5 § 4, menționate mai sus, în fața instanțelor interne, care nu au avut altă putere decât aceea de a pronunța o declarație de incompatibilitate, paragraful 5 al acestei dispoziții a fost de asemenea încălcat.

Concluzie

: încălcare în privința tuturor părților în cauză, cu excepția celui de-al doilea și celui de-al patrulea reclamant (unanimitate).