COSTA MOREIRA c. PORTUGAL

SECȚIA A DOUA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr.

20156/08

prezentată de José Augusto COSTA MOREIRA

împotriva Portugaliei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), reunită la 22 septembrie 2009 într-o cameră compusă din:

Françoise Tulkens, președintă,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș, judecători,

și Françoise Elens-Passos, grefieră adjunctă de secție,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 15 aprilie 2008,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl. José Augusto Costa Moreira, este un resortisant portughez născut în 1956 și rezident la Porto (Portugalia). Este reprezentat în fața Curții de F. Teixeira da Mota, avocat la Lisabona.

A.

Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Articolele litigioase

Reclamantul este jurnalist la cotidianul cu tiraj mare Público. În ediția sa din 21 iunie 2000, Público a publicat pe prima pagină titlul mare „[Poliția] judiciară anchetează «sacul albastru [1]» al Partidului Socialist”. Titlul trimitea la trei articole, dintre care două semnate de reclamant. În aceste articole, reclamantul și un alt jurnalist al Público afirmau că poliția judiciară avea în puterea sa, în urma unei denunțări anonime, elemente care permiteau să se creadă că responsabili ai primăriei din Felgueiras, un oraș din nordul Portugaliei, creaseră un fond special, neînregistrat oficial, care servea la finanțarea ilegală a Partidului Socialist, precum și la alimentarea cheltuielilor personale ale primarului și ale altor persoane, dintre care cel care era la acea epocă soțul primarului, S.O.

Pasajul pertinent în speță al unuia dintre aceste articole se citea astfel:

„O mare parte din acești bani ar fi destinată finanțării activităților Partidului Socialist – la nivel local și național – dar și cheltuielilor personale ale primarului, ale fostului deputat X și chiar ale soțului [primarului].”

Într-un alt articol, reclamantul a strâns declarațiile unora dintre persoanele puse în cauză, dar nu și cele ale lui S.O.

Au fost deschise urmăriri privind aceste fapte împotriva mai multor persoane, dintre care primarul din Felgueiras și S.O. Acesta din urmă a fost pus sub urmărire (arguido), dar nu a făcut în final obiectul niciunei acuzații, procedura continuând în privința altor persoane, dintre care primarul din Felgueiras.

2.

Procedura penală

La o dată neprecizată din cursul anului 2001, S.O. a depus împotriva reclamantului, în fața parchetului din Felgueiras, o plângere penală cu constituire de assistente (auxiliar al ministerului public) pentru defăimare.

Printr-o hotărâre din 27 octombrie 2006, tribunalul din Felgueiras l-a judecat pe reclamant vinovat de defăimare și l-a condamnat la o pedeapsă de 300 de zile-amendă, în valoare de 1 800 euro (EUR), precum și la plata sumei de 5 000 EUR către assistente cu titlu de daune-interese. Tribunalul a considerat că rezulta din faptele stabilite că reclamantul ridicase suspiciuni neîntemeiate față de S.O. în timp ce nu dispunea de cea mai mică bază factuală pentru a-și susține afirmațiile. A concluzionat că, suspiciunile în cauză fiind de natură să afecteze onoarea și reputația lui S.O., infracțiunea de defăimare era constituită.

Atât reclamantul, cât și assistente S.O. au făcut apel împotriva acestei hotărâri în fața curții de apel din Guimarães. Aceasta, printr-o hotărâre din 22 octombrie 2007, a respins recursurile și a confirmat hotărârea atacată. Curtea de apel a subliniat că omițând să strângă poziția lui S.O. cu privire la faptele în cauză, reclamantul nu respectase regulile deontologice, ceea ce împiedica aplicarea clauzei de „bună-credință” din articolul 180 § 2 din codul penal.

B.

Dreptul intern pertinent

Decizia Roseiro Bento c. Portugaliei (dec.), nr. 29288/02, CEDO 2004-XII (extrase), conține o descriere a dreptului intern aplicabil în materie de defăimare.

PLÂNGERE

Invocând articolul 10 din Convenție, reclamantul susține că condamnarea de care a făcut obiectul a adus atingere dreptului său la libertatea de expresie.

ÎN DREPT

Reclamantul se plânge de o ingerință în dreptul său la libertatea de expresie, în încălcarea articolului 10 din Convenție, formulat astfel:

„1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără să poată exista ingerință din partea autorităților publice și fără considerație de frontieră (...).

2.

Exercitarea acestor libertăți comportând îndatoriri și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru protecția reputației sau a drepturilor altora (...).”

Curtea acceptă că în speță reclamantul a suferit o „ingerință” a unei autorități publice în dreptul său la libertatea de expresie. O asemenea ingerință era prevăzută de lege - dispozițiile pertinente ale codului penal - și viza unul dintre scopurile legitime în raport cu paragraful 2 al articolului 10, și anume „protecția reputației” și „drepturilor altora”.

Rămâne de știut dacă o asemenea ingerință era „necesară într-o societate democratică”.

Curtea reamintește în acest sens că articolul 10 din Convenție nu garantează o libertate de expresie fără nicio restricție chiar și atunci când este vorba să se relateze în presă chestiuni serioase de interes general. Paragraful 2 al acestui articol precizează că exercitarea acestei libertăți comportă „îndatoriri și responsabilități” care pot avea importanță atunci când, ca în speță, se riscă să se aducă atingere reputației unor particulari și să se pună în pericol „drepturile altora”. Astfel, informația raportată cu privire la chestiuni de interes general este subordonată condiției ca persoanele interesate să acționeze cu bună-credință în mod să furnizeze informații exacte și demne de credit (a se vedea, de exemplu, Fressoz și Roire c. Franței [MC], nr. 29183/95, § 54, CEDO 1999-I și Brunet-Lecomte și alții c. Franței, nr. 42117/04, § 47, 5 februarie 2009).

Aceste considerații joacă un rol deosebit de important în zilele noastre, având în vedere puterea pe care o exercită mass-media în societatea modernă. Într-o lume în care individul este confruntat cu un flux imens de informații, care circulă pe suporturi tradiționale sau electronice și care implică un număr mereu crescând de autori, controlul respectării „îndatoririlor și responsabilităților” care apasă pe jurnaliști capătă o importanță sporită.

Curtea nu are deloc misiunea, atunci când exercită acest control, de a se substitui jurisdicțiilor naționale, ci de a verifica sub aspectul articolului 10 deciziile pe care acestea le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Pentru aceasta, trebuie să considere „ingerința” litigioasă în lumina ansamblului cauzei pentru a determina dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar „pertinente și suficiente”.

În scopul exercitării punerii în balanță a intereselor concurente la care trebuie să se dedea Curtea, aceasta trebuie de asemenea să țină seama de dreptul pe care articolul 6 § 2 din Convenție îl recunoaște indivizilor de a fi prezumați nevinovați până când vinovăția lor a fost legal stabilită (Pedersen și Baadsgaard c. Danemarcei [MC], nr. 49017/99, § 78, CEDO 2004-XI, și Tourancheau și July c. Franței, nr. 53886/00, § 68, 24 noiembrie 2005).

În speță, articolele publicate de reclamant afirmau că anumite persoane folosiseră fonduri obținute în mod ilegal pentru a finanța un partid politic sau pentru a asigura cheltuieli personale. Într-unul dintre aceste articole, reclamantul afirma că S.O. beneficiase de asemenea de aceste fonduri pentru cheltuielile sale personale. Articolul nu preciza natura acestor cheltuieli personale. În sfârșit, într-un al doilea articol reclamantul raporta declarații pe care le strânsese de la persoanele vizate, în special de la primarul din Felgueiras, dar nu și de la S.O.

În aceste condiții, Curtea consideră că baza factuală pe care s-a sprijinit reclamantul pentru a publica articolul său era departe de a fi precisă - niciun fapt concret implicându-l pe S.O. nu era avansat - și fiabilă, jurisdicțiile naționale considerând că reclamantul nu putea dispune de niciun element solid care să îl implice pe S.O. în acțiunile în cauză. Curtea reamintește în acest sens că cu cât afirmația este mai gravă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă (Pedersen și Baadsgaard, citată anterior, ibidem).

Aplecându-se apoi asupra „îndatoririlor și responsabilităților” reclamantului, Curtea constată mai întâi că acesta din urmă a omis să strângă declarațiile persoanei vizate. Acest lucru este cu atât mai grav cu cât au fost strânse declarații de la celelalte persoane vizate de publicarea litigioasă. Curtea reamintește că S.O. era acuzat în articolul litigios de a fi comis o infracțiune penală deosebit de gravă pentru care în final nu a făcut obiectul niciunei rechizitorii sau acuzații formale. În ochii Curții, circumstanțele speței impuneau o prudență specială din partea reclamantului în exercitarea funcțiilor sale de jurnalist. Având în vedere lipsa de precauție de care a dat dovadă reclamantul în speță, concluzia jurisdicțiilor interne conform căreia acesta nu acționase cu bună-credință nu poate trece drept nerezonabilă. Motivele avansate de tribunalele naționale pentru a condamna reclamantul erau astfel „pertinente” și „suficiente”.

În sfârșit, natura și severitatea pedepsei aplicate sunt de asemenea elemente care intră în considerație atunci când este vorba să se aprecieze proporționalitatea ingerinței în raport cu articolul 10 din Convenție. În speță, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 300 de zile-amendă, în valoare de 1 800 EUR, precum și la plata unei indemnizații de 5 000 EUR către assistente. Chiar dacă aceste sume nu sunt neglijabile, Curtea, având în vedere circumstanțele speței, nu consideră aceste sancțiuni excesive nici de natură să comporte un efect disuasiv pentru exercitarea libertății mass-media (Pedersen și Baadsgaard, citată anterior, § 93).

În concluzie, Curtea consideră, având în vedere cele de mai sus, că condamnarea reclamantului și pedeapsa care i-a fost aplicată nu erau disproporționate față de scopul legitim urmărit, și că motivele invocate de jurisdicțiile interne pentru a justifica aceste măsuri erau pertinente și suficiente. Autoritățile naționale puteau deci în mod rezonabil să considere ingerința în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de expresie ca necesară într-o societate democratică pentru a proteja reputația și drepturile altora.

Rezultă că cererea este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Françoise Elens-Passos

Françoise Tulkens

Grefieră adjunctă

Președintă

[1]

„Sacul albastru” este echivalentul portughez al expresiei franceze „caisse noire” (casa neagră).

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

20156/08

présentée par José Augusto COSTA MOREIRA

contre le Portugal

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 22 septembre 2009 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 15 avril 2008,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. José Augusto Costa Moreira, est un ressortissant portugais né en 1956 et résidant à Porto (Portugal). Il est représenté devant la Cour par M

e

F. Teixeira da Mota, avocat à Lisbonne.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1.

Les articles litigieux

Le requérant est journaliste au quotidien à gros tirage

Público

. Dans son édition du 21 juin 2000, le

Público

publia à la une le gros titre «

[La police] judiciaire enquête sur le «

sac bleu

[1]

» du Parti socialiste

». Le titre renvoyait à trois articles, dont deux signés par le requérant. Dans ces articles, le requérant et un autre journaliste du

Público

affirmaient que la police judiciaire avait en son pouvoir, à la suite d’une dénonciation anonyme, des éléments permettant de penser que des responsables de la mairie de Felgueiras, une ville du nord du Portugal, avaient créé un fonds spécial, non comptabilisé officiellement, qui servait à financer illégalement le Parti socialiste ainsi qu’à alimenter des dépenses personnelles de la maire et d’autres personnes, dont celui qui était à l’époque le conjoint de la maire, S.O.

Le passage pertinent en l’espèce de l’un de ces articles se lisait ainsi

:

«

Une grande partie de cet argent serait destinée à financer des activités du Parti socialiste – au niveau local et national – mais aussi des dépenses personnelles de la maire, de l’ex-député X et même du mari de [la maire].

»

Dans un autre article, le requérant recueillit les déclarations de certaines des personnes mises en cause, mais non celles de S.O.

Des poursuites concernant ces faits furent ouvertes contre plusieurs personnes, dont la maire de Felgueiras et S.O. Ce dernier fut mis en examen (

arguido

) mais ne fit finalement l’objet d’aucune accusation, la procédure se poursuivant quant à d’autres personnes, dont la maire de Felgueiras.

2.

La procédure pénale

A une date non précisée courant 2001, S.O. déposa contre le requérant, devant le parquet de Felgueiras, une plainte pénale avec constitution d’

assistente

(auxiliaire du ministère public) pour diffamation.

Par un jugement du 27 octobre 2006, le tribunal de Felgueiras jugea le requérant coupable de diffamation et le condamna à une peine de 300 jours-amende, pour un montant de 1

800 euros (EUR), ainsi qu’au paiement de la somme de 5

000 EUR à l’

assistente

au titre des dommages et intérêts. Le tribunal considérait qu’il ressortait des faits établis que le requérant avait soulevé des soupçons infondés à l’égard de S.O. alors qu’il ne disposait pas de la moindre base factuelle pour étayer ses allégations. Il concluait que, les soupçons en cause étant de nature à affecter l’honneur et la réputation de S.O., l’infraction de diffamation se trouvait constituée.

Tant le requérant que l’

assistente

S.O. firent appel de ce jugement devant la cour d’appel de Guimarães. Celle-ci, par un arrêt du 22 octobre 2007, rejeta les recours et confirma le jugement attaqué. La cour d’appel souligna qu’en omettant de recueillir la position de S.O. sur les faits en cause le requérant n’avait pas respecté les règles déontologiques, ce qui faisait obstacle à l’application de la clause de «

bonne foi

» de l’article 180 § 2 du code pénal.

B.

Le droit interne pertinent

La décision

Roseiro Bento c. Portugal

(déc.), n

o

29288/02, CEDH 2004

‑

XII (extraits) contient un descriptif du droit interne applicable en matière de diffamation.

GRIEF

Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant allègue que la condamnation dont il a fait l’objet a porté atteinte à son droit à la liberté d’expression.

EN DROIT

Le requérant se plaint d’une ingérence dans son droit à la liberté d’expression, en violation de l’article 10 de la Convention, ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière (...).

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection de la réputation ou des droits d’autrui (...).

»

La Cour accepte qu’en l’espèce le requérant a subi une «

ingérence

» d’une autorité publique dans son droit à la liberté d’expression. Une telle ingérence était prévue par la loi – les dispositions pertinentes du code pénal

– et visait l’un des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l’article 10, à savoir la «

protection de la réputation

» et des «

droits d’autrui

».

Reste à savoir si une telle ingérence était «

nécessaire dans une société démocratique

».

La Cour rappelle à cet égard que l’article 10 de la Convention ne garantit pas une liberté d’expression sans aucune restriction même quand il s’agit de rendre compte dans la presse de questions sérieuses d’intérêt général. Le paragraphe 2 de cet article précise que l’exercice de cette liberté comporte des «

devoirs et responsabilités

» qui peuvent revêtir de l’importance lorsque, comme en l’espèce, l’on risque de porter atteinte à la réputation de particuliers et de mettre en péril les «

droits d’autrui

». Ainsi, l’information rapportée sur des questions d’intérêt général est subordonnée à la condition que les intéressés agissent de

bonne foi de manière à fournir des informations exactes et dignes de crédit (voir, par exemple,

Fressoz et Roire c. France

[GC], n

o

29183/95, § 54, CEDH 1999

‑

I et

Brunet-Lecomte et autres c. France

, n

o

42117/04, § 47, 5 février 2009).

Ces considérations jouent un rôle particulièrement important de nos jours, vu le pouvoir qu’exercent les médias dans la société moderne. Dans un monde dans lequel l’individu est confronté à un immense flux d’informations, circulant sur des supports traditionnels ou électroniques et impliquant un nombre d’auteurs toujours croissant, le contrôle du respect des «

devoirs et responsabilités

» pesant sur les journalistes revêt une importance accrue.

La Cour n’a point pour tâche, lorsqu’elle exerce ce contrôle, de se substituer aux juridictions nationales, mais de vérifier sous l’angle de l’article 10 les décisions qu’elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation. Pour cela, elle doit considérer l’«

ingérence

» litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire pour déterminer si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent «

pertinents et suffisants

».

Aux fins de l’exercice de mise en balance des intérêts concurrents auquel la Cour doit se livrer, il lui faut aussi tenir compte du droit que l’article

6

§

2 de la Convention reconnaît aux individus d’être présumés innocents jusqu’à ce que leur culpabilité ait été légalement établie (

Pedersen et Baadsgaard c.

Danemark

[GC], n

o

49017/99, § 78, CEDH 2004-XI, et

Tourancheau et July c. France

, n

o

53886/00, § 68, 24 novembre 2005).

En l’espèce, les articles publiés par le requérant affirmaient que certaines personnes avaient fait usage de fonds obtenus de manière illégale afin de financer un parti politique ou de pourvoir à des dépenses personnelles. Dans l’un de ces articles, le requérant affirmait que S.O. avait bénéficié également de ces fonds pour ses dépenses personnelles. L’article ne précisait pas la nature de ces dépenses personnelles. Enfin, dans un deuxième article le requérant rapportait des déclarations qu’il avait recueillies auprès des personnes visées, notamment auprès de la maire de Felgueiras, mais non pas de S.O.

Dans ces conditions, la Cour estime que la base factuelle sur laquelle le requérant s’est appuyé pour publier son article était loin d’être précise – aucun fait concret impliquant S.O. n’était avancé – et fiable, les juridictions nationales ayant estimé que le requérant ne pouvait disposer d’aucun élément solide impliquant S.O. dans les agissements en cause. La Cour rappelle à cet égard que plus l’allégation est sérieuse, plus la base factuelle doit être solide (

Pedersen et Baadsgaard

, précité,

ibidem

).

Se penchant ensuite sur les «

devoirs et responsabilités

» du requérant, la Cour constate d’abord que ce dernier a omis

de recueillir les déclarations de la personne visée. Cela est d’autant plus grave que des déclarations ont été recueillies auprès des autres personnes visées par la publication litigeuse. La Cour rappelle que S.O. était accusé dans l’article litigieux d’avoir commis une infraction pénale particulièrement grave pour laquelle il n’a finalement fait l’objet d’aucune réquisition ou accusation formelle. Aux yeux de la Cour, les circonstances de l’espèce commandaient une prudence particulière de la part du requérant dans l’exercice de ses fonctions de journaliste. Au vu du manque de précaution dont le requérant a fait preuve en l’espèce, la conclusion des juridictions internes selon laquelle il n’avait pas agi de bonne foi ne saurait passer pour déraisonnable. Les motifs avancés par les tribunaux nationaux pour condamner le requérant étaient ainsi «

pertinents

» et «

suffisants

».

Enfin, la nature et la lourdeur de la peine infligée sont aussi des éléments qui entrent en ligne de compte lorsqu’il s’agit d’apprécier la proportionnalité de l’ingérence au regard de l’article 10 de la Convention. En l’espèce, le requérant a été condamné à une peine de 300 jours-amende, pour un montant de 1 800 EUR, ainsi qu’au paiement d’une indemnité de

5 000 EUR à l’

assistente

. Même si ces sommes ne sont pas négligeables, la Cour, au vu des circonstances de l’espèce, ne juge pas ces sanctions excessives ni de nature à emporter un effet dissuasif pour l’exercice de la liberté des médias (

Pedersen et Baadsgaard

, précité, § 93).

En conclusion, la Cour estime, au vu de ce qui précède, que la condamnation du requérant et la peine qui lui a été infligée n’étaient pas disproportionnées au but légitime poursuivi, et que les motifs invoqués par les juridictions internes pour justifier ces mesures étaient pertinents et suffisants. Les autorités nationales pouvaient donc raisonnablement tenir l’ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression pour nécessaire dans une société démocratique afin de protéger la réputation et les droits d’autrui.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

Françoise Elens-Passos

Françoise Tulkens

Greffière adjointe

Présidente

[1]

Le «

sac bleu

» est l’équivalent portugais de l’expression française «

caisse noire

».